ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 244/2003

S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta RA” T.” IAȘI, împotriva

deciziei nr.240 A din 4 iunie 2001 a Curții de Apel Iași –

Secția comercială și contencios administrativ.

La apelul

niminal

nu s-au prezentat

părțile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către magistratul asistent după

care Curtea, constatând cauza în stare de a fi judecată, o reține

spre soluționare.

C U R T E A

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea adresată Tribunalului Iași la data de 31 octombrie 2000,

înregistrată la nr.10700, reclamanta R.A. „A. C”. IAȘI  a chemat

în judecată R.A. „T.”IAȘI, solicitând obligarea acesteia să-i

plătească suma de 775.897.533 lei, cu titlu de majorări și

25.162.951 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, cu motivarea că

pârâta a achitat cu întârziere sumele datorate, înscrise în facturile

emise pe perioada octombrie – decembrie 1997, iar în conformitate cu art.14 din

contractul nr.3253/1997 încheiat între părți, datorează

majorări de  întârziere în cuantumul solicitat.

Tribunalul Iași a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantei,

prin sentința civilă nr.183/E, pronunțată la data de 5

februarie 2001, în dosarul nr.10700/2000, reținând, în principal, că

neconcordanța apărută între denumirea contractului și

natura reală a raporturilor derulate între părțile contractante,

atrage după sine  îndoială asupra întinderii obligațiilor

asumate de pârâtă, prin intermediul Administrației de clădiri –

situație ce impune ca  respectiva clauză să fie

interpretată în favoarea celei ce s-a obligat, respectiv a R.A. T.

Iași, conform principiilor art.977 și 983 Cod civil.

Curtea de Apel Iași, prin decizia comercială nr.240/A ,

pronunțată la data de 4 iunie 2001, în dosarul nr.1105/2001, a admis

apelul formulat de reclamantă împotriva acestei hotărâri, pe care a

schimbat-o în tot, în sensul admiterii acțiunii reclamantei și

obligării pârâtei să plătească acesteia suma de 775.897.533

lei, reprezentând majorări de întârziere și suma de 25.212.951 lei,

reprezentând cheltuieli de judecată.

Spre a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că pârâta

datorează reclamantei majorările de întârziere solicitate în

cauză, conform clauzei penale stipulată în contractul

părților, în temeiul art.969 Cod civil și în considerarea

faptului că aceasta a achitat, cu întârziere, facturile emise de

reclamantă.

Împotriva deciziei pronunțată în apel a formulat recurs intimata

pârâtă RAT, invocând ca temei de drept al cererii sale dispozițiile

art.304 pct.8 Cod procedură civilă.

În motivarea recursului s-a arătat, în esență, că

instanța de apel a interpretat, greșit, contractul de furnizare

nr.3253/1997 și clauzele acestuia care, față de neconcordanța

apărută între denumirea contractului și  natura reală

a raportului ce s-a derulat între părțile contractante, atrage

după sine îndoiala asupra obligațiilor asumate de R.A. T. Iași,

situație în care aceste clauze trebuie interpretate în favoarea acestei

părți, conform principiilor consacrate de art.977 și 938 Cod

civil.

Recursul este nefondat.

Astfel, este de observat că recurenta nu a indicat clauzele ce pretinde

că trebuie interpretate în

fvoarea

sa,

față de evocata neconcordanță irelevantă, iar

examinarea clauzei penale, aplicabilă în speță,

prevăzută prin art.14 din contractul nr.3253/6 martie 1997, „privind

furnizarea apei potabile , evacuarea apelor uzate și meteorice și

epurarea apelor uzate”, încheiat între părți, potrivit căreia

„pentru întârzieri la plată beneficiarul va plăti majorări de

tarif de 0,2% pentru fiecare zi întârziere cu începere de la prima zi a

înregistrării facturii și până la data achitării acesteia”,

relevă că aceasta este suficient de clară, pentru a putea

antrena aplicarea sancțiunii pecuniare, pe care pârâta și-a asumat-o

în situația achitării cu întârziere a facturilor emise de

reclamantă în derularea raporturilor comerciale convenite de

părți prin menționatul contract, concretizată prin plata

majorărilor de întârziere.

Așa fiind, față de obiectul cererii dedusă

judecății, rezultă că prima instanță de control

judiciar a interpretat contractul și clauza în discuție, conform

principiului statornicit de art.977 Cod civil, după intenția comună

a părților contractante, și a făcut, corect, aplicarea

principiului înscris în art.969 Cod civil, potrivit căruia

convențiile legal făcute au putere de lege între părțile

contractante.

Pentru aceste considerente, constatând că, în cauză, nu sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de art.304 pct.8 Cod procedură

civilă, Curtea, în temeiul art.312 alin.1, teza 2 Cod procedură

civilă, va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta R.A.” T.” IAȘI,

împotriva deciziei nr.240 A din 4 iunie 2001 a Curții de Apel Iași –

Secția comercială și contencios administrativ.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică astăzi 22

ianuarie 2003.