ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4119/2003

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 22 aprilie 2002 la Tribunalul Dolj reclamantul

Z.M. a solicitat pronunțarea unei hotărâri care să recunoască efectele

hotărârii  judecătorești definitive dată de Judecătoria Comunală  Zejecar –

Republica Serbia sub nr. 1156/2001.

În

motivare a arătat că această hotărâre a rămas definitivă la data de 10 aprilie

2002 și statuează asupra desfacerii căsătoriei încheiată între el și pârâta

M.C.E. prin divorț și asupra încredințării minorei rezultată din căsătorie.

Reclamantul

a mai arătat că promovarea acestei acțiuni a fost determinată de faptul că

pârâta a părăsit domiciliul comun, citatrea sa pe parcursul procesului

făcându-se prin publicitate, iar instanța care a soluționat procesul în raport

de legea  iugoslavă privind reglementarea raporturilor de drept internațional

privat precum și tratatul de asistență juridică încheiat între România și

Iugoslavia în anul 1964 era competentă să judece acest proces.

A mai

solicitat să se aibă în vedere că hotărârea a cărei recunoaștere o cere a fost

dată de o instanță competentă, este executorie, nu este rezultatul unei fraude

la lege, iar procedura de citare a pârâtei a fost corect și legal îndeplinită

și nu se aduce atingerea dreptului internațional privat român, fiind îndeplinite

condițiile legale de pronunțare a exequatorului.

În

drept a fost invocată Legea nr. 105/1992.

Prin

sentința civilă nr. 350/2002 Tribunalul Gorj a admis acțiunea, a recunoscut

efectele hotărârii de divorț pronunțată de Judecătoria comunală Zajecar –

Republica Serbia în data de 20 februarie 2002  definitivă prin care a fost

desfăcută căsătoria părților M.Z. din Zajecar și M.C.E. din Zajecar încheiată

în municipiul Craiova la data de 14 august 1993, înscrisă în  registrul stării

civile pentru căsătorii al Circumscripției Zajecar la nr.crt.11/2000. Copilul

minor al părților, minora M.M. născută la  30 august 1999 în România a fost

încredințată spre îngrijire și educare tatălui M.Z.. A fost obligată mama să

participe la întreținerea minorei cu o contribuție lunară de 7% din venitul

minim brut al Republicii Serbia, până cel mai târziu în ziua a cincea a

fiecărei luni pentru luna curentă începând din 22 august 2001 și în continuare

pe durata obligației legale plătită în mâna lui M.Z.sub amenințarea executării

silite.

S-a

dispus ca serviciul de stare civilă competent să facă mențiunile cuvenite.

Pentru

a hotărî astfel instanța a reținut că  sunt aplicabile dispozițile art. 167 și

următoarele din Legea nr. 105/1992 secțiunea a IV-a, fiind îndeplinite cumulativ

condițiile prevăzute în aceste texte nefiind aplicabile dispozițiile care se

referă la refuzarea recunoașterii hotărârii.

S-a mai reținut că potrivit art. 20 din Legea

nr. 105/1992 ultimul domiciliu comun a fost în Zajecar – Regiunea Serbia.

Procedura de citare a fost respectată  potrivit cerințelor Legii nr. 105/1992

și nu sunt aplicabile dispozițiile art. 151 din această lege privind competența

exclusivă a instanței române.

În fine

nu se regăsește nici situația referitoare la faptul că la data promovării

cererii de divorț în Serbia să se fi aflat în curs de judecare un proces cu

același obiect și între aceleași părți în România deoarece cererea de divorț a

lui M.C.E. a fost promovată ulterior cererii cu care a fost învestită instanța

Sîrbă.

Împotriva

acestei hotărâri pârâta M.C.E. a formulat apel criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie în esență pentru că a fost dată cu încălcarea normelor ce

reglementează procedura de citare în procesele cu element de extraneitate

astfel că nu pot fi recunoscute efectele acestei hotărâri.

Prin

decizia nr. 64 din 3 aprilie 2003 Curtea  de Apel Craiova a admis apelul,  a

schimbat sentința și a respins acțiunea formulată de reclamantul M.Z..

Pentru

a hotărî astfel instanța a reținut în esență că procedura de citare și

comunicarea hotărârii nu au fost îndeplinite legal cu încălcarea dispozițiilor

art. 167 alin. (2) din Legea nr. 105/1992 și ale Decretului nr. 24/1961. Mai

mult, reclamantul cunoștea domiciliul pârâtei din România.

Împotriva

acestei hotărâri reclamantul M.Z. a formulat recurs in vocând motivul de casare

prevăzut de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.

Hotărârea

este criticată pentru că:

- a

aplicat greșit dispozițiile art. 167 din Legea nr. 105/1992 și art. 51 alin.

(1) lit. d) din Decretul nr. 24/1961. La termenul de dezbateri în fond pârâta a

fost reprezentată de avocat în condițiile legii de procedură civilă sîrbă.

-

instanța nu a luat în considerare la pronunțarea hotărârii dovada numirii

avocatului din oficiu pentru pârâta M.C.E., dovada de comunicare a hotărârii

sîrbe către avocatul din oficiu.

Recursul

nu este fondat și urmează a fi respins în baza următoarelor considerente:

- în ce

privește prima critică, este neîntemeiată și urmează a fi înlăturată.

În

raport cu împrejurarea că pârâta a lipsit la termenul de dezbateri în fond și

nu i s-a înmânat hotărârea aceasta nu este definitivă potrivit legii statului

unde a fost pronunțată așa încât prima condiție prevăzută de art. 167 din Legea

nr. 105/1992 nu este îndeplinită.

Recurentul

invocă numirea „reprezentantului temporar”. Este de reținut că în privința

legii care trebuia să servească verificării caracterului definitiv al hotărârii

din pucntul de vedere al determinării căilor de atac și termenelor pentru

exercitarea lor se aplică legea statului unde a fost  pronunțată hotărârea.

Totuși

cu privire la regularitatea citării și comunicării hotărârii se aplică regula

„locus regit  formam actus” conform căreia emiterea citației este supusă legii

statului de unde provine, iar primirea ei trebuie efectuată în condițiile legii

domiciliului părții în cauză. Aceeași regulă este aplicabilă și procedurii de

comunicare a hotărârii străine în vederea  exercitării căilor de atac.

Prima

critică urmează a fi înlăturată  în raport de aceste aspecte  și de

împrejurarea că nu se aplică regula unanimității prevăzută de Decretul nr.

24/1961. Chiar în condițiile numirii unui reprezentant din oficiu citarea și

comunicarea hotărârii s-a făcut prin afișare.

- și a

doua critică urmează a fi înlăturată în baza considerentelor de mai sus  în

esență fiind de reținut că dispozițiile art. 51 alin. (1) lit. d) din Decretul

nr. 24/1961 nu sunt incidente deoarece nu se aplică în situația în care citarea

și comunicarea hotărârii s-a făcut prin afișare.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de petentul M.Z.

împotriva deciziei nr. 64 din 3 aprilie 2003 a Curții de Apel Craiova.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 17 octombrie  2003.