ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1295/2003

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1295/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

S-au

luat în examinare recursurile declarate de reclamanta L.M.și continuat de

L.G.și W.B.M.V.în calitate de moștenitoare și de pârâta B.I.împotriva deciziei

nr.174/A din 25 septembrie 2001 a Curții de Apel Alba Iulia – Secția civilă.

La

apelul nominal s-au prezentat recurentele – reclamante prin avocat V. V.,

recurenta-pârâtă prin avocat M.U., precum și intimata pârâtă S.C. “U.” SA Sibiu

prin consilier juridic R.C., lipsind intimata-pârâtă Primăria Municipiului

Sibiu.

Procedura

completă.

Părțile

au achitat taxa judiciară și timbrul judiciar conform celor stabilite în încheierea

anterioară (chitanțele capsate la filele 32,37, 39 dosar).

Avocat

V.V.solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și respingerea

apelurilor cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Referindu-se la recursul pârâtei solicită respingerea acestuia.

Avocat

M.U. solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat. Cu referire la

recursul reclamantei solicită respingerea acestuia pentru motivele dezvoltate

în întâmpinarea aflată la dosar. Solicită obligarea reclamantei la plata

chelutielilor de judecată.

Consilier

juridic R.C. solicită respingerea recursului reclamantei lăsând la aprecierea

instanței modul de soluționare a recursului pârâtei.

C

U R T E A ,

Asupra

recursurilor de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr.308 din 28 iunie 1999 Tribunalul Sibiu a admis în parte

acțiunea formulată de către reclamanta L.M.împotriva pârâților Statul Român

prin Primăria Municipiului Sibiu, B.I.și S.C. “U.” SA Sibiu și în  consecință:

-

a constatat că imobilul înscris în CF 9376 Sibiu nr.top 3891/2/1/1 a fost

preluat fără titlu valabil de Statul Român și a dispus rectificarea în CF în

sensul reînscrierii dreptului de proprietate în favoarea fostului proprietar

tabular P.V.

-

a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr.5222/1998 încheiat

între pârâții S.C.”U.” SA Sibiu și B.I.și nulitatea încheierii de intabulare

nr.7394/1998 în favoarea acesteia din urmă sub B.12.

-

a dispus rectificarea CF 9376 Sibiu în  ceea ce privește dezmembrarea înscrisă

sub  A+2 și a intabulării dreptului de proprietate a lui B.I.în sensul

restabilirii situației anterioare în CF.

-

a dispus de asemenea anularea CF 47786 Sibiu nr top 3891/2/1/1 .

-

a respins cererea privind predarea imobilului în deplină proprietate și posesie

către reclamantă ca nefondată.

Pentru

a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că fosta proprietară

tabulară – autoarea reclamantei – era exceptată de la naționalizare deoarece

făcea parte din  categoriile socio-profesionale prevăzute de art.II din

Decretul 92/1950 și, ca atare, imobilul a fost preluat abuziv de către stat.

Constatând

caracterul abuziv al trecerii imobilului în proprietatea statului, instanța a

dispus rectificarea CF în baza art. 34 pct.1 din Legea 115/1938 și înscrierea

dreptului de proprietate a fostei proprietare P.V.

In

ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare încheiat între pârâta S.C.

“U.” SA și pârâta B.I.privind apartamentul deținut inițial în calitate de

chiriaș către aceasta din urmă, reținând că titlul de proprietate al

vânzătorului nu este valabil, a constatat nulitatea contractului și a dispus

revenirea la situația anterioară din CF pe numele fostului proprietar.

S-a

reținut că în conformitate cu art.36-37 din Legea 115/1938 această situație își

produce efecte inclusiv față de terțul dobânditor chiar de bună credință, care

s-a bazat pe cuprinsul CF.

Referitor

la cererea privind obligarea pârâților la predarea posesiei, instanța a

apreciat-o ca fiind nefondată pentru că reclamanta deține întregul imobil, mai

puțin apartamentul locuit de pârâta B.I.care beneficiază de măsurile de

protecție instituite de O.G. 40/1999.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel pârâții Primăria Municipiului Sibiu, S.C.

“U.” SA Sibiu și B.I.iar Curtea de Apel Alba-Iulia, prin  decizia civilă nr.9

din 17 ianuarie 2000, a respins toate aceste apeluri ca nefondate și a obligat

pe apelanți să plătească reclamantei 1.300.000 lei cheltuieli de judecată.

Motivându-și

hotărârea, instanța de apel a constatat că instanța de fond a pronunțat o

sentință legală și temeinică, completând motivarea instanței de fond cu

considerentul că în speță nu se poate reține bună credință nici pentru SC “U.”

SA și nici pentru pârâta B.I.pentru că nu au efectuat diligențe pentru a

verifica dacă fosta proprietară sau moștenitorii acesteia au făcut demersuri

pentru redobândirea proprietății.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs toți pârâții.

În

recursul său, Primăria Sibiu susține că naționalizarea s-a făcut cu corecta

aplicare a Decretului 92/1950 și, oricum, reclamanta era proprietară numai pe

½ din imobil.

Pârâta

S.C. “U.” SA, în recursul său arată că reclamanta nu a făcut dovada existenței

nici unui motiv de nulitate al contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu

B.I.și nici a relei credințe.

În

recursul său B.I.susține că instanța de apel nu a avut în vedere faptul că

rclamanta nu a dovedit decât dreptul de proprietate pe ½ din imobil, că

a apreciat eronat că nu s-a făcut o corectă aplicare a prevederilor Decretului

92/1950 și că, în orice caz, contractul de vânzare cumpărare a apartamentului

în care ea a locuit inițial în calitate de  chiriașă a fost încheiat cu bună

credință.

Curtea

Supremă de Justiție, prin decizia civilă nr.1369 din 2 martie 2001, a admis

recursurile, a casat decizia recurată și a trimis cauza aceleiași instanțe

pentru rejudecarea apelurilor.

În

considerentele deciziei de casare se reține că instanța de apel nu a avut în

vedere faptul că imobilul în litigiu, la data naționalizării era coproprietatea

în cote de ½ a autoarei reclamantei și a unei alte persoane și, în

consecință, reclamanta nu putea revendica decât eventual cota de ½ din

imobil și nu putea solicita nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.

Rejudecând

apelurile după casarea cu trimitere, Curtea de Apel Alba-Iulia, prin decizia

civilă nr.174 din 25 septembrie 2001, a admis apelurile declarate de către

pârâții Primăria Municipiului Sibiu, S.C. “U.” SA Sibiu și B.I.împotriva

sentinței civile  nr.308 din 28 iunie 1999 a Tribunalului Sibiu, a schimbat în

parte sentința apelată în sensul că a constatat că imobilul înscris în CF 9376

Sibiu nr.top 3891/2/1/1 a fost preluat de stat fără titlu valabil pentru cota

de ½  părți, aparținând proprietarei tabulare P.V.și a dispus rectificarea

CF în aceste limite.

A

respins capetele de cerere privind constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare nr.5022/1998 încheiat între S.C. “U.” SA și B.I., precum  și

revendicarea imobilului.

Fără

cheltuieli de judecată.

De

menționat că la rejudecarea cauzei au fost depuse la dosar o serie de acte:

extrase din CF 9376 (foaia A și B), contractul de donație redactat în actul

notarial nr.1102 din 29 septembrie 1941 și completarea actului de donație din

20 octombrie 1941 intabulate în CF 9376 sub B.4 și B.5 la data de 6 noiembrie

1941, mai  multe hotărâri judecătorești, declarația autentificată a lui B.M.și

o schiță (arbore genealogic) a familiei reclamantei.

Instanța

de rejudecare, având în vedere considerentele deciziei de casare și actele depuse,

a reținut că prin contractul de  donație nr.1102/1941 C.P.a donat cota sa parte

din imobilul în litigiu soției sale P.M.(născută R.) care la rândul său, prin

același act de donație a transmis cu același titlu cota de ½ din imobil

nepoatei sale de  frate V.P.(născută R.) rezervându-și dreptul de uzufruct

viager asupra cotei înstrăinate.

În

baza donației, antecesoarea reclamantei a intabulat dreptul său de proprietate

în cotă de ½.

A

mai reținut instanța de apel că reclamanta face parte din categoriile

socio-profesionale exceptate de la naționalizare, dar că în calitate de

coproprietară nu poate invoca nulitatea contractului de vânzare-cumpărare și

nici revendicarea imobilului.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs reclamanta L.M.și pârâta B.I.

În

recursul său, reclamanta invocă motivele de recurs prevăzute de art.304

pct.7,8  și 9 C.proc.civ..

Susține

în primul rând că decizia recurată nu a fost motivată în raport de motivele

invocate în apelurile declarate și că, deși soluția este de schimbarea în parte

a sentinței instanței de fond, în realitate este vorba de schimbarea în

totalitate a sentinței, fără a se motiva aceasta.

O

a doua susținere este cu privire la împrejurarea că instanța de apel ar fi

interpretat greșit actul dedus judecății care era verificarea titlului de

preluare de către stat a imobilului și că instanța nu a avut în vedere

înscrierea în cartea funciară când a analizat dreptul de  proprietate.

Ultima

susținere se referă la faptul că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile

deciziei de casare, ignorând dispozițiile Legii 10/2001 atât în ceea ce

privește calificarea titlului Statului cât și cu privire la validitatea

contractului de vânzare-cumpărare.

Se

mai susține că întrucât apartamentul a fost cumpărat de către dobânditoare cu

rea-credință, conform prevederilor art.46 din Legea 10/2001 contractul încheiat

este lovit de nulitate absolută.

În

recursul formulat de către pârâta B.I.se formulează o singură critică,

respectiv aceea că deși apelul său a fost admis și sentința instanței de fond a

fost schimbată în parte, prin ignorarea art.274 C.proc.civ nu i-au fost

acordate cheltuielile de judecată solicitate.

La

data de 2 februarie 2003 reclamanta-recurentă a decedat și în cauză au fost

introduse moștenitoarele W.B.M.V. și L.G.(certificat de calitate de moștenitor

nr.14/2003 – fila 35 dosar recurs) care au declarat că înțeleg să continue

judecarea recursului.

Ambele

recursuri declarate de către reclamantă și pârâta B.I.sunt nefondate.

În

ceea ce privește recursul declarat de către reclamantă este de reținut în

primul rând că aceasta își formulează susținerile ignorând îndrumările date de

către instanța de casare instanței de trimitere în vedere soluționării

apelurilor.

Pentru

o mai bună analiză a acestui recurs și pentru a se evita repetările cele trei

motive vor fi analizate împreună, mai ales că motivele au legătură între ele

și, parțial, își au răspunsul în decizia de casare.

Astfel

este de menționat că prin decizia de casare, instanța de trimitere a fost

îndrumată să stabilească dacă reclamanta are un drept exclusiv de proprietate

asupra imobilului revendicat sau are numai un drept asupra unei cote părți din

imobil.

Tot

în decizia de casare se arată (pentru ipoteza când reclamanta ar moșteni de la

antecesoarea sa un drept de  coproprietate în cotă de ½, iar cealaltă

cotă de ½ ar aparține altei persoane) că reclamanta ar putea solicita

eventual cota de l/2 și nu ar avea calitatea să ceară anularea contractului de

vânzare-cumpărare.

Instanța

de trimitere, rejudecând apelurile s-a conformat considerentelor deciziei de

casare și a stabilit în primul rând întinderea titlului de proprietate al

reclamantei.

În

acest sens a reținut corect, având în vedere actul de donație nr.1102/1941 și

actul adițional acestuia din acelaș an – acte ce au fost intabulate în CF, - că

imobilul a devenit proprietate indiviză în cote de câte ½ pentru

P.V.(antecesoarea reclamantei) și P.M.

Instanța

de apel a mai reținut că antecesoarea reclamantei făcea parte din categoriile

socio-profesionale exceptate de la naționalizare și în consecință a schimbat

sentința constatând că „imobilul înscris în CF 9376 Sibiu a fost preluat de

către stat fără titlu valabil, pentru cota de ½ parte aparținând

proprietarei tabulare P.V. și a dispus rectificarea CF în aceste limite.

În

consecință având în vedere cele mai înainte arătatre, primele două motive de

casare sunt nefondate, mai mult chiar, instanța de apel deși a constatat că

reclamanta nu are un drept exclusiv de proprietate asupra imobilului în

litigiu, ci doar asupra unei cote de ½ din imobil, a apreciat ca fiind

întemeiat capătul de cerere din acțiune cu privire la constatarea caracterului

abuziv al preluării de către stat al imobilului și a  rectificării CF,

încălcând principiul unanimității necesar în acțiunile întemeiate pe

prevederile art.480 C.civ., chiar dacă s-a referit la cota de ½.

Având

în vedere însă principiul prin care nu se poate înrăutăți situația unei părți

în propria cale de atac, hotărârea nu va fi modificată în sensul celor mai

înainte arătate.

Referitor

la cel de al treilea motiv de recurs întemeiat pe prevederile pct.9 al art.304

C.proc.civ., urmează a constata că este de asemenea nefondat întrucât instanța

de apel a pronunțat o hotărâre corect motivată în drept și temeinică.

Susținerea

recurentei-reclamante că soluția instanței de apel a fost pronunțată cu

ignorarea dispozițiilor Legii 10/2001, deși este reală, ea nu are nici o

relevanță în cauză.

În

acest sens este de reținut că prevederile acestei legi nu puteau fi aplicate în

cauză, în primul rând pentru că acțiunea reclamantei înregistrată la data de  4

decembrie 1998, deci cu  mult timp înainte de intrarea în vigoare a Legii

10/2001 a avut ca temei prevederile art.480 C.civ., temei de drept care nu a

fost modificat pe parcursul celor două cicluri de judecată a cauzei și deci nu

putea fi modificat în recurs.

În

al doilea rând problema constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare

a fost rezolvată de decizia de casare în sensul că în ipoteza în care acțiunea

este formulată de un singur coproprietar ea va fi respinsă, ca atare, în

conformitate cu prevederile art.315 C.proc.civ., problema de drept dezlegată de

instanța de casare este obligatorie pentru instanța de trimitere.

Astfel

fiind, pentru toate considerentele mai înainte arătate urmează a respinge

recursul declarat de către reclamantă și continuat de moștenitoarele sale, ca

nefondat.

Referitor

la recursul declarat de pârâta B.I.urmează a constata că și acesta este

nefondat întrucât în conformitate cu prevederile art.276 C.proc.civ. „când

pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate în parte, instanța va aprecia

în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de

judecată, putând face compensarea lor” ceea ce a și făcut instanța de apel și a

compensat în totalitate cheltuielile de judecată hotărând „fără cheltuieli de

judecată” pentru nici una din părțile care le solicitaseră.

Astfel

fiind, urmează a respinge ca nefondat și recursul formulat de către pârâta B.I.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge,

ca nefondate recursurile declarate de reclamanta L.M.și continuat de L.G.și

W.B.M.V.în calitate de moștenitoare și de pârâta B.I.împotriva deciziei 174/A

din 25 septembrie 2001 a Curții de Apel Alba Iulia – Secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 1 aprilie 2003.