ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 747/2003

Deliberând asupra recursului declarat de reclamantul

C.A. prin mandatarul B.I. împotriva deciziei nr. 148/A din 25 octombrie 2000 a Curții

de Apel Alba Iulia, secția civilă, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 16 februarie 2000 și care a

fost înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Sibiu cu numărul de dosar

1107/2000, reclamantul C.A. a solicitat:

- să se constate nulitatea absolută a formelor de naționalizare

a imobilului situat în Sibiu, înscris în Cartea Funciară (C.F.) 8176 Sibiu, nr.

topografic 4010/3/2 și transcris în C.F. 18608 Sibiu

;

- să se constate nulitatea încheierilor de intabulare nr.

223/1975, nr. 3473/1996 și nr. 1960/1962

;

- să se revină la situația de carte funciară anterioară

naționalizării

;

- să se constate că reclamantul este singurul moștenitor

al defuncților săi părinți C.N. și C.I.H.M.

;

- să se constate că masa succesorală rămasă de pe urma

celor doi defuncți se compune din imobilul menționat

;

- să îi fie atribuit acest bun cu consecința intabulării

lui pe numele său.

Totodată reclamantul a menționat că, în subsidiar, solicită

„acordarea de despăgubiri pentru imobilul în cauză”.

Prin aceeași acțiune - formulată în contradictoriu cu C.D.,

C.I.T., C.D.O., C.D.L. și C.I., precum și cu

P

rimăria

municipiului

S

ibiu - s-a cerut să

se constate nulitatea certificatului de moștenitor nr. 60/1996 emis de notarul

public B.R. și prin care se conferea pârâților persoane fizice calitatea de

succesori.

În motivarea acțiunii s-a afirmat că imobilul revendicat

a făcut obiectul unei exproprieri abuzive aplicate în baza Decretului nr. 92/1950,

în condițiile în care atât mama reclamantului - care avea calitatea de

proprietară a respectivului bun - cât și tatăl reclamantului făceau parte din

categoriile sociale exceptate de la măsura naționalizării.

S-a susținut totodată că ulterior naționalizării

imobilul revendicat a fost dezmembrat, fiind apoi vândut pârâtei C.D. și soțului

acesteia C.Io.

De asemenea, s-a menționat că în urma decesului lui C.Io.,

intervenit în anul 1995, a avut loc dezbaterea succesorală finalizată prin

emiterea la 14 martie 1996 a certificatului de moștenitor nr. 60/1996, prin

care se atestă că pârâții persoane fizice aveau calitatea de succesori ai

defunctului și implicit de coproprietari aflați în indiviziune asupra

imobilului revendicat.

Instanța astfel sesizată a dispus efectuarea unei

expertize tehnice care a stabilit că valoarea de circulație a imobilului care

forma obiectul litigiului era, în perioada februarie-martie 2000, de 273.500.000

lei.

Ca urmare, prin sentința civilă nr. 1373 pronunțată la

2 martie 2000, Judecătoria Sibiu a declinat competența de soluționare a acțiunii

la Tribunalul Sibiu, unde cauza a fost reînregistrată cu numărul de dosar

1713/2000.

Prin sentința civilă nr. 316 pronunțată la 25 mai 2000,

instanța astfel sesizată a admis în parte acțiunea și a constatat nulitatea formelor

de naționalizare a imobilului înscris în C.F. 8176 Sibiu nr. topografic

4010/3/2, respingând celelalte capete de cerere.

Apelurile făcute ulterior împotriva acestei sentințe

de reclamant - prin mandatarul său - și respectiv de intimata-pârâtă Primăria

municipiului Sibiu au fost respinse prin decizia nr. 148/A din 25 octombrie

2000 pronunțată de secția civilă a Curții de Apel Alba Iulia în dosarul nr. 4551/2000.

Pentru a pronunța această decizie instanța de apel a

reținut în esență că nici unul dintre cele două apeluri nu a fost motivat în

termenul prevăzut de lege.

În ceea ce îl privește pe apelantul-reclamant s-a reținut,

de asemenea, că nu există temeiuri pentru repunerea sa în termenul de motivare

a apelului, fiind respinsă o cerere cu acest obiect formulată de C.A.

La 1 noiembrie 2000 reclamantul C.A., prin mandatarul

său, B.I., a declarat recurs împotriva deciziei astfel pronunțate, cauza fiind

apoi înregistrată pe rolul secției civile a Curții Supreme de Justiție cu numărul

de dosar 8/2001.

În motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ. s-a afirmat că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea

prevederilor art. 92 și art. 100 din același cod, texte de lege în raport cu

care apelul trebuia considerat motivat în termen.

În același sens s-a susținut că în cauză au fost întrunite

și cerințele art. 103 C. proc. civ. care justifică, în subsidiar, repunerea

reclamantului în termenul de motivare a apelului.

Distinct de aceste critici recurentul a susținut că

reanalizarea apărărilor invocate de către reclamant cu ocazia judecării

fondului constituia o obligație legală care subzistă chiar și în ipoteza în

care apelul nu ar fi fost motivat.

A afirmat, de asemenea, că în speță instanța de apel

nu a dat curs acestei obligații omițând să se pronunțe inclusiv în legătură cu

acele apărări care se refereau la încălcarea unor norme de ordine publică.

În ceea ce îi privește, intimații-pârâți C.D., C.I.T.,

C.D.O., C.D.L. și C.I. au solicitat respingerea recursului, formulând în acest

sens și o întâmpinare.

Intimata-pârâtă Primăria municipiului Sibiu nu s-a

prezentat în fața acestei Curți și nici nu a și-a făcut cunoscut în scris

punctul de vedere referitor la recursul declarat în cauză.

Recursul este nefondat.

În acest sens, Curtea reține că procesul verbal din 13

iulie 2000, aflat în dosarul primei instanțe, și prin care se atestă

comunicarea către reprezentantul legal al reclamantului a considerentelor

sentinței, este întocmit cu respectarea prevederilor art. 92 și art. 100 C.

proc. civ.

Afirmațiile recurentului referitoare la încălcarea

respectivelor texte de lege sunt lipsite așadar de suport.

De altfel, prin însăși cererea de repunere a sa în

termenul de motivare a apelului, formulată la 3 august 2000 și depusă în

dosarul de apel, reprezentantul legal al reclamantului a confirmat că motivarea

sentinței i-a fost comunicată la 13 iulie 2000.

În egală măsură, Curtea constată că instanța de apel a

dat o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 103 C. proc. civ., reținând

că absența de la domiciliul său a reprezentantului reclamantului pentru motive

legate de specificul activității sale de apicultor nu constituie o împiedicare

printr-o împrejurare mai presus de voința acestuia.

Prin urmare, nici acest text de lege nu a fost încălcat

prin respingerea cererii reclamantului de repunere în termenul de motivare a

apelului.

Pe de altă parte, criticile referitoare la presupusa

omisiune a instanței de apel de a se pronunța, chiar și din oficiu, cu privire

la unele dintre apărările reclamantului par a ignora considerentele deciziei

recurate.

În motivarea respectivei decizii s-a menționat însă

expres că în condițiile în care instanța de apel nu a fost legal sesizată

aceasta nu este în drept a proceda la verificarea hotărârii apelate, apreciere

care își găsește un deplin temei în dispozițiile art. 288

1

și art. 289

C. proc. civ., în forma pe care aceste texte de lege au avut-o la data declarării

apelurilor ca și la data soluționării lor.

Este de amintit astfel că textele de lege citate

statuau că apelul trebuia să fie motivat în scris, atât în fapt cât și în

drept, în termenul legal, cerință care opera indiferent de natura eventualelor

motive avute în vedere de apelant și care în speță nu a fost îndeplinită.

Așa fiind, Curtea reține că nici din acest punct de

vedere criticile recurentului vizând lipsa de temei legal a deciziei atacate

sau care se referă la încălcarea ori greșita aplicare de către instanța de apel

a unor prevederi legale nu își găsesc confirmarea.

Prin urmare, în cauză nu sunt incidente prevederile pct.

9 al art. 304 C. proc. civ., ca de altfel nici celelalte dispoziții ale aceluiași

text de lege.

În consecință, Curtea urmează a face aplicarea art. 312

alin. (1) C. proc. civ., respingând recursul ca nefondat.

În temeiul art. 274, art. 298 și art. 316 C. proc.

civ. recurentul reclamant va fi obligat să le plătească intimaților-pârâți

persoane fizice echivalentul cheltuielilor de judecată efectuate de aceștia în

recurs și care sunt reprezentate de onorariul de avocat achitat conform înscrisului

doveditor depus în dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul

C.A. prin mandatarul B.I. împotriva deciziei nr. 148/A din 25 octombrie 2000 a Curții

de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Obligă pe recurent să plătească intimaților C.D., C.I.T.,

C.D.O., C.D.L. și C.I. 8.000.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 februarie

2003.