ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 747/2003

Deliberând asupra recursului declarat de reclamantul C.A. prin mandatarul B.I. împotriva deciziei nr. 148/A din 25 octombrie 2000 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 16 februarie 2000 și care a fost înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Sibiu cu numărul de dosar 1107/2000, reclamantul C.A. a solicitat: - să se constate nulitatea absolută a formelor de naționalizare a imobilului situat în Sibiu, înscris în Cartea Funciară (C.F.) 8176 Sibiu, nr. topografic 4010/3/2 și transcris în C.F. 18608 Sibiu ; - să se constate nulitatea încheierilor de intabulare nr. 223/1975, nr. 3473/1996 și nr. 1960/1962 ; - să se revină la situația de carte funciară anterioară naționalizării ; - să se constate că reclamantul este singurul moștenitor al defuncților săi părinți C.N.

și C.I.H.M. ; - să se constate că masa succesorală rămasă de pe urma celor doi defuncți se compune din imobilul menționat ; - să îi fie atribuit acest bun cu consecința intabulării lui pe numele său. Totodată reclamantul a menționat că, în subsidiar, solicită „acordarea de despăgubiri pentru imobilul în cauză”. Prin aceeași acțiune - formulată în contradictoriu cu C.D., C.I.T., C.D.O., C.D.L. și C.I., precum și cu P rimăria municipiului S ibiu - s-a cerut să se constate nulitatea certificatului de moștenitor nr. 60/1996 emis de notarul public B.R. și prin care se conferea pârâților persoane fizice calitatea de succesori. În motivarea acțiunii s-a afirmat că imobilul revendicat a făcut obiectul unei exproprieri abuzive aplicate în baza Decretului nr. 92/1950, în condițiile în care atât mama reclamantului - care avea calitatea de proprietară a respectivului bun - cât și tatăl reclamantului făceau parte din categoriile sociale exceptate de la măsura naționalizării.

S-a susținut totodată că ulterior naționalizării imobilul revendicat a fost dezmembrat, fiind apoi vândut pârâtei C.D. și soțului acesteia C.Io. De asemenea, s-a menționat că în urma decesului lui C.Io., intervenit în anul 1995, a avut loc dezbaterea succesorală finalizată prin emiterea la 14 martie 1996 a certificatului de moștenitor nr. 60/1996, prin care se atestă că pârâții persoane fizice aveau calitatea de succesori ai defunctului și implicit de coproprietari aflați în indiviziune asupra imobilului revendicat. Instanța astfel sesizată a dispus efectuarea unei expertize tehnice care a stabilit că valoarea de circulație a imobilului care forma obiectul litigiului era, în perioada februarie-martie 2000, de 273.500.000 lei.

Ca urmare, prin sentința civilă nr. 1373 pronunțată la 2 martie 2000, Judecătoria Sibiu a declinat competența de soluționare a acțiunii la Tribunalul Sibiu, unde cauza a fost reînregistrată cu numărul de dosar 1713/2000. Prin sentința civilă nr. 316 pronunțată la 25 mai 2000, instanța astfel sesizată a admis în parte acțiunea și a constatat nulitatea formelor de naționalizare a imobilului înscris în C.F. 8176 Sibiu nr. topografic 4010/3/2, respingând celelalte capete de cerere. Apelurile făcute ulterior împotriva acestei sentințe de reclamant - prin mandatarul său - și respectiv de intimata-pârâtă Primăria municipiului Sibiu au fost respinse prin decizia nr. 148/A din 25 octombrie 2000 pronunțată de secția civilă a Curții de Apel Alba Iulia în dosarul nr. 4551/2000.

Pentru a pronunța această decizie instanța de apel a reținut în esență că nici unul dintre cele două apeluri nu a fost motivat în termenul prevăzut de lege. În ceea ce îl privește pe apelantul-reclamant s-a reținut, de asemenea, că nu există temeiuri pentru repunerea sa în termenul de motivare a apelului, fiind respinsă o cerere cu acest obiect formulată de C.A. La 1 noiembrie 2000 reclamantul C.A., prin mandatarul său, B.I., a declarat recurs împotriva deciziei astfel pronunțate, cauza fiind apoi înregistrată pe rolul secției civile a Curții Supreme de Justiție cu numărul de dosar 8/2001. În motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a afirmat că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 92 și art. 100 din același cod, texte de lege în raport cu care apelul trebuia considerat motivat în termen.

În același sens s-a susținut că în cauză au fost întrunite și cerințele art. 103 C. proc. civ. care justifică, în subsidiar, repunerea reclamantului în termenul de motivare a apelului. Distinct de aceste critici recurentul a susținut că reanalizarea apărărilor invocate de către reclamant cu ocazia judecării fondului constituia o obligație legală care subzistă chiar și în ipoteza în care apelul nu ar fi fost motivat. A afirmat, de asemenea, că în speță instanța de apel nu a dat curs acestei obligații omițând să se pronunțe inclusiv în legătură cu acele apărări care se refereau la încălcarea unor norme de ordine publică. În ceea ce îi privește, intimații-pârâți C.D., C.I.T., C.D.O., C.D.L. și C.I.

au solicitat respingerea recursului, formulând în acest sens și o întâmpinare. Intimata-pârâtă Primăria municipiului Sibiu nu s-a prezentat în fața acestei Curți și nici nu a și-a făcut cunoscut în scris punctul de vedere referitor la recursul declarat în cauză. Recursul este nefondat. În acest sens, Curtea reține că procesul verbal din 13 iulie 2000, aflat în dosarul primei instanțe, și prin care se atestă comunicarea către reprezentantul legal al reclamantului a considerentelor sentinței, este întocmit cu respectarea prevederilor art. 92 și art. 100 C. proc. civ. Afirmațiile recurentului referitoare la încălcarea respectivelor texte de lege sunt lipsite așadar de suport.

De altfel, prin însăși cererea de repunere a sa în termenul de motivare a apelului, formulată la 3 august 2000 și depusă în dosarul de apel, reprezentantul legal al reclamantului a confirmat că motivarea sentinței i-a fost comunicată la 13 iulie 2000. În egală măsură, Curtea constată că instanța de apel a dat o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 103 C. proc. civ., reținând că absența de la domiciliul său a reprezentantului reclamantului pentru motive legate de specificul activității sale de apicultor nu constituie o împiedicare printr-o împrejurare mai presus de voința acestuia. Prin urmare, nici acest text de lege nu a fost încălcat prin respingerea cererii reclamantului de repunere în termenul de motivare a apelului.

Pe de altă parte, criticile referitoare la presupusa omisiune a instanței de apel de a se pronunța, chiar și din oficiu, cu privire la unele dintre apărările reclamantului par a ignora considerentele deciziei recurate. În motivarea respectivei decizii s-a menționat însă expres că în condițiile în care instanța de apel nu a fost legal sesizată aceasta nu este în drept a proceda la verificarea hotărârii apelate, apreciere care își găsește un deplin temei în dispozițiile art. 288 1 și art. 289 C. proc. civ., în forma pe care aceste texte de lege au avut-o la data declarării apelurilor ca și la data soluționării lor. Este de amintit astfel că textele de lege citate statuau că apelul trebuia să fie motivat în scris, atât în fapt cât și în drept, în termenul legal, cerință care opera indiferent de natura eventualelor motive avute în vedere de apelant și care în speță nu a fost îndeplinită.

Așa fiind, Curtea reține că nici din acest punct de vedere criticile recurentului vizând lipsa de temei legal a deciziei atacate sau care se referă la încălcarea ori greșita aplicare de către instanța de apel a unor prevederi legale nu își găsesc confirmarea. Prin urmare, în cauză nu sunt incidente prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., ca de altfel nici celelalte dispoziții ale aceluiași text de lege. În consecință, Curtea urmează a face aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingând recursul ca nefondat. În temeiul art. 274, art. 298 și art. 316 C. proc. civ. recurentul reclamant va fi obligat să le plătească intimaților-pârâți persoane fizice echivalentul cheltuielilor de judecată efectuate de aceștia în recurs și care sunt reprezentate de onorariul de avocat achitat conform înscrisului doveditor depus în dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul C.A. prin mandatarul B.I. împotriva deciziei nr. 148/A din 25 octombrie 2000 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Obligă pe recurent să plătească intimaților C.D., C.I.T., C.D.O., C.D.L. și C.I. 8.000.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 februarie 2003.