ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3702/2007

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ.,

asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

Sibiu, secția civilă, la 7 decembrie 2004, reclamanții N.M. și M.N. au

solicitat, în contradictoriu cu intimații Primarul municipiului Sibiu și

Primăria municipiului Sibiu, anularea dispoziției nr. 2226 din 2 noiembrie 2004

emisă de primar, obligarea pârâților la restituirea în natură a imobilului

situat în Sibiu, înscris în C.F. 18908 Sibiu, condiționat de restituirea de

către reclamanți a sumei primite cu titlu de despăgubire conform Decretului nr.

223/1974.

În motivarea contestației s-a arătat că reclamanții

au adresat o cerere autorităților române prin care au solicitat să li se dea

acordul pentru a se stabili definitiv în Germania. Plecarea reclamanților a

fost aprobată condiționat de înstrăinarea imobilului pe care aceștia îl aveau

în proprietate, iar prin decizia nr. 97/1988 a fostului Comitet Executiv al

Consiliului Popular al județului Sibiu s-a dispus trecerea imobilului în

proprietatea statului.

La termenul din 10 ianuarie 2005 reclamanții și-au

completat acțiunea în sensul că au chemat în judecată, pe lângă pârâții

inițiali, și pe SC U. SA Sibiu, V.G. și V.C., și au solicitat să se constate

nulitatea absolută a deciziei nr. 97/1988 a Consiliului Popular al județului

Sibiu; anularea încheierii de întabulare nr. 826 din 16 martie 1988 prin care a

fost înscris în C.F. dreptul de proprietate al Statului Român asupra imobilului

în litigiu; să se constate nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare nr. 424/1996 încheiat între RAOCL Sibiu, a cărei succesoare

este SC U. SA și V.G. și V.C.; să se dispună anularea încheierii de întabulare

nr. 626/1997 prin care a fost înscris în C.F. dreptul de proprietate al

cumpărătorilor; să se anuleze dispoziția nr. 2226/2004 a Primarului municipiului

Sibiu; să se dispună obligarea Primarului municipiului Sibiu să dispună

restituirea în natură a imobilului în litigiu.

Prin sentința civilă nr. 359 din 20 aprilie 2006

Tribunalul Sibiu, secția civilă, a admis în parte acțiunea precizată, a anulat

dispoziția nr. 2226 din 2 noiembrie 2004 emisă de Primarul municipiului Sibiu,

a dispus emiterea unei dispoziții de acordare de despăgubiri pentru imobilul

înscris în C.F. 18908 Sibiu, top 4003/7/II în termenii Legii nr. 247/2005 cu

deducerea despăgubirii acordate. A fost admisă excepția prescripției speciale a

dreptului și au fost respinse petitele 3 și 4 privind constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare nr. 424/96 și anularea încheierii C.F. nr.

626/97. Au fost respinse celelalte cereri și acțiunea în contradictoriu cu

pârâții Primăria Sibiu, SC U. SA, V.G. și V.C.

Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că

proprietari tabulari asupra imobilului în litigiu au fost contestatorii cărora

li s-au aplicat prevederile Decretului nr. 223/1974, cu despăgubiri.

Deposedarea prin efectul Decretului nr. 223/1974 nu valorează titlu valabil

dar, întrucât imobilul a fost înstrăinat de către stat, despăgubirea nu poate

consta decât în echivalent bănesc, cu aplicarea capitolului VII din Legea nr. 247/2005.

Contestatorii nu au expus niciun motiv pentru care

contractul de vânzare-cumpărare ar fi afectat de nulitate, astfel încât s-a

presupus că eventual este vorba de anulabilitatea acestuia, care se supune

prevederilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958. De la încheierea convenției și

întabularea dreptului au trecut mai mult de trei ani.

Primăria Sibiu nu are calitate procesuală, nefiind

subiect de drept, și de asemenea acțiunea nu poate fi admisă nici împotriva SC

U. SA, care este doar administratorul domeniului privat al statului în

teritoriu.

Apelul declarat de reclamanți împotriva acestei

sentințe a fost respins prin decizia civilă nr. 280 A din 6 octombrie 2006 a

Curții de Apel Alba–Iulia, secția civilă.

În considerentele hotărârii sale instanța de apel a

arătat că reclamanții nu au respectat termenul prevăzut de art. 46 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001. Dreptul de proprietate al pârâților a fost întabulat în

C.F. la 16 ianuarie 1997. Operată fiind înscrierea în cartea funciară, aceasta

a devenit opozabilă față de terți și, totodată, s-a dat eficiență principiului

publicității integrale și absolute care guvernează materia cărților funciare,

principiu potrivit căruia toate actele și faptele juridice se presupun a fi

aduse la cunoștința publică prin înscriere. Orice persoană interesată poate

consulta conținutul cărții funciare, aceasta fiind publică, astfel că

reclamanții nu se pot prevala de necunoașterea situației juridice reale a

imobilului revendicat, mai ales în condițiile în care încă din anul 2001, prin

formulare de notificare conform Legii nr. 10/2001, și-au manifestat interesul

pentru obținerea de măsuri reparatorii pentru acest imobil.

Faptul depunerii contractului de vânzare-cumpărare la

dosarul cauzei la termenul din 7 februarie 2006, nu poate fi reținut ca

momentul în care reclamanții au aflat despre existența acestuia, întrucât,

aceștia puteau oricând, prin verificarea situației de carte funciară, să ia

cunoștință despre vânzarea imobilului.

Împotriva acestei hotărâri reclamanții au declarat

recurs critica, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., vizând următoarele aspecte:

În mod greșit instanța de apel a considerat că prima

instanță a soluționat corect excepția prescripției dreptului la acțiune și nu

s-a mai pronunțat asupra motivului de apel vizând casarea cu trimitere la

aceeași instanță pentru rejudecarea fondului.

Reclamanții nu au cunoscut existența contractului de

vânzare-cumpărare al pârâților V.G. și V.C. nici la data formulării

contestației și nici la prima zi de înfățișare.

Nici în Dispoziția nr. 2226 din 2 noiembrie 2004

emisă de primar și nici în întâmpinarea depusă de acest pârât nu se face

vorbire despre faptul că imobilul nu se află în proprietatea statului, fiind

vândut chiriașilor.

Este adevărat că art. 46 alin. (5) din Legea nr.

10/2001 prevede că indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se

prescrie în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a legii. Această

dispoziție legală încalcă prevederile art. 21 din Constituție privind accesul liber

la justiție, în condițiile în care reclamanții și-au stabilit domiciliul în

Germania în anul 1988 și nu au mai venit în România decât după anul 2000.

Prin întâmpinare, intimații SC U. SA, V.G. și V.C. au

solicitat respingerea recursului deoarece instanțele au soluționat corect

capătul de cerere privind constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare.

Analizând hotărârea atacată, în limitele criticii

formulate și în raport de dovezile administrate înaintea primei instanțe,

Înalta Curte a apreciat că recursul nu este întemeiat pentru următoarele

considerente:

Conform art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, prin

derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la

acțiune se prescrie în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a legii.

Termenul a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr.

145/2001, astfel încât acțiunea având ca obiect constatarea nulității

contractelor de vânzare-cumpărare a imobilelor ce cad sub incidența

prevederilor legii speciale a putut fi exercitată numai până la 14 august 2002.

Fiind un termen de prescripție, termenul susmenționat

este supus dispozițiilor de drept comun privitoare la repunerea în termen,

înscrise în art. 19 din Decretul nr. 167/1958. În condițiile acestui text,

repunerea în termen poate fi dispusă atunci când termenul de prescripție a fost

depășit din cauze temeinic justificate.

Recurenții au arătat că nu au putut solicita în

termenul prescris de lege constatarea nulității contractului prin care

intimații V. au dobândit proprietatea asupra apartamentului în litigiu deoarece

și-au stabilit domiciliul în Germania și s-au întors în România abia după anul

2000, astfel încât nu au avut cunoștință de înstrăinarea imobilului.

Această împrejurare nu a putut justifica, în opinia

instanței, introducerea tardivă a acțiunii, de vreme ce dreptul de proprietate

al cumpărătorilor a fost întabulat în C.F. 18908 Sibiu încă din 16 ianuarie

imobiliară, necercetarea cărții funciare și, eventual, necunoașterea faptului

vânzării, este exclusiv culpabilă acestora.

Cât privește neconstituționalitatea art. 45 alin.

final din Legea nr. 10/2001, Curtea Constituțională a statuat, prin mai multe

decizii prin care a respins excepția,

că instituția prescripției, în general, și termenele

în raport cu care își produce efectele aceasta nu pot fi considerate ca

îngrădiri ale accesului liber la justiție, finalitatea lor fiind, dimpotrivă,

de a-l facilita, prin asigurarea unui climat de ordine, indispensabil

exercitării în condiții optime a acestui drept constituțional, prevenindu-se

eventualele abuzuri și limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilității

și securității raporturilor juridice civile.

De asemenea, Curtea Constituțională a reținut că

exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un

anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe,

cărora li se subsumează și instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea

respectivului drept nu mai este posibilă. Art. 46 alin. (5) din Legea nr.

10/2001 recunoaște dreptul titularului la exercitarea acțiunii în constatarea

nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare a imobilelor preluate în

mod abuziv și asigură posibilitatea de valorificare a acestuia în cadrul unui

termen impus de rațiuni sociale majore, respectiv de evitarea unor stări de

incertitudine prelungite în ceea ce privește raporturile juridice civile,

precum și de asigurarea stabilității și securității acestora, cu atât mai

importante cu cât au ca obiect dreptul de proprietate.

În fine, Curtea Constituțională a reținut că

imprescriptibilitatea unor drepturi, consfințită, în anumite cazuri, cu titlu

de principiu în legislația civilă, nu este consacrată ca atare de Constituție.

Așa fiind, legiuitorul poate, în considerarea unor rațiuni majore, să deroge de

la acest principiu, așa cum a procedat prin norma dedusă controlului, fără a

îndreptăți calificarea reglementării respective ca fiind neconstituțională.

Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte a

apreciat că instanțele de fond au făcut aplicarea și interpretarea corectă a

prevederilor art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001, astfel încât criticile

formulate nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Ca atare, în raport de dispozițiile art. 312 alin.

(1) C. proc. civ. recursul va fi respins cu consecința păstrării hotărârii

atacate.

În temeiul art. 274 C. proc. civ. recurenții vor fi

obligați la cheltuieli de judecată către intimații pârâți V.G. și V.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții

N.M. și M.N. împotriva deciziei civile nr. 280 A din 6 octombrie 2006 a Curții

de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Obligă pe recurenți la 3500 lei cheltuieli de

judecată către intimații

pârâți V.G. și V.C.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 mai 2007.