ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1295/2003

S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamanta L.M.și continuat de L.G.și W.B.M.V.în calitate de moștenitoare și de pârâta B.I.împotriva deciziei nr.174/A din 25 septembrie 2001 a Curții de Apel Alba Iulia – Secția civilă. La apelul nominal s-au prezentat recurentele – reclamante prin avocat V. V., recurenta-pârâtă prin avocat M.U., precum și intimata pârâtă S.C. “U.” SA Sibiu prin consilier juridic R.C., lipsind intimata-pârâtă Primăria Municipiului Sibiu. Procedura completă. Părțile au achitat taxa judiciară și timbrul judiciar conform celor stabilite în încheierea anterioară (chitanțele capsate la filele 32,37, 39 dosar). Avocat V.V.solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și respingerea apelurilor cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Referindu-se la recursul pârâtei solicită respingerea acestuia. Avocat M.U. solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat. Cu referire la recursul reclamantei solicită respingerea acestuia pentru motivele dezvoltate în întâmpinarea aflată la dosar. Solicită obligarea reclamantei la plata chelutielilor de judecată. Consilier juridic R.C. solicită respingerea recursului reclamantei lăsând la aprecierea instanței modul de soluționare a recursului pârâtei. C U R T E A , Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr.308 din 28 iunie 1999 Tribunalul Sibiu a admis în parte acțiunea formulată de către reclamanta L.M.împotriva pârâților Statul Român prin Primăria Municipiului Sibiu, B.I.și S.C.

“U.” SA Sibiu și în consecință: - a constatat că imobilul înscris în CF 9376 Sibiu nr.top 3891/2/1/1 a fost preluat fără titlu valabil de Statul Român și a dispus rectificarea în CF în sensul reînscrierii dreptului de proprietate în favoarea fostului proprietar tabular P.V. - a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr.5222/1998 încheiat între pârâții S.C.”U.” SA Sibiu și B.I.și nulitatea încheierii de intabulare nr.7394/1998 în favoarea acesteia din urmă sub B.12. - a dispus rectificarea CF 9376 Sibiu în ceea ce privește dezmembrarea înscrisă sub A+2 și a intabulării dreptului de proprietate a lui B.I.în sensul restabilirii situației anterioare în CF. - a dispus de asemenea anularea CF 47786 Sibiu nr top 3891/2/1/1 . - a respins cererea privind predarea imobilului în deplină proprietate și posesie către reclamantă ca nefondată.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că fosta proprietară tabulară – autoarea reclamantei – era exceptată de la naționalizare deoarece făcea parte din categoriile socio-profesionale prevăzute de art.II din Decretul 92/1950 și, ca atare, imobilul a fost preluat abuziv de către stat. Constatând caracterul abuziv al trecerii imobilului în proprietatea statului, instanța a dispus rectificarea CF în baza art. 34 pct.1 din Legea 115/1938 și înscrierea dreptului de proprietate a fostei proprietare P.V. In ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare încheiat între pârâta S.C. “U.” SA și pârâta B.I.privind apartamentul deținut inițial în calitate de chiriaș către aceasta din urmă, reținând că titlul de proprietate al vânzătorului nu este valabil, a constatat nulitatea contractului și a dispus revenirea la situația anterioară din CF pe numele fostului proprietar.

S-a reținut că în conformitate cu art.36-37 din Legea 115/1938 această situație își produce efecte inclusiv față de terțul dobânditor chiar de bună credință, care s-a bazat pe cuprinsul CF. Referitor la cererea privind obligarea pârâților la predarea posesiei, instanța a apreciat-o ca fiind nefondată pentru că reclamanta deține întregul imobil, mai puțin apartamentul locuit de pârâta B.I.care beneficiază de măsurile de protecție instituite de O.G. 40/1999. Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții Primăria Municipiului Sibiu, S.C. “U.” SA Sibiu și B.I.iar Curtea de Apel Alba-Iulia, prin decizia civilă nr.9 din 17 ianuarie 2000, a respins toate aceste apeluri ca nefondate și a obligat pe apelanți să plătească reclamantei 1.300.000 lei cheltuieli de judecată.

Motivându-și hotărârea, instanța de apel a constatat că instanța de fond a pronunțat o sentință legală și temeinică, completând motivarea instanței de fond cu considerentul că în speță nu se poate reține bună credință nici pentru SC “U.” SA și nici pentru pârâta B.I.pentru că nu au efectuat diligențe pentru a verifica dacă fosta proprietară sau moștenitorii acesteia au făcut demersuri pentru redobândirea proprietății. Împotriva acestei decizii au declarat recurs toți pârâții. În recursul său, Primăria Sibiu susține că naționalizarea s-a făcut cu corecta aplicare a Decretului 92/1950 și, oricum, reclamanta era proprietară numai pe ½ din imobil. Pârâta S.C. “U.” SA, în recursul său arată că reclamanta nu a făcut dovada existenței nici unui motiv de nulitate al contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu B.I.și nici a relei credințe.

În recursul său B.I.susține că instanța de apel nu a avut în vedere faptul că rclamanta nu a dovedit decât dreptul de proprietate pe ½ din imobil, că a apreciat eronat că nu s-a făcut o corectă aplicare a prevederilor Decretului 92/1950 și că, în orice caz, contractul de vânzare cumpărare a apartamentului în care ea a locuit inițial în calitate de chiriașă a fost încheiat cu bună credință. Curtea Supremă de Justiție, prin decizia civilă nr.1369 din 2 martie 2001, a admis recursurile, a casat decizia recurată și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelurilor. În considerentele deciziei de casare se reține că instanța de apel nu a avut în vedere faptul că imobilul în litigiu, la data naționalizării era coproprietatea în cote de ½ a autoarei reclamantei și a unei alte persoane și, în consecință, reclamanta nu putea revendica decât eventual cota de ½ din imobil și nu putea solicita nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.

Rejudecând apelurile după casarea cu trimitere, Curtea de Apel Alba-Iulia, prin decizia civilă nr.174 din 25 septembrie 2001, a admis apelurile declarate de către pârâții Primăria Municipiului Sibiu, S.C. “U.” SA Sibiu și B.I.împotriva sentinței civile nr.308 din 28 iunie 1999 a Tribunalului Sibiu, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a constatat că imobilul înscris în CF 9376 Sibiu nr.top 3891/2/1/1 a fost preluat de stat fără titlu valabil pentru cota de ½ părți, aparținând proprietarei tabulare P.V.și a dispus rectificarea CF în aceste limite. A respins capetele de cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr.5022/1998 încheiat între S.C. “U.” SA și B.I., precum și revendicarea imobilului.

Fără cheltuieli de judecată. De menționat că la rejudecarea cauzei au fost depuse la dosar o serie de acte: extrase din CF 9376 (foaia A și B), contractul de donație redactat în actul notarial nr.1102 din 29 septembrie 1941 și completarea actului de donație din 20 octombrie 1941 intabulate în CF 9376 sub B.4 și B.5 la data de 6 noiembrie 1941, mai multe hotărâri judecătorești, declarația autentificată a lui B.M.și o schiță (arbore genealogic) a familiei reclamantei. Instanța de rejudecare, având în vedere considerentele deciziei de casare și actele depuse, a reținut că prin contractul de donație nr.1102/1941 C.P.a donat cota sa parte din imobilul în litigiu soției sale P.M.(născută R.) care la rândul său, prin același act de donație a transmis cu același titlu cota de ½ din imobil nepoatei sale de frate V.P.(născută R.) rezervându-și dreptul de uzufruct viager asupra cotei înstrăinate.

În baza donației, antecesoarea reclamantei a intabulat dreptul său de proprietate în cotă de ½. A mai reținut instanța de apel că reclamanta face parte din categoriile socio-profesionale exceptate de la naționalizare, dar că în calitate de coproprietară nu poate invoca nulitatea contractului de vânzare-cumpărare și nici revendicarea imobilului. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta L.M.și pârâta B.I. În recursul său, reclamanta invocă motivele de recurs prevăzute de art.304 pct.7,8 și 9 C.proc.civ.. Susține în primul rând că decizia recurată nu a fost motivată în raport de motivele invocate în apelurile declarate și că, deși soluția este de schimbarea în parte a sentinței instanței de fond, în realitate este vorba de schimbarea în totalitate a sentinței, fără a se motiva aceasta.

O a doua susținere este cu privire la împrejurarea că instanța de apel ar fi interpretat greșit actul dedus judecății care era verificarea titlului de preluare de către stat a imobilului și că instanța nu a avut în vedere înscrierea în cartea funciară când a analizat dreptul de proprietate. Ultima susținere se referă la faptul că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile deciziei de casare, ignorând dispozițiile Legii 10/2001 atât în ceea ce privește calificarea titlului Statului cât și cu privire la validitatea contractului de vânzare-cumpărare. Se mai susține că întrucât apartamentul a fost cumpărat de către dobânditoare cu rea-credință, conform prevederilor art.46 din Legea 10/2001 contractul încheiat este lovit de nulitate absolută.

În recursul formulat de către pârâta B.I.se formulează o singură critică, respectiv aceea că deși apelul său a fost admis și sentința instanței de fond a fost schimbată în parte, prin ignorarea art.274 C.proc.civ nu i-au fost acordate cheltuielile de judecată solicitate. La data de 2 februarie 2003 reclamanta-recurentă a decedat și în cauză au fost introduse moștenitoarele W.B.M.V. și L.G.(certificat de calitate de moștenitor nr.14/2003 – fila 35 dosar recurs) care au declarat că înțeleg să continue judecarea recursului. Ambele recursuri declarate de către reclamantă și pârâta B.I.sunt nefondate. În ceea ce privește recursul declarat de către reclamantă este de reținut în primul rând că aceasta își formulează susținerile ignorând îndrumările date de către instanța de casare instanței de trimitere în vedere soluționării apelurilor.

Pentru o mai bună analiză a acestui recurs și pentru a se evita repetările cele trei motive vor fi analizate împreună, mai ales că motivele au legătură între ele și, parțial, își au răspunsul în decizia de casare. Astfel este de menționat că prin decizia de casare, instanța de trimitere a fost îndrumată să stabilească dacă reclamanta are un drept exclusiv de proprietate asupra imobilului revendicat sau are numai un drept asupra unei cote părți din imobil. Tot în decizia de casare se arată (pentru ipoteza când reclamanta ar moșteni de la antecesoarea sa un drept de coproprietate în cotă de ½, iar cealaltă cotă de ½ ar aparține altei persoane) că reclamanta ar putea solicita eventual cota de l/2 și nu ar avea calitatea să ceară anularea contractului de vânzare-cumpărare.

Instanța de trimitere, rejudecând apelurile s-a conformat considerentelor deciziei de casare și a stabilit în primul rând întinderea titlului de proprietate al reclamantei. În acest sens a reținut corect, având în vedere actul de donație nr.1102/1941 și actul adițional acestuia din acelaș an – acte ce au fost intabulate în CF, - că imobilul a devenit proprietate indiviză în cote de câte ½ pentru P.V.(antecesoarea reclamantei) și P.M. Instanța de apel a mai reținut că antecesoarea reclamantei făcea parte din categoriile socio-profesionale exceptate de la naționalizare și în consecință a schimbat sentința constatând că „imobilul înscris în CF 9376 Sibiu a fost preluat de către stat fără titlu valabil, pentru cota de ½ parte aparținând proprietarei tabulare P.V.

și a dispus rectificarea CF în aceste limite. În consecință având în vedere cele mai înainte arătatre, primele două motive de casare sunt nefondate, mai mult chiar, instanța de apel deși a constatat că reclamanta nu are un drept exclusiv de proprietate asupra imobilului în litigiu, ci doar asupra unei cote de ½ din imobil, a apreciat ca fiind întemeiat capătul de cerere din acțiune cu privire la constatarea caracterului abuziv al preluării de către stat al imobilului și a rectificării CF, încălcând principiul unanimității necesar în acțiunile întemeiate pe prevederile art.480 C.civ., chiar dacă s-a referit la cota de ½. Având în vedere însă principiul prin care nu se poate înrăutăți situația unei părți în propria cale de atac, hotărârea nu va fi modificată în sensul celor mai înainte arătate.

Referitor la cel de al treilea motiv de recurs întemeiat pe prevederile pct.9 al art.304 C.proc.civ., urmează a constata că este de asemenea nefondat întrucât instanța de apel a pronunțat o hotărâre corect motivată în drept și temeinică. Susținerea recurentei-reclamante că soluția instanței de apel a fost pronunțată cu ignorarea dispozițiilor Legii 10/2001, deși este reală, ea nu are nici o relevanță în cauză. În acest sens este de reținut că prevederile acestei legi nu puteau fi aplicate în cauză, în primul rând pentru că acțiunea reclamantei înregistrată la data de 4 decembrie 1998, deci cu mult timp înainte de intrarea în vigoare a Legii 10/2001 a avut ca temei prevederile art.480 C.civ., temei de drept care nu a fost modificat pe parcursul celor două cicluri de judecată a cauzei și deci nu putea fi modificat în recurs.

În al doilea rând problema constatării nulității contractului de vânzare-cumpărare a fost rezolvată de decizia de casare în sensul că în ipoteza în care acțiunea este formulată de un singur coproprietar ea va fi respinsă, ca atare, în conformitate cu prevederile art.315 C.proc.civ., problema de drept dezlegată de instanța de casare este obligatorie pentru instanța de trimitere. Astfel fiind, pentru toate considerentele mai înainte arătate urmează a respinge recursul declarat de către reclamantă și continuat de moștenitoarele sale, ca nefondat. Referitor la recursul declarat de pârâta B.I.urmează a constata că și acesta este nefondat întrucât în conformitate cu prevederile art.276 C.proc.civ.

„când pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate în parte, instanța va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor” ceea ce a și făcut instanța de apel și a compensat în totalitate cheltuielile de judecată hotărând „fără cheltuieli de judecată” pentru nici una din părțile care le solicitaseră. Astfel fiind, urmează a respinge ca nefondat și recursul formulat de către pârâta B.I. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondate recursurile declarate de reclamanta L.M.și continuat de L.G.și W.B.M.V.în calitate de moștenitoare și de pârâta B.I.împotriva deciziei 174/A din 25 septembrie 2001 a Curții de Apel Alba Iulia – Secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 aprilie 2003.