ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1249/2003

La data de 14 martie 2003, s-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții S.M.și S.D.împotriva deciziei nr.139/A din 8 iunie 2001 a Curții de Apel Alba Iulia – Secția civilă. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 14 martie 2003, iar pronunțarea deciziei s-a amânat la 27 martie 2003. C U R T E A Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 28 decembrie 2000 pe rolul Tribunalului Sibiu, reclamanții S.M.și S.D.au chemat în judecată pe pârâții: Consiliul Județean Sibiu, Statul Român, prin Municipiul Sibiu, prin primar, S.C.U. S.A.Sibiu, D.C.

G. și D.R.E., T.I.și T.C., M.A., solicitând: constatarea nulității deciziei nr.351/1978 emisă de fostul Consiliu Popular al Județului Sibiu privind trecerea în proprietatea statului a imobilului teren și construcție din Sibiu, str.Hochmeister nr.8, cu consecința anulării încheierii de întabulare a bunului și radierii dreptului de proprietate al statului; constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare nr.505/1997, nr.425/1996 și nr.426/1996 încheiate de pârâții persoane fizice cu S.C.U. Sibiu, însoțită de anularea încheierilor de întabulare și rectificarea cărții funciare, precum și predarea bunului în deplină proprietate și liniștită posesie.

În motivarea acțiunii, încadrată în drept în dispozițiile art.6 ale Legii nr.213/1998, reclamanții au arătat că imobilul pretins a aparținut în proprietate familiei lor și urmare a refuzului lor de a se întoarce din Germania, în aplicarea Decretului nr.223/1974 s-a emis decizia nr.351/1978 a fostului Comitet Executiv al Consiliului Popular al Județului Sibiu, prin care bunul a fost trecut fără plată în proprietatea statului, fiind întabulat în același an. S-a susținut că această modalitate de preluare a fost ilegală, în condițiile în care decizia administrativă nu era definitivă, nefiindu-le comunicată, pentru a o putea ataca. Pe de altă parte, se susține că prin actul normativ în cauză s-au încălcat mai multe tratate internaționale la care România era parte: Declarația Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internațional cu privire la la Drepturile civile și politice, Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În consecință s-a solicitat a se constata că și contractele prin care pârâții persoane fizice au dobândit de la stat părți din imobil sunt lovite de nulitate, pârâții părți contractante fiind de rea credință întrucât au cumpărat – deși fuseseră înștiințați asupra pretențiilor reclamanților. În urma administrării probei cu înscrisuri, Tribunalul Sibiu, prin sentința civilă nr.149/15 martie 2001 a respins acțiunea ca nefondată. În motivarea soluției s-a reținut că reclamanții au fost proprietarii cotei de 4/6 din imobilul pretins, trecut în proprietatea statului prin decizia administrativă emisă în baza Decretului nr.223/1974, act normativ care, fiind contrar tratatelor internaționale la care România era parte, nu constituie titlu valabil de preluare.

Dar, în speță, fiind incidentă legislația de carte funciară, instanța a reținut că acțiunea în rectificare de carte funciară întemeiată pe art.34 pct.1 din Decretul-Lege nr.115/1938 este supusă unei prescripții de 3 ani care se socotește de la data întabulării statului. S-a constatat că pârâții persoane fizice sunt terți dobânditori de bună-credință, care au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentelor pe care le ocupau în calitate de chiriași anterior înregistrării încunoștiințării scrise a reclamantelor la R.A.G.C.L.Sibiu (S.C.U. S.A.). Ca atare, conform art.37 din Decretul-Lege nr.115/1938 a fost respinsă acțiunea, terții dobânditori fiind apărați de principiul publicității cărții funciare.

Apelul declarat de reclamanți împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia nr.139 din 8 iunie 2001 pronunțată de Curtea de Apel Alba, Secția civilă. În motivarea soluției adoptate, cu referire la principiul instituit prin art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001, instanța de apel a reținut buna-credință a pârâților subdobânditori cu titlu oneros. S-a reținut că rezolvarea problemei prescripției acțiunii în rectificare a cărții funciare, dată de prima instanță este corectă. Împotriva acestei decizii în termen legal au declarat recurs reclamanții. Motivele recursului, încadrate în drept în dispozițiile art.304 pct.9 C. proc. civ.

vizează în principal următoarele aspecte: înscrierea dreptului pârâților persoane fizice în cartea funciară a fost ulterioară înregistrării sesizării recurenților – 15 august 1997 – la RAGCL Sibiu, aceștia fiind de rea-credință în înțelesul art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001; Legea nr.112/1995 în temeiul căreia s-au vândut apartamentele nu era aplicabilă, imobilul fiind trecut fără titlu în proprietatea statului; potrivit art.37 din Legea nr.115/1938, acțiunea în rectificare, sub rezerva prescripției dreptului material la acțiunea în fond, va fi imprescriptibilă. Consiliul Județean Sibiu, prin întâmpinare, a lăsat la aprecierea instanței soluționarea recursului. S.C.U. S.A. Sibiu și pârâții-intimați D. au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin petiție separată, pârâta-intimată M.A. a învederat că este de acord cu admiterea recursului, respectiv a acțiunii, pe care o consideră întemeiată în condițiile în care a fost încunoștiințată despre intenția reclamanților de redobândire a imobilului. Recursul este fondat, urmând a fi admis în sensul și în considerarea celor ce urmează. Reclamanții au fost proprietarii unei cote de 4/6 din imobilul situat în Sibiu, str.Hochmeister nr.8, înscris în C.F. nr.12058 Sibiu, nr.top 5317/1/2 compus din teren și construcție. Prin decizia nr.351 din 5 iunie 1978 Consiliul Popular al Județului Sibiu, Comitetul executiv a dispus în temeiul Decretului nr.223/1974 trecerea în proprietatea statului fără plată a imobilului ce a aparținut reclamanților.

În mod corect, prin aplicarea art.6 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia ambele instanțe au constatat că Decretul nr.223/1974 nu poate fi considerat un titlu valabil de preluare a bunului în proprietatea statului, el fiind contrar Pactului Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice, ratificat de România prin Decretul nr.212/1974, publicat la 20 noiembrie 1974, anterior publicării Decretului nr.223/1974. Potrivit art.13 din Pact, orice persoană are dreptul să circule liber și să-și aleagă reședința în interiorul unui stat; orice persoană are dreptul să părăsească orice țară, inclusiv țara sa, și de a reveni în țara sa. Or, singurul motiv al confiscării averii reclamanților a fost părăsirea țării, sancțiune ce nu putea opera în mod valabil, fiind contrară tratatului internațional ce aparținea ordinii interne de drept, prin ratificare de către Statul Român.

Această constatare a caracterului abuziv al preluării bunului de către stat intervine însă la un interval mare de timp de la luarea măsurii. Îndreptarea acestui abuz a fost solicitată de reclamanți abia în anul 2000, după apariția în România a unor legi de reparație care au stabilit modalitățile și condițiile acoperirii prejudiciului creat. De pildă, Legea nr.112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului cu titlu a prevăzut pentru foștii proprietari persoane fizice fie posibilitatea restituirii în natură – în cazul în care locuiau în calitate de chiriași ai statului în fostele lor apartamente ori acestea erau libere – fie plata unor despăgubiri.

La data edictării acestei legi, prin imobile trecute în proprietatea statului cu titlu erau avute în vedere dispoziții ale unor acte normative enumerate exemplificativ în art.1 alin.2 din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr.112/1995, printre care și Decretul nr.223/1974, în temeiul căruia reclamanților li s-a expropriat locuința. Ca atare, la acel moment, în accepțiunea Legii nr.112/1995, se considera că imobilul reclamanților a fost trecut cu titlu în proprietatea statului, ceea ce atrăgea aplicarea dispozițiilor acestei legi. Tot Legea nr.112/1995 a prevăzut, în art.9 și dreptul chiriașilor din asemenea imobile, care nu se restituiau în natură întrucât nu erau îndeplinite cerințele legii, de a le cumpăra.

De acest drept au uzat în speță, familiile de chiriași T., D. și M. care prin contractele nr.505/1997, 425/1996 și 426/1996 au cumpărat de la stat prin Oficiul de construcții și vânzare de locuințe S.C.U. S.A. apartamentele pe care le ocupau cu contracte de închiriere valabile. După apariția Legii nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia în România s-a repus în discuție noțiunea de „bun preluat cu titlu”, permițându-se judecătorilor să aprecieze la fiecare speță, dacă preluarea s-a făcut cu un titlu valabil, în înțelesul art.6 din lege, prin raportare la cadrul legal existent la data fiecărei deposedări și la respectarea legilor invocate de stat la epoca respectivă.

În speță, cum s-a arătat, prin aplicarea acestei analize, la sesizarea reclamanților în 28 decembrie 2000, se constată că – pentru motivele anterior expuse – peluarea de către stat a cotei de proprietate a reclamanților s-a făcut fără titlu valabil. Ca o consecință, reclamanții au cerut și desființarea actelor subsecvente, prin care statul a înstrăinat către pârâții persoane fizice cele trei apartamente în discuție. Sub acest aspect, în aplicarea unor principii tradiționale și raționale în drept, instanțele au considerat că operează excepția de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, prin aplicarea teoriei aparenței în drept.

Potrivit acestui principiu, consacrat atât în doctrină cât și în jurisprudență, chiar dacă titlul transmițătorului se constată ulterior a nu fi fost valabil, actul încheiat cu titlu oneros, cu titlu particular, cu bună credință și aflându-se într-o eroare comună și invincibilă profită dobânditorului și se menține, urmând ca adevăratul proprietar să fie dezdăunat de vânzătorul fără drept. Aceste condiții se impun a fi cercetate pentru fiecare înstrăinare în parte, la data întocmirii ei. Deși în speță, în raport cu data introducerii acțiunii, se constată că Legea nr.10/2001, invocată de reclamanți prin motivele de recurs, este ulterioară, se observă că prin art.46 din această lege este consacrat practic legislativ acest principiu al aparenței în drept, opera, până în prezent, numai a doctrinei și a jurisprundenței.

În speță, spre deosebire de situația de la data la care s-au pronunțat instanța de fond și cea de apel, au intervenit în recurs mai multe modificări, care au condus Curtea la admiterea recursului. Astfel, cu privire la cererea de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare prin care familia T. a dobândit un apartament, reclamanții-recurenți au renunțat la judecată (fila 55 dosar Curtea Supremă de Justiție) astfel încât, pentru respectarea principiului disponibilității, Curtea va lua act de această renunțare, fiind degrevată de analiza acestui capăt al cererii. Cât privește pe pârâta M.A., cumpărătoarea unui alt apartament din imobil, aceasta a recunoscut, prin înscrisurile depuse la dosar (fila 36) că nu a fost de bună credință la data cumpărării apartamentului.

Ca atare, nefiind întrunită una dintre cerințele enumerate care să permită validarea actului subsecvent, cu privire la acest apartament acțiunea va fi admisă, cu consecința constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare nr.426/9 decembrie 1996 încheiat cu pârâta M.A., cu consecința repunerii în situația anterioară încheierii contractului. Cât privește cel de-al treilea apartament, dobândit de familia Dodenciu prin contractul nr.425/1996, corect ambele instanțe au constatat că atâta timp cât în dreptul nostru buna credință se prezumă (art.1898 C.civ., art.1899 alin.2 C.civ.) iar reclamanții nu au răsturnat această prezumție prin dovezi contrare, opozabile acestor pârâți, contractul lor este valabil și se va menține în aplicarea principiului aparenței în drept, aplicabil în speță.

De aceea, cu privire la acest apartament nu se poate admite nici cererea în rectificare a înscrierilor din cartea funciară, pretinse de reclamanți în temeiul art.37 din Legea nr.115/1938. Așadar, recursul se constată în parte fondat, urmând a fi admis potrivit considerentelor anterior expuse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanții S.M.și S.D.împotriva deciziei nr.139/A din 8 iunie 2001 a Curții de Apel Alba Iulia – Secția civilă. Modifică decizia recurată în sensul că admite în parte apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr.149 din 15 martie 2001 a Tribunalului Sibiu – Secția civilă și schimbă sentința astfel: Admite acțiunea reclamanților împotriva pârâtei M.A. și constată nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de aceasta. Dispune restabilirea situației anterioare de carte funciară în sensul anulării încheierii de întabulare pe numele acesteia. Ia act de renunțarea la judecata acțiunii cu privire la pârâții T.I.și T.C.. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 martie 2003.