ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 244/2003

S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta RA” T.” IAȘI, împotriva deciziei nr.240 A din 4 iunie 2001 a Curții de Apel Iași – Secția comercială și contencios administrativ. La apelul niminal nu s-au prezentat părțile. Procedura legal îndeplinită. S-a făcut referatul cauzei de către magistratul asistent după care Curtea, constatând cauza în stare de a fi judecată, o reține spre soluționare. C U R T E A Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea adresată Tribunalului Iași la data de 31 octombrie 2000, înregistrată la nr.10700, reclamanta R.A. „A. C”. IAȘI a chemat în judecată R.A.

„T.”IAȘI, solicitând obligarea acesteia să-i plătească suma de 775.897.533 lei, cu titlu de majorări și 25.162.951 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, cu motivarea că pârâta a achitat cu întârziere sumele datorate, înscrise în facturile emise pe perioada octombrie – decembrie 1997, iar în conformitate cu art.14 din contractul nr.3253/1997 încheiat între părți, datorează majorări de întârziere în cuantumul solicitat. Tribunalul Iași a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantei, prin sentința civilă nr.183/E, pronunțată la data de 5 februarie 2001, în dosarul nr.10700/2000, reținând, în principal, că neconcordanța apărută între denumirea contractului și natura reală a raporturilor derulate între părțile contractante, atrage după sine îndoială asupra întinderii obligațiilor asumate de pârâtă, prin intermediul Administrației de clădiri – situație ce impune ca respectiva clauză să fie interpretată în favoarea celei ce s-a obligat, respectiv a R.A.

T. Iași, conform principiilor art.977 și 983 Cod civil. Curtea de Apel Iași, prin decizia comercială nr.240/A , pronunțată la data de 4 iunie 2001, în dosarul nr.1105/2001, a admis apelul formulat de reclamantă împotriva acestei hotărâri, pe care a schimbat-o în tot, în sensul admiterii acțiunii reclamantei și obligării pârâtei să plătească acesteia suma de 775.897.533 lei, reprezentând majorări de întârziere și suma de 25.212.951 lei, reprezentând cheltuieli de judecată. Spre a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că pârâta datorează reclamantei majorările de întârziere solicitate în cauză, conform clauzei penale stipulată în contractul părților, în temeiul art.969 Cod civil și în considerarea faptului că aceasta a achitat, cu întârziere, facturile emise de reclamantă.

Împotriva deciziei pronunțată în apel a formulat recurs intimata pârâtă RAT, invocând ca temei de drept al cererii sale dispozițiile art.304 pct.8 Cod procedură civilă. În motivarea recursului s-a arătat, în esență, că instanța de apel a interpretat, greșit, contractul de furnizare nr.3253/1997 și clauzele acestuia care, față de neconcordanța apărută între denumirea contractului și natura reală a raportului ce s-a derulat între părțile contractante, atrage după sine îndoiala asupra obligațiilor asumate de R.A. T. Iași, situație în care aceste clauze trebuie interpretate în favoarea acestei părți, conform principiilor consacrate de art.977 și 938 Cod civil. Recursul este nefondat.

Astfel, este de observat că recurenta nu a indicat clauzele ce pretinde că trebuie interpretate în fvoarea sa, față de evocata neconcordanță irelevantă, iar examinarea clauzei penale, aplicabilă în speță, prevăzută prin art.14 din contractul nr.3253/6 martie 1997, „privind furnizarea apei potabile , evacuarea apelor uzate și meteorice și epurarea apelor uzate”, încheiat între părți, potrivit căreia „pentru întârzieri la plată beneficiarul va plăti majorări de tarif de 0,2% pentru fiecare zi întârziere cu începere de la prima zi a înregistrării facturii și până la data achitării acesteia”, relevă că aceasta este suficient de clară, pentru a putea antrena aplicarea sancțiunii pecuniare, pe care pârâta și-a asumat-o în situația achitării cu întârziere a facturilor emise de reclamantă în derularea raporturilor comerciale convenite de părți prin menționatul contract, concretizată prin plata majorărilor de întârziere.

Așa fiind, față de obiectul cererii dedusă judecății, rezultă că prima instanță de control judiciar a interpretat contractul și clauza în discuție, conform principiului statornicit de art.977 Cod civil, după intenția comună a părților contractante, și a făcut, corect, aplicarea principiului înscris în art.969 Cod civil, potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Pentru aceste considerente, constatând că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.304 pct.8 Cod procedură civilă, Curtea, în temeiul art.312 alin.1, teza 2 Cod procedură civilă, va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta R.A.” T.” IAȘI, împotriva deciziei nr.240 A din 4 iunie 2001 a Curții de Apel Iași – Secția comercială și contencios administrativ. IREVOCABILĂ. Pronunțată în ședință publică astăzi 22 ianuarie 2003.