ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1249/2003

La data de 14 martie 2003, s-a luat în examinare

recursul declarat de reclamanții S.M.și S.D.împotriva deciziei nr.139/A din 8

iunie 2001 a Curții de Apel Alba Iulia – Secția civilă.

Dezbaterile au fost

consemnate în încheierea cu data de 14 martie 2003, iar pronunțarea deciziei

s-a amânat la 27 martie 2003.

C U R T E A

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la 28 decembrie 2000 pe rolul Tribunalului Sibiu, reclamanții S.M.și S.D.au

chemat în judecată pe pârâții: Consiliul Județean Sibiu, Statul Român, prin

Municipiul Sibiu, prin primar, S.C.U. S.A.Sibiu, D.C. G. și D.R.E., T.I.și

T.C., M.A., solicitând: constatarea nulității deciziei nr.351/1978 emisă de

fostul Consiliu Popular al Județului Sibiu privind trecerea în proprietatea

statului a imobilului teren și construcție din Sibiu, str.Hochmeister nr.8, cu

consecința anulării încheierii de întabulare a bunului și radierii dreptului de

proprietate al statului; constatarea nulității contractelor de

vânzare-cumpărare nr.505/1997, nr.425/1996 și nr.426/1996 încheiate de pârâții

persoane fizice cu S.C.U. Sibiu, însoțită de anularea încheierilor de

întabulare și rectificarea cărții funciare, precum și predarea bunului în

deplină proprietate și liniștită posesie.

În motivarea acțiunii,

încadrată în drept în dispozițiile art.6 ale Legii nr.213/1998, reclamanții au

arătat că imobilul pretins a aparținut în proprietate familiei lor și urmare a

refuzului lor de a se întoarce din Germania, în aplicarea Decretului

nr.223/1974 s-a emis decizia nr.351/1978 a fostului Comitet Executiv al

Consiliului Popular al Județului Sibiu, prin care bunul a fost trecut fără

plată în proprietatea statului, fiind întabulat în același an.

S-a susținut că această

modalitate de preluare a fost ilegală, în condițiile în care decizia

administrativă nu era definitivă, nefiindu-le comunicată, pentru a  o putea

ataca.

Pe de altă parte, se

susține că prin actul normativ în cauză s-au încălcat mai multe tratate

internaționale la care România era parte: Declarația Universală a Drepturilor

Omului, Pactul Internațional cu privire la la Drepturile civile și politice,

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În consecință s-a solicitat

a se constata că și contractele prin care pârâții persoane fizice au dobândit

de la stat părți din imobil sunt lovite de nulitate, pârâții părți contractante

fiind de rea credință întrucât au cumpărat – deși fuseseră înștiințați asupra

pretențiilor reclamanților.

În urma administrării

probei cu înscrisuri, Tribunalul Sibiu, prin sentința civilă nr.149/15 martie

2001 a respins acțiunea ca nefondată.

În motivarea soluției s-a

reținut că reclamanții au fost proprietarii cotei de 4/6 din imobilul pretins,

trecut în proprietatea statului prin decizia administrativă emisă în baza

Decretului nr.223/1974, act normativ care, fiind contrar tratatelor internaționale

la care România era parte, nu constituie titlu valabil de preluare.

Dar, în speță, fiind

incidentă legislația de carte funciară, instanța a reținut că acțiunea în

rectificare de carte funciară întemeiată pe art.34 pct.1 din Decretul-Lege

nr.115/1938 este supusă unei prescripții de 3 ani care se socotește de la data

întabulării statului.

S-a constatat că pârâții

persoane fizice sunt terți dobânditori de bună-credință, care au dobândit

dreptul de proprietate asupra apartamentelor pe care le ocupau în calitate de

chiriași anterior înregistrării încunoștiințării scrise a reclamantelor la

R.A.G.C.L.Sibiu (S.C.U. S.A.).

Ca atare, conform art.37

din Decretul-Lege nr.115/1938 a fost respinsă acțiunea, terții dobânditori

fiind apărați de principiul publicității cărții funciare.

Apelul declarat de

reclamanți împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia

nr.139 din 8 iunie 2001 pronunțată de Curtea de Apel Alba, Secția civilă.

În motivarea soluției

adoptate, cu referire la principiul instituit prin art.46 alin.2 din Legea

nr.10/2001, instanța de apel a reținut buna-credință a pârâților subdobânditori

cu titlu oneros.

S-a reținut că rezolvarea

problemei prescripției acțiunii în rectificare a cărții funciare, dată de prima

instanță este corectă.

Împotriva acestei decizii

în termen legal au declarat recurs reclamanții.

Motivele recursului,

încadrate în drept în dispozițiile art.304 pct.9 C. proc. civ. vizează în

principal următoarele aspecte: înscrierea dreptului pârâților persoane fizice

în cartea funciară a fost ulterioară înregistrării sesizării recurenților – 15

august 1997 – la RAGCL Sibiu, aceștia fiind de rea-credință în înțelesul art.46

alin.2 din Legea nr.10/2001; Legea nr.112/1995 în temeiul căreia s-au vândut

apartamentele nu era aplicabilă, imobilul fiind trecut fără titlu în

proprietatea statului; potrivit art.37 din Legea nr.115/1938, acțiunea în

rectificare, sub rezerva prescripției dreptului material la acțiunea în fond,

va fi imprescriptibilă.

Consiliul Județean Sibiu,

prin întâmpinare, a lăsat la aprecierea instanței soluționarea recursului.

S.C.U. S.A. Sibiu și

pârâții-intimați D. au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin petiție separată,

pârâta-intimată M.A. a învederat că este de acord cu admiterea recursului,

respectiv a acțiunii, pe care o consideră întemeiată în condițiile în care a

fost încunoștiințată despre intenția reclamanților de redobândire a imobilului.

Recursul este fondat,

urmând a fi admis în sensul și în considerarea celor ce urmează.

Reclamanții au fost

proprietarii unei cote de 4/6 din imobilul situat în Sibiu, str.Hochmeister

nr.8, înscris în C.F. nr.12058 Sibiu, nr.top 5317/1/2 compus din teren și

construcție. Prin decizia nr.351 din 5 iunie 1978 Consiliul Popular al

Județului Sibiu, Comitetul executiv a dispus în temeiul Decretului nr.223/1974

trecerea în proprietatea statului fără plată a imobilului ce a aparținut

reclamanților.

În mod corect, prin

aplicarea art.6 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul

juridic al acesteia ambele instanțe au constatat că Decretul nr.223/1974 nu

poate fi considerat un titlu valabil de preluare a bunului în proprietatea

statului, el fiind contrar Pactului Internațional cu privire la Drepturile

Civile și Politice, ratificat de România prin Decretul nr.212/1974, publicat la

20 noiembrie 1974, anterior publicării Decretului nr.223/1974.

Potrivit art.13 din Pact,

orice persoană are dreptul să circule liber și să-și aleagă reședința în

interiorul unui stat; orice persoană are dreptul să părăsească orice țară,

inclusiv țara sa, și de a reveni în țara sa.

Or, singurul motiv al

confiscării averii reclamanților a fost părăsirea țării, sancțiune ce nu putea

opera în mod valabil, fiind contrară tratatului internațional ce aparținea

ordinii interne de drept, prin ratificare de către Statul Român.

Această constatare a

caracterului abuziv al preluării bunului de către stat intervine însă la un

interval mare de timp de la luarea măsurii.

Îndreptarea acestui abuz a

fost solicitată de reclamanți abia în anul 2000, după apariția în România a

unor legi de reparație care au stabilit modalitățile și condițiile acoperirii

prejudiciului creat. De pildă, Legea nr.112/1995 pentru reglementarea situației

juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea

statului cu titlu a prevăzut pentru foștii proprietari persoane fizice fie

posibilitatea restituirii în natură – în cazul în care locuiau în calitate de

chiriași ai statului în fostele lor apartamente ori acestea erau libere – fie

plata unor despăgubiri.

La data edictării acestei

legi, prin imobile trecute în proprietatea statului cu titlu erau avute în

vedere dispoziții ale unor acte normative enumerate exemplificativ în art.1

alin.2 din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr.112/1995, printre

care și Decretul nr.223/1974, în temeiul căruia reclamanților li s-a expropriat

locuința.

Ca atare, la acel moment,

în accepțiunea Legii nr.112/1995, se considera că imobilul reclamanților a fost

trecut cu titlu în proprietatea statului, ceea ce atrăgea aplicarea

dispozițiilor acestei legi. Tot Legea nr.112/1995 a prevăzut, în art.9 și

dreptul chiriașilor din asemenea imobile, care nu se restituiau în natură

întrucât nu erau îndeplinite cerințele legii, de a le cumpăra. De acest drept

au uzat în speță, familiile de chiriași T., D. și M. care prin contractele

nr.505/1997, 425/1996 și 426/1996 au cumpărat de la stat prin Oficiul de

construcții și vânzare de locuințe S.C.U. S.A. apartamentele pe care le ocupau

cu contracte de închiriere valabile.

După apariția Legii

nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia în

România s-a repus în discuție noțiunea de „bun preluat cu titlu”, permițându-se

judecătorilor să aprecieze la fiecare speță, dacă preluarea s-a făcut cu un titlu

valabil, în înțelesul art.6 din lege, prin raportare la cadrul legal existent

la data fiecărei deposedări și la respectarea legilor invocate de stat la epoca

respectivă.

În speță, cum s-a arătat,

prin aplicarea acestei analize, la sesizarea reclamanților în 28 decembrie

2000, se constată că – pentru motivele anterior expuse – peluarea de către stat

a cotei de proprietate a reclamanților s-a făcut fără titlu valabil.

Ca o consecință,

reclamanții au cerut și desființarea actelor subsecvente, prin care statul a

înstrăinat către pârâții persoane fizice cele trei apartamente în discuție.

Sub acest aspect, în

aplicarea unor principii tradiționale și raționale în drept, instanțele au

considerat că operează excepția de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur

ius accipientis, prin aplicarea teoriei aparenței în drept. Potrivit acestui

principiu, consacrat atât în doctrină cât și în jurisprudență, chiar dacă

titlul transmițătorului se constată ulterior a nu fi fost valabil, actul

încheiat cu titlu oneros, cu titlu particular, cu bună credință și aflându-se

într-o eroare comună și invincibilă profită dobânditorului și se menține,

urmând ca adevăratul proprietar să fie dezdăunat de vânzătorul fără drept.

Aceste condiții se impun a

fi cercetate pentru fiecare înstrăinare în parte, la data întocmirii ei.

Deși în speță, în raport cu

data introducerii acțiunii, se constată că Legea nr.10/2001, invocată de

reclamanți prin motivele de recurs, este ulterioară, se observă că prin art.46

din această lege este consacrat practic legislativ acest principiu al aparenței

în drept, opera, până în prezent, numai a doctrinei și a jurisprundenței. În

speță, spre deosebire de situația de la data la care s-au pronunțat instanța de

fond și cea de apel, au intervenit în recurs mai multe modificări, care au

condus Curtea la admiterea recursului.

Astfel, cu privire la

cererea de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare prin care

familia T. a dobândit un apartament, reclamanții-recurenți au renunțat la

judecată (fila 55 dosar Curtea Supremă de Justiție) astfel încât, pentru

respectarea principiului disponibilității, Curtea va lua act de această

renunțare, fiind degrevată de analiza acestui capăt al cererii.

Cât privește pe pârâta

M.A., cumpărătoarea unui alt apartament din imobil, aceasta a recunoscut, prin

înscrisurile depuse la dosar (fila 36) că nu a fost de bună credință la data

cumpărării apartamentului. Ca atare, nefiind întrunită una dintre cerințele

enumerate care să permită validarea actului subsecvent, cu privire la acest

apartament acțiunea va fi admisă, cu consecința constatării nulității

contractului de vânzare-cumpărare nr.426/9 decembrie 1996 încheiat cu pârâta

M.A., cu consecința repunerii în situația anterioară încheierii contractului.

Cât privește cel de-al

treilea apartament, dobândit de familia Dodenciu prin contractul nr.425/1996,

corect ambele instanțe au constatat că atâta timp cât în dreptul nostru buna

credință se prezumă (art.1898 C.civ., art.1899 alin.2 C.civ.) iar reclamanții

nu au răsturnat această prezumție prin dovezi contrare, opozabile acestor

pârâți, contractul lor este valabil și se va menține în aplicarea principiului

aparenței în drept, aplicabil în speță.

De aceea, cu privire la

acest apartament nu se poate admite nici cererea în rectificare a înscrierilor

din cartea funciară, pretinse de reclamanți în temeiul art.37 din Legea

nr.115/1938.

Așadar, recursul se

constată în parte fondat, urmând a fi admis potrivit considerentelor anterior

expuse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamanții S.M.și

S.D.împotriva deciziei nr.139/A din 8 iunie 2001 a Curții de Apel Alba Iulia –

Secția civilă.

Modifică decizia recurată

în sensul că admite în parte apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței

civile nr.149 din 15 martie 2001 a Tribunalului Sibiu – Secția civilă și

schimbă sentința astfel:

Admite acțiunea

reclamanților împotriva pârâtei M.A. și constată nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare încheiat de aceasta. Dispune restabilirea situației

anterioare de carte funciară în sensul anulării încheierii de întabulare pe

numele acesteia.

Ia act de renunțarea

la judecata acțiunii cu privire la pârâții T.I.și T.C..

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 martie 2003.