ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4109/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4109/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului

penal de față;

Prin Sentința penală nr. 281/PI din 31 mai

2010 pronunțată de Tribunalul Timiș, în baza art. 174 alin. (1) C. pen.

raportat la art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C.

pen., a fost condamnat inculpatul I.I. la pedeapsa detențiunii pe viață pentru

săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav.

În baza art. 61 alin.

(1), (2) C. pen. s-a dispus revocarea liberării condiționate pentru restul de

1793 de zile din pedeapsa de 15 ani de închisoare aplicată prin Sentința penală

nr. 606 din 02 septembrie 1999 a Tribunalului Timiș și a fost contopită pedeapsa

stabilită pentru infracțiunea ce face obiectul prezentului dosar cu restul de

1.793 de zile, inculpatul urmând să execute pedeapsa detențiunii pe viață.

În baza art. 65 alin.

(2) C. pen. s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art.

64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o perioadă de 10 ani,

după considerarea ca executată a pedepsei detențiunii pe viață.

În baza art. 71 alin.

(2) C. pen. s-a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1)

lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe durata executării pedepsei

principale.

În baza art. 350 C.

proc. pen. s-a menținut starea de arest preventiv a inculpatului.

În baza art. 88 C.

pen. s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada reținerii și a arestului preventiv,

începând cu data de 30 iulie 2009 până în data de 31 mai 2010 inclusiv.

În baza art. 191

alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 3.000 RON,

cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a pronunța

această sentință penală, Tribunalul Timiș a reținut următoarele:

Prin rechizitoriul

Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș emis la data de 13 noiembrie 2009 în

Dosarul nr. 1983/P/2009 și înregistrat pe rolul Tribunalului Timiș la data de

18 noiembrie 2009, sub numărul unic de Dosar nr. 6775.1/30/2009 a fost trimis

în judecată, în stare de arest preventiv, inculpatul I.I. pentru săvârșirea

infracțiunii de omor deosebit de grav, faptă prevăzută și pedepsită de art. 174

alin. (1), art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C.

pen.

În fapt s-a reținut

că inculpatul I.I. de 48 de ani a cunoscut-o pe victima K.A. de 61 de ani, în

luna noiembrie 2008. Aceasta locuia în Timișoara, pe str. P. având în

proprietate un apartament cu două camere, destul de bine întreținut.

De atunci, cei doi au

devenit concubini (inculpatul locuia în fapt fără forme legale, în Timișoara,

în apropiere de victimă, pe str. D.). După sărbătorile pascale inculpatul a

cunoscut-o pe martora M.P., cu care a început să întrețină relații intime. Inculpatul

susține că K.A. știa despre aceasta, acceptând situația. Martora M. declară că

ea știa că inculpatul este nepotul lui K.A. (și inculpatul susține că i-a spus

inițial martorei aceasta).

S-a reținut că și

inculpatul și martora arată că au mai trecut, de-a lungul relației lor, pe la

K.A. Inculpatul chiar susține că cei doi făceau asemenea vizite în contextul în

care lui K. nu îi convenea situația.

De asemenea, s-a

reținut că martora M. arată că, în perioada în care inculpatul a locuit la ea,

acesta ținea legătura cu K.A., vorbind des la telefon.

S-a constatat că pe

parcursul lunii iulie 2009, inculpatul și martora s-au certat, iar I.I. a

revenit să stea la domiciliul A. Până în acest moment, declarațiile celor doi

concordă în punctele esențiale.

Din declarația

inculpatului s-a reținut că, în urma unor înțelegeri dubioase cu P., amândoi ar

fi hotărât să sustragă actele apartamentului A., spre a-l valorifica în mod

ilicit într-un fel sau altul. Ca atare, în data de 29 iulie 2009, în jurul

orelor 14,30 - 15,00, cei doi, inculpatul și P. s-au întâlnit în zona Gării

Timișoara Nord de unde s-au deplasat la domiciliul victimei.

Acolo, după ce au

băut bere (într-o primă variantă inculpatul susține că A. s-ar fi dus să o

cumpere), inculpatul a început să se certe cu victima într-o altă cameră decât

cea în care era P. (la această cameră, din spate, se ajunge prin camera în care

stătea martora). Acolo, inculpatul s-a supărat pe victimă și a strâns-o de gât

pe la spate, lăsând-o inconștientă pe pat. Atunci, susține același inculpat, P.

a intrat în acea cameră, văzând-o pe victimă pe pat. A întrebat inculpatul

despre ce s-a întâmplat și, după ce i s-a explicat, a luat o bucată de cearceaf

ce a folosit-o anterior inculpatul pentru un pansament (ce se afla pe masa de

lângă pat) și a înfășurat-o în jurul gâtului A., spre a o suprima definitiv.

Inculpatul susține că A. părea că se mai zbate, după care el i-a desfăcut

cearceaful de la gâtul victimei și ambii făptuitori au plecat din acel

apartament, de frică. Inculpatul a susținut că nu i-a văzut nimeni plecând. Cei

doi și-au dat întâlnire a doua zi, inculpatul întorcându-se la domiciliul A.

(nu e clar pentru ce).

Inculpatul a susținut

că P., înainte a părăsit domiciliul A., a dezbrăcat-o, lăsând-o goală pe pat.

Inculpatul susține că P. a procedat așa pentru a-l implica pe el. Apoi

inculpatul susține că pe la orele 18,00 - 19,00, P. l-ar fi sunat pe telefonul

mobil, întrebându-l de formă „unde e tanti A.?" iar inculpatul i-ar fi

răspuns tot de formă, că e în localitatea Racovița. Susține că ambii au

procedat așa pentru eventualitatea că ar fi fost interceptați și ascultați,

deși este evident că cercetările nici nu începuseră și niciun organ al statului

n-ar fi acționat în vederea interceptării lor, doar așa, pentru a-i asculta fără

motiv.

Apoi, inculpatul a

arătat că a sunat la Serviciul de urgențe 112, după ce a consumat o cantitate

mare de alcool, pentru a i se face legătura cu un polițist, pe nume S.A.,

căruia i-a spus că a omorât-o pe A. Acel polițist i-ar fi spus că va alerta poliția

și va sosi un echipaj de poliție, și a sfătuit inculpatul să iasă în

întâmpinarea acestuia, ceea ce inculpatul a făcut. Martorul S.A. a confirmat

acest telefon. El a arătat clar cum inculpatul, o cunoștință mai veche, îi și

spusese anterior că stă la o „mătușă" a sa din cartierul F. pe str. P., și

că are o concubină (evident alta decât mătușa). Martorul S. a arătat clar cum

inculpatul i-a relatat la telefon că și-a omorât „mătușa" în acea seară,

și cum a cerut dispecerului de la Serviciul de urgențe 112 să trimită la locul

faptei un echipaj de poliție. În jurul orelor 21,00, echipajul în cauză l-a

depistat pe inculpat, care Ie-a declarat că pe fondul consumului de alcool și

în urma unor neînțelegeri, a ștrangulat victima K.A., conducându-i la fața locului.

Pe parcursul

cercetărilor, inculpatul a depus memorii, chiar inițial subliniau mai mult

dorința sa ca M.P. să fie arestată ca participantă la faptă, pentru ca ulterior

să declare că, de fapt, la A. acasă se găsea și o anume B.C. cu un necunoscut,

și că necunoscutul, după ce a fost condus la toaletă de către inculpat, i-a

pulverizat în față un spray paralizant, inculpatul leșinând pentru câteva ore.

Când s-a trezit, inculpatul a constatat moartea A., spunând că a plecat apoi să

le caute pe P. și C. și, negăsindu-le, s-a întors la domiciliul A. după ce l-a

sunat pe S.A. și i-a spunând că a omorât-o pe A. (nu explică de ce a făcut

asta). Inculpatul nu a lămurit nici faptul că a leșinat după ce i s-a

pulverizat spray paralizant în ochi. Funcția unui astfel de mijloc de

neutralizare a unei persoane nu este de a paraliza literalmente pe cineva ci de

a-i opri o acțiune ostilă un interval limitat de timp.

Nici nu a explicat de

ce a declarat ultima oară la procuror cum că P. i-ar fi spus în 29 iulie 2009

că A. ar fi sunat-o să treacă pe la ea, când tot el, inculpatul, arată în mod

repetat că A. îi reproșa neîncetat că o aduce pe P. la ea acasă.

Martora M.P. a negat

cele susținute de inculpat, în sensul că arată că nu a fost în acea zi la

victimă acasă cu inculpatul ci doar a fost sunată în după amiaza zilei de 29

iulie 2009 de către acesta care dorea să se împace cu ea, arătând că ei doi

avuseseră multe neînțelegeri, dar nu a avut nicio înțelegere să sustragă acte

de la A.

S-a reținut că nu

este nicio probă în dosar care să susțină declarațiile inculpatului referitor

la participarea martorei la faptă, deși au fost audiați martori în acest sens,

pentru lămuriri suplimentare. În cauză a fost audiată martora B.C.V., indicată

de inculpat, care nu confirmă cele susținute de acesta.

Din raportul

medico-legal de necropsie a victimei, din 30 iulie 2009, s-a reținut faptul că

moartea numitei K.A. a fost violentă și s-a datorat sindromului asfixie prin

obstrucția căilor respiratorii superioare. Victima prezintă și leziuni, dintre

care unele sunt echimoze, ce arată că victima a fost agresată. Aceste leziuni

au fost apreciate ca fiind tanatogeneratoare.

S-a mai reținut însă

că leziunile de la punctele 2, 3, 4, 17 și 18 din raport, respectiv zigomatic

stâng cu excoriație arcuată cu concavitatea inferior de 1,4/0,2 cm pergamentată

maroniu, cervical anterior dreapta dungă excoriată de 5/0,3 cm dispusă oblic

infero-intern, pergamentată maroniu, angulo-mandibular stâng excoriație

punctiformă pergamentată maroniu, pe fața vestibulară buza superioară dreaptă

excoriație de 3/0,3 cm, iar median de 0,5/0,4 cm pergamentate maroniu și

infiltratele sanguine cervical anterior submaxilar, tiroidian și hioidian, au

fost generate cu mâna și au provocat decesul.

Raportul a mai arătat

că în vaginul victimei a fost decelată prezența de spermatozoizi, care confirmă

că victima a avut un contact sexual în data de 29 iulie 2009.

Procurorul a apreciat

că se impune concluzia că inculpatul, după ce a avut un contact sexual cu

victima, pe fondul consumării băuturilor alcoolice și a unor neînțelegeri, a

asfixiat victima cu mâna, nu a ștrangulat-o, ceea ce infirmă clar modul în care

inculpatul a descris o eventuală acțiune a martorei cu bucăți de material

textil.

Ca atare, s-a

apreciat că inculpatul I.I. se face vinovat de săvârșirea infracțiunii prev. de

art. 174 alin. (1) C. pen., constând în suprimarea vieții victimei K.A. prin

asfixiere, în locuința acesteia.

În cauză a fost

înregistrată convorbirea dintre inculpat și martorul S.A. Întrucât această

convorbire a fost înregistrată iar lucrarea trecută la „secret" a fost

solicitat organelor emitente desecretizarea acesteia. Procurorul a considerat

că acest mijloc de probă deși pertinent, nu mai este util în sensul că

inculpatul a recunoscut conținutul convorbirii sale cu martorul, de repetate

ori, și martorul a confirmat recunoașterea faptei la telefon de către inculpat

în data de 29 iulie 2009.

Ca atare, a fost

înlăturat acest mijloc de probă (oricum nefinalizat la data întocmirii

prezentului rechizitoriu) ca redundant.

În privința

inculpatul I.I. s-a reținut că acesta posedă antecedente penale ce atrag

aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. A fost condamnat ultima oară la 15 ani

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de viol prev. de art. 197 alin. (3)

C. pen. cu aplic. art. 37 lit. a) C. pen. prin Sentința penală nr. 606 din 02

septembrie 2009 a Tribunalului Timiș, eliberat în 22 aprilie 2008 cu un rest de

1.793 de zile.

A mai fost condamnat

pentru omor, prin Sentința penală nr. 74 din 30 decembrie 1980 a Tribunalului

Timiș. A mai suferit diverse condamnări pentru ultraj, tulburarea ordinii și

liniștii publice, furt și distrugere și semnalizare falsă. Toate acestea duc la

concluzia că inculpatul I.I. este o persoană deosebit de violentă.

A fost examinat

neuropsihiatric și a reieșit că are discernământul păstrat în raport cu fapta

pentru care este cercetat. În drept, s-a reținut că fapta inculpatului I.I.

întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de omor deosebit de grav

prev. și ped. de art. 174 alin. (1), art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen. cu

aplic. art. 37 lit. a) C. pen.

În probațiune a fost

atașat Dosarul de urmărire penală nr. 1983/P/2009 al Parchetului de pe lângă

Tribunalul Timiș.

Analizând actele și

lucrările dosarului Tribunalul Timiș a reținut aceeași situație de fapt ca cea

expusă în rechizitoriu, care s-a considerat că a fost confirmată de mijloacele

de probă administrate în cursul procesului penal.

Din procesul-verbal

de depistare s-a reținut că în data de 30 iulie 2009, ora 22,30, un echipaj de poliție

a fost dirijat de către dispecerul de serviciu al secției 3 poliție din

municipiul Timișoara, în urma unui apel 112, să se deplaseze pe str. P. în fața

fabricii de zahăr, unde era așteptat de numitul I.I. care a făcut un autodenunț

cu privire la faptul că și-a omorât mătușa. La fața locului, persoana care a

făcut autodenunțul nu se afla la locul indicat, motiv pentru care s-au efectuat

verificări în zonă. În jurul orei 24,10 s-a reușit depistarea numitului I.I.,

care se afla în locuința numitei K.A. de pe str. P. I.I. a declarat cu această

ocazie că în urma unor neînțelegeri și pe fondul consumului de băuturi

alcoolice a omorât-o prin ștrangulare pe numita K.A.

Din procesul-verbal

de cercetare la fața locului și din planșele fotografice anexă prima instanță a

reținut că că victima K.A. a fost descoperită decedată în una dintre cele două

camere ale apartamentului, cadavrul fiind găsit pe un pat, în poziția pe spate,

cu mâinile pe piept, victima fiind acoperită cu o pătură și complet dezbrăcată.

Atât în hol, baie, cămară și cele două camere nu s-au constatat urme de deranj

sau răvășire.

Din raportul

medico-legal de necropsie din 30 iulie 2009 s-a constatat că moartea numitei

K.A. a fost violentă și s-a datorat sindromului asfixie prin obstrucția căilor

respiratorii superioare. Obstrucția căilor respiratorii a putut fi produsă prin

comprimare cu mâna. S-au constatat excoriații și echimoze la nivelul brațelor,

feței, toracelui, coapsei, șoldului. Examenul secreției vaginale a decelat

prezența de spermatozoizi, confirmând consumarea unui act sexual ce poate data

din 29 iulie 2009.

Din buletinul de

analiză toxicologică-alcoolemie din 31 iulie 2009 prima instanță a reținut că

victima nu prezenta alcool în sânge.

De asemenea,

tribunalul a constatat că din declarația martorului S.I.A., organ de poliție în

cadrul B.I.C. Timișoara, rezultă că acesta îl cunoștea pe inculpat din cursul

anului 2008 - 2009, iar din discuțiile avute cu acesta și-a dat seama că

amândoi au fost consăteni în localitatea Parța. Cu ocazia discuțiilor pe care

Ie-a avut cu inculpatul acesta i-a spus că s-a mutat în zona F. în Timișoara,

pe str. P., la o mătușă de a sa. I-a spus că are o concubină ce lucrează la

C.F.R., pe care a cunoscut-o în zona gării și care are un copil. La sfârșitul

lunii iulie 2009, într-o zi în jurul orei 22,00, în timp ce martorul se afla în

comuna Parța, a primit un telefon de la Serviciul de urgență 112, de la agentul

șef adjunct C.C. care i-a spus că un anume I. a sunat la serviciul de urgență

și a spus că și-a omorât mătușa pe str. P. și că i se predă numai lui deoarece

îl cunoaște. Martorul a confirmat că îl cunoaște pe inculpat și a avut o

discuție telefonică cu acesta prin serviciul 112, inculpatul spunându-i că s-a

îmbătat și și-a omorât mătușa. Inculpatul i-a spus că se află în apartamentul

mătușii, pe str. P., însă martorul nu a reținut exact numărul. Inculpatul i-a

cerut martorului să vină să-l ia ca să nu fie bătut ulterior de poliție.

Martorul i-a spus inculpatului să coboare în fața blocului ca să vină să îl ia.

După ce convorbirea a încetat martorul i-a spus agentului C. să trimită un

echipaj de poliție în locul în care se afla inculpatul.

S-a apreciat de către

prima instanță că declarația martorului S.I.A., referitoare la autodenunțul

formulat de inculpat, la locul în care se afla acesta și la datele victimei

(femeie), se coroborează cu aspectele constatate de echipajul de poliție trimis

la locul faptei (str. P. din Timișoara), echipaj care inițial, având în vedere

insuficiența datelor, nu a găsit imediat locul în care se afla inculpatul, însă

după câteva ore de căutări l-au identificat pe acesta și locația în care s-a

produs omorul.

Din declarațiile

martorelor L.C., E.M. și M.P. Tribunalul Timiș a reținut că inculpatul se

cunoștea cu victima K.A. și chiar locuia ocazional la aceasta. Atât victima cât

și inculpatul spuneau martorelor că el este nepotul fostului soț al victimei,

însă inculpatul recunoaște că întreținea relații intime cu victima și că în

realitate erau concubini. Pe lângă relația intimă pe care o avea cu victima

inculpatul întreținea o relație similară cu martora M.P., la domiciliul căreia

a și locuit o perioadă de timp (mai 2009 - iulie 2009), când cei doi s-au

certat iar inculpatul s-a întors să locuiască la K.A.

Din coroborarea

acestor declarații Tribunalul Timiș a constatat că inculpatul, în calitate de

concubin al victimei, avea oricând acces la locuința acesteia, indiferent de

intervalul orar.

S-a reținut că în

declarația pe care a dat-o în fața procurorului în data de 30 iulie 2009, la

ora 04,10, inculpatul susține că a luat hotărârea împreună cu martora M.P. să

sustragă actele apartamentului victimei și să le vândă unui rrom din gară,

pentru ca să facă rost de bani pentru datoriile martorei. S-a dus împreună cu

martora la domiciliul victimei, iar victima s-a dus și a cumpărat o sticlă de

bere la un litru ce urma să fie consumată de cei prezenți. În acel moment în

casă mai era o femeie pe care inculpatul nu o cunoștea, motiv pentru care nu au

putut sustrage contractul și testamentul. Când s-a întors victima inculpatul

s-a certat cu aceasta într-o altă cameră decât cea în care se afla martora P.

Inculpatul declară că s-a enervat și a strâns-o de gât pe victimă. Când a văzut

că victima se zbate și și-a pierdut cunoștința, inculpatul a aruncat-o pe pat.

P., care a stat în ușă și a văzut ce face el, a luat o bucată de cearșaf, l-a

înfășurat victimei după gât și i-a făcut nod. El a desfăcut cearșaful, crezând

că victima își revine, deoarece avea remușcări. El și martora au renunțat de

frică la sustragerea actelor și au plecat amândoi în oraș.

În data de 30 iulie

2009, la ora 14,00, inculpatul a fost din nou audiat de procuror, ocazie cu

care a menționat că de fapt nu a prins-o de gât pe victimă, ci a prins-o de

gură cu mâna dreaptă ca să nu țipe. Victima s-a zbătut până când și-a pierdut

cunoștința și a căzut pe pat.

De asemenea, s-a

reținut că în data de 06 noiembrie 2009 inculpatul a dat o nouă declarație la

procuror în care prezintă o altă variantă a evenimentelor: susține că în timp

ce se afla la domiciliul victimei împreună cu aceasta și martora P. la un

moment dat a plecat singur după bere și țigări. Când s-a întors în locuința

victimei mai venise numita B.C. care era însoțită de un bărbat în vârstă de

aproximativ 20 de ani, pe care inculpatul nu îl cunoștea, care i-a cerut

inculpatului să-i arate unde este toaleta. Când bărbatul a ieșit din toaletă a

pulverizat în ochii inculpatului conținutul unui spray paralizant, iar

inculpatul a leșinat și s-a trezit pe la ora 17,30. Când s-a trezit a găsit-o pe

victimă într-o cameră, decedată, având în jurul gâtului o bucată de cearșaf.

Din succesiunea

declarațiilor date de inculpat Tribunalul Timiș a constatat nesinceritatea

acestuia în relatarea evenimentului, având în vedere datele contradictorii

susținute de acesta. Astfel, s-a reținut că inițial a declarat că a sugrumat-o

cu mâna pe victimă până a adus-o în stare de inconștiență și că a asistat la

strangularea acesteia cu un cearșaf de către martora P., însă la câteva ore de

la această primă declarație revine și declară că nu a strangulat victima, ci

doar a ținut-o de gură să nu țipe. În a treia declarație menționează că el nu a

asistat la strangularea victimei, fiind adus în stare de inconștiență de un

bărbat necunoscut care i-a pulverizat în ochi conținutul un spray paralizant.

Prin urmare apărările

inculpatului sunt apreciate de către prima instanță ca fiind nesincere, iar

materialul probator analizat în paragrafele anterioare s-a apreciat că confirmă

implicarea inculpatului, în calitate de autor, în uciderea victimei prin

strangulare.

În drept, s-a

apreciat că fapta inculpatului care în data de 30 iulie 2009, în timp ce se

afla în locuința concubinei sale, a strangulat-o pe aceasta, provocându-i

decesul, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de omor deosebit

de grav prevăzut de art. 174 alin. (1) C. pen. raportat la art. 176 alin. (1)

lit. c) C. pen. Caracterul deosebit de grav al omorului, prevăzut de art. 176

alin. (1) lit. c) C. pen., rezultă din împrejurarea că inculpatul a mai fost

condamnat pentru comiterea infracțiunii de omor prin Sentința penală nr. 74 din

30 decembrie 1980 a Tribunalului Timiș.

La individualizarea

pedepsei și a modului de executare prima instanță a avut în vedere criteriile

enunțate de art. 72 C. pen., și în special următoarele elemente: inculpatul a

mai fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunilor de omor și furt (18 ani de

închisoare), ultraj contra bunelor moravuri (un an de închisoare), furt (un an

de închisoare), viol în formă agravată (15 ani de închisoare, prin Sentința

penală nr. 606 din 02 septembrie 1999 a Tribunalului Timiș) - antecedente care

prin gravitatea infracțiunilor săvârșite, pedepsele aplicate și numărul

faptelor de natură penală comise, reliefează un caracter deosebit de periculos

al inculpatului; lipsa aparentă de motivație a comiterii omorului, având în

vedere faptul că inculpatul și victima nu se aflau în relații de dușmănie, ci

dimpotrivă erau concubini și nu existau motive evidente de tensiune între cei

doi (cu precizarea că din raportul de expertiză psihiatrică-legală reiese că

inculpatul a săvârșit fapta cu discernământ, iar diagnosticul formulat de

comisie este tulburări de personalitate de tip antisocial); lipsa de asumare a

răspunderii pentru fapta comisă și dorința acestuia de a implica în comiterea

faptei alte persoane (în special pe fosta sa concubină M.P.).

Întrucât s-a reținut

că dispozițiile art. 176 C. pen. prevăd pedepse alternative pentru săvârșirea

acestei infracțiuni (detențiune pe viață, respectiv închisoare de la 15 la 25

de ani), Tribunalul Timiș, coroborând elementele de individualizare, a apreciat

că aplicarea detențiunii pe viață ca pedeapsă principală corespunde funcției de

constrângere a pedepsei și scopului preventiv al acesteia, prevăzute de art. 52

C. pen.

În baza art. 61 alin.

(1), (2) C. pen. a revocat liberarea condiționată pentru restul de 1.793 de

zile din pedeapsa de 15 ani de închisoare aplicată prin Sentința penală nr. 606

din 02 septembrie 1999 a Tribunalului Timiș și a contopit pedeapsa stabilită

pentru infracțiunea ce face obiectul prezentului dosar cu restul de 1.793 de

zile, inculpatul urmând să execute pedeapsa detențiunii pe viată.

În baza art. 65 alin.

(2) C. pen. a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art.

64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o perioadă de 10 ani,

după considerarea ca executată a pedepsei detențiunii pe viață.

În baza art. 71 alin.

(2) C. pen. a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1)

lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe durata executării pedepsei

principale.

În baza art. 350 C.

proc. pen. a menținut starea de arest preventiv a inculpatului.

În baza art. 88 C.

pen. a dedus din pedeapsa aplicată perioada reținerii și a arestului preventiv,

începând cu data de 30 iulie 2009 până în data de 31 mai 2010 inclusiv.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel, în termen legal, inculpatul I.I., susținând că este

nevinovat.

Apelul nu a fost

motivat în scris, însă oral inculpatul a solicitat achitarea sa, întrucât nu el

este autorul faptei,ci numita M.P.

Prin Decizia penală

nr. 116/A din 25 august 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, a fost

respins ca nefondat apelul inculpatului.

S-a menținut starea

de arest a inculpatului și s-a dedus prevenția la zi.

A fost obligat inculpatul

la 400 RON cheltuieli judiciare către stat.

Analizând legalitatea

și temeinicia sentinței penale apelate prin prisma motivelor de apel, precum și

din oficiu conform art. 371 alin (2) C. proc. pen., instanța de apel a

constatat că starea de fapt reținută de prima instanță este corectă, fiind

rezultatul evaluării probelor administrate în cursul cercetării judecătorești

și în faza de urmărire penală, respectiv concluziile raportului medico-legal de

necropsie din 30 iulie 2009 întocmit de Institutul de Medicină Legală

Timișoara, declarațiile martorilor S.I.A., L.C., E.M. și M.P. Susținerile

inculpatului în sensul că martora M.P. ar fi autoarea faptei sunt nefondate, în

condițiile în care niciunul dintre martorii audiați în cauză, care l-au văzut

pe inculpat intrând în locuința victimei în data de 29 iulie 2009, nu o

plasează pe martoră în acest loc. Astfel, martora L.C. relatează că l-a văzut

pe inculpat mergând la victimă în ziua în care aceasta a fost ucisă, anterior

producerii faptei, fiind sub influența alcoolului. Totodată, martorul S.A.

relatează că a fost sunat de inculpat care i-a relatat că se afla la locuința

mătușii sale și că, după ce a consumat băuturi alcoolice la un bar din zona F.,

a omorât-o.

Față de aspectele

relevate anterior, instanța de apel a constatat că încadrarea juridică dată

faptei este corectă, în cauză fiind întrunite elementele constitutive ale

infracțiunilor de omor deosebit de grav prev. de art. 174 alin. (1) C. pen.

raportat la art. 176 alin. (1) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C.

pen., aspect care, de altfel, nici nu a fost contestat de inculpat.

În ce privește

sancțiunea aplicată, instanța de apel a apreciat că prin sentința penală

atacată s-a făcut o corectă individualizare judiciară a pedepselor principale raportat

la criteriile generale de individualizare reglementate de prevederile art. 72

C. pen., respectiv gradul de pericol social al faptelor comise, persoana

inculpatului, împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală.

Atingerea dublului scop preventiv și educativ al pedepsei este condiționată de

caracterul adecvat al acesteia, de asigurarea unei reale evaluări între

gravitatea faptei, periculozitatea socială a autorului pe de o parte și durata

sancțiunii și natura sa pe de altă parte. Pedeapsa detențiunii pe viață

aplicată inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav

prev. de art. 174 alin. (1) C. pen. raportat la art. 176 alin. (1) lit. c) C.

pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., este singura în măsură să asigure

atingerea scopului prevăzut de art. 52 C. pen., respectiv reeducarea

inculpatului și prevenirea comiterii de noi fapte penale. În aplicarea

dispozițiilor art. 72 C. pen, prima instanță a efectuat o analiză și evaluare

completă a circumstanțelor personale ale inculpatului, a condițiilor producerii

faptei și consecințele acesteia.

Potrivit

dispozițiilor art. 52 C. pen. pedeapsa este o măsură de constrângere și un

mijloc de reeducare a inculpatului; scopul acesteia fiind prevenirea săvârșirii

de noi infracțiuni, formarea unei atitudini corecte față de ordinea de drept și

față de regulile de conviețuire socială.

În procesul

individualizării pedepselor se parcurg mai multe etape succesive care au

criterii specifice de apreciere (faptă - amploarea prejudiciilor cauzate,

metode folosite pentru săvârșire, gradul de premeditare etc; făptuitor -

conduita socială până la faptă, antecedente penale, poziția în procesul penal,

încercarea de înlăturare sau chiar înlăturarea ori ameliorarea efectelor

infracțiunii; pericol social concret rezultat din pluralitatea de infracțiuni,

din perseverența infracțională etc), criterii indicate ca atare de lege (art.

72 C. pen.); dar, în final, judecătorul trebuie să facă o apreciere globală, în

cadrul căreia se impun a fi coroborate toate elementele concrete rezultate din

etapele succesive. Această apreciere globală finală care fundamentează opțiunea

pentru pedeapsa ce urmează a se aplica și în general pentru un anume regim

sancționator, condiționează eficiența deciziei judiciare în atingerea scopului

reglementat de legiuitor.

În speță, se impune a

se avea în vedere faptul că infracțiunea de omor deosebit de grav aduce

atingere uneia dintre cele mai importante valori ocrotite de legea penală,

respectiv viața persoanei, cu impact social deosebit, iar asemenea fapte,

neurmate de o ripostă fermă a societății, ar întreține climatul infracțional și

ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii, ar echivala

cu încurajarea tacită a acestora și a altora la săvârșirea unor fapte similare

și cu scăderea încrederii populației în capacitatea de ripostă a justiției și

protecție a statului. Aceasta atrage și obligația pozitivă a statului, în

temeiul art. 2 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, de a lua toate

măsurile care se impun pentru protejarea efectivă a dreptului la viață, în

cauza Osman c. Marii Britanii, Curtea Europeană statuând că aceasta depășește

obligația primară de „adoptare a unei legislații penale efective care să

descurajeze comiterea de fapte ce pun în pericol viața unei persoane,

legislație dublată de mecanismul care să asigure aplicarea sa, în scopul

prevenirii, reprimării și sancționării încălcării prevederilor sale, implicând

de asemenea, în anumite circumstanțe bine-definite, o obligație pozitivă a autorităților

de a lua măsuri de ordin practic pentru a proteja cetățenii de actele criminale

ale unui individ. În cauză, în mod corect prima instanță a avut în vedere

relațiile dintre inculpat și victimă (concubini), precum și antecedentele

penale ale acestuia, care conduc la conturarea unui caracter violent și

agresiv. Astfel, din fișa de cazier judiciar a inculpatului rezultă că acesta a

mai fost condamnat anterior la 18 ani pentru infracțiunea prev. de art. 174 C.

pen., la 7 ani închisoare pentru infracțiunea prev. de art. 208 C. pen. prin

Sentința penală nr. 74/1980 a Tribunalului Timiș; la 1 an închisoare pentru

infracțiunea prev. de art. 321 alin. 2 C. pen.; la 1 an închisoare pentru

infracțiunea prev. de art. 208 alin (1) C. pen. prin Sentința penală nr. 276/1997

a Judecătoriei Deta, la 15 ani închisoare pentru infracțiunea prev. de art. 197

alin. (3) C. p. prin Sentința penală nr. 606/1999 a Tribunalului Timiș, fiind

eliberat la data de 22 aprilie 2008. De asemenea, pe parcursul procesului,

inculpatul a avut o conduită procesuală nesinceră încercând să inducă în

eroarea organele de anchetă prin aceea că a acuzat alte persoane de comiterea

faptei. Referitor la atitudinea procesuală nesinceră a inculpatului în fața

organelor judiciare, aceasta prezintă relevanță sub aspectul criteriilor

generale prev. de art. 72 C. pen., fiind corect evaluată de prima instanță.

Este adevărat că inculpatul nu este obligat să recunoască săvârșirea

infracțiunilor, legea conferindu-i potrivit art. 70 alin. (2) C. proc. pen.

„dreptul la tăcere", respectiv dreptul de a nu face nicio declarație; dar

în măsura în care inculpatul este de acord să dea declarații, potrivit art. 70

alin. (2) C. proc. pen. ceea ce declară poate fi folosit și împotriva sa.

Comportarea sinceră în cursul procesului penal reprezintă potrivit art. 74 lit.

c) C. pen. o circumstanță atenuantă, iar comportarea nesinceră în cursul

procesului penal, fără a fi reglementată ca o circumstanță agravată, poate fi

de natură a influența pedeapsa aplicată prin prisma criteriului precizat de

art. 72 C. pen. „persoana inculpatului".

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs inculpatul I.I., invocând cazul de casare prev.de

art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen. în susținerea motivului de recurs, a

solicitat reindividualizarea pedepsei mult prea severe, prin reținerea

dispozițiilor art. 74-art. 76 C. pen., arătând că nu a ucis pe partea vătămată,

ci doar a ținut-o cu mâna de gură pentru a nu țipa, moartea intervenind prin

ștrangularea cu o fașă de către M.C.

Examinând hotărârea

atacată prin prisma criticii formulate și a cazului de casare invocat, Înalta

Curte constată că recursul este nefondat.

Potrivit art. 72 C.

pen. la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile părții

generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de

gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de

împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Din actele și

lucrările dosarului rezultă că în data de 29 iulie 2009, pe fondul consumului

de alcool și a unor discuții în contradictoriu purtate cu victima K.A.,

inculpatul I.I. a ucis-o prin asfixiere, în locuința acesteia.

Inculpatul a încercat

să-și atenueze răspunderea penală pentru fapta comisă, susținând că nu el este

autorul acesteia, ci numita M.P. care ar fi ștrangulat-o cu o fașă, probatoriul

administrat în cauză nu a confirmat apărările acestuia.În acest sens, este de

observat că imediat după săvârșirea infracțiunii, inculpatul s-a autodenunțat,

sunând la Serviciul de urgență 112, unde a discutat cu martorul Se.A., căruia

i-a relatat că „și-a omorât mătușa".La fața locului s-a deplasat un

echipaj de poliție, în fața căruia inculpatul a reiterat susținerile anterioare

privitoare la săvârșirea faptei.

Pe de altă parte,

niciunul dintre martorii audiați în cauză nu o plasează pe numita M.P. la locul

faptei, ci dimpotrivă arată că l-au văzut pe inculpat mergând la victimă în

ziua în care aceasta a fost ucisă, fiind sub influenta alcoolului.

Prin urmare, Curtea

constată că probatoriul administrat în cauză dovedește, contrar celor susținute

de inculpat, că acesta a comis infracțiunea în calitate de autor, nerezultând

că fapta ar fi fost săvârșită în participație, împreună cu alte persoane.

În ce privește

pedeapsa aplicată inculpatului, Curtea constată că infracțiunea săvârșită este

sancționată cu închisoare între 15 și 25 de ani, alternativ cu detențiunea pe

viață.

Dincolo de urmarea

faptei comisă de către inculpat (decesul unei persoane în vârstă de 61 de ani),

de circumstanțele în care a fost comisă (fără un mobil, pe fondul consumului de

alcool și a unor neînțelegeri cu victima ivite în mod spontan), Curtea reține

că inculpatul nu se află la primul conflict cu legea penală, fiind anterior

condamnat pentru infracțiuni de violență, inclusiv omor, ceea ce a atras de

altfel și încadrarea juridică a faptei în infracțiunea de omor deosebit de grav

prev .de art. 176 C. pen.

Această antecedență

penală denotă nu doar o perseverență în comiterea de fapte penale, ci și și o

specializare a inculpatului în săvârșirea de infracțiuni de violență, inclusiv

cele care au avut drept urmare decesul unor persoane, conturând profilul unei

persoane violente, deosebit de periculoase pentru societate, fapt ce justifică

aplicarea unei sancțiuni mai severe decât cea anterioară (de 18 ani

închisoare), care și-a dovedit ineficienta în planul reeducării inculpatului.

Este adevărat că

inițial inculpatul s-a autodenunțat, însă ulterior a avut o atitudine

oscilantă, încercând să minimalizeze contribuția sa (unică, de altfel) la

comiterea infracțiunii, prin înfățișarea unei altei situații de fapt, în care

el ar fi avut doar un rol secundar.

Toate aceste

circumstanțe reale și personale au fost corect evaluate de către instanțele de

fond și apel, care s-au orientat către pedeapsa detențiunii pe viață, apreciind

că numai prin izolarea definitivă a inculpatului de societate aceasta poate fi

apărată, neexistând dovezi sau măcar date că reeducarea inculpatului, ca și

prevenția generală și cea specială s-ar putea realiza prin aplicarea unei

pedepse cu închisoarea, în limitele prevăzute de lege.

În aceste condiții,

critica formulată de inculpat ca și motiv de recurs este neîntemeiată, sens în

care calea sa de atac va fi respinsă conform art. 385

15

pct. 1 lit.

b) C. proc. pen.,cu deducerea prevenției la zi și obligarea recurentului la

plata cheltuielilor judiciare către stat în condițiile art. 192 alin .(2) C.

proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat I.I. împotriva Deciziei

penale nr. 116/A din 25 august 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția penală.

Deduce din pedeapsa

aplicată recurentului inculpat, durata reținerii și a arestării preventive de

la 30 iulie 2009 la 18 noiembrie 2010.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON

cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 18 noiembrie 2010.