ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4119/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 22 aprilie 2002 la Tribunalul Dolj reclamantul Z.M. a solicitat pronunțarea unei hotărâri care să recunoască efectele hotărârii judecătorești definitive dată de Judecătoria Comunală Zejecar – Republica Serbia sub nr. 1156/2001. În motivare a arătat că această hotărâre a rămas definitivă la data de 10 aprilie 2002 și statuează asupra desfacerii căsătoriei încheiată între el și pârâta M.C.E. prin divorț și asupra încredințării minorei rezultată din căsătorie.

Reclamantul a mai arătat că promovarea acestei acțiuni a fost determinată de faptul că pârâta a părăsit domiciliul comun, citatrea sa pe parcursul procesului făcându-se prin publicitate, iar instanța care a soluționat procesul în raport de legea iugoslavă privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat precum și tratatul de asistență juridică încheiat între România și Iugoslavia în anul 1964 era competentă să judece acest proces. A mai solicitat să se aibă în vedere că hotărârea a cărei recunoaștere o cere a fost dată de o instanță competentă, este executorie, nu este rezultatul unei fraude la lege, iar procedura de citare a pârâtei a fost corect și legal îndeplinită și nu se aduce atingerea dreptului internațional privat român, fiind îndeplinite condițiile legale de pronunțare a exequatorului.

În drept a fost invocată Legea nr. 105/1992. Prin sentința civilă nr. 350/2002 Tribunalul Gorj a admis acțiunea, a recunoscut efectele hotărârii de divorț pronunțată de Judecătoria comunală Zajecar – Republica Serbia în data de 20 februarie 2002 definitivă prin care a fost desfăcută căsătoria părților M.Z. din Zajecar și M.C.E. din Zajecar încheiată în municipiul Craiova la data de 14 august 1993, înscrisă în registrul stării civile pentru căsătorii al Circumscripției Zajecar la nr.crt.11/2000. Copilul minor al părților, minora M.M. născută la 30 august 1999 în România a fost încredințată spre îngrijire și educare tatălui M.Z.. A fost obligată mama să participe la întreținerea minorei cu o contribuție lunară de 7% din venitul minim brut al Republicii Serbia, până cel mai târziu în ziua a cincea a fiecărei luni pentru luna curentă începând din 22 august 2001 și în continuare pe durata obligației legale plătită în mâna lui M.Z.sub amenințarea executării silite.

S-a dispus ca serviciul de stare civilă competent să facă mențiunile cuvenite. Pentru a hotărî astfel instanța a reținut că sunt aplicabile dispozițile art. 167 și următoarele din Legea nr. 105/1992 secțiunea a IV-a, fiind îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute în aceste texte nefiind aplicabile dispozițiile care se referă la refuzarea recunoașterii hotărârii. S-a mai reținut că potrivit art. 20 din Legea nr. 105/1992 ultimul domiciliu comun a fost în Zajecar – Regiunea Serbia. Procedura de citare a fost respectată potrivit cerințelor Legii nr. 105/1992 și nu sunt aplicabile dispozițiile art. 151 din această lege privind competența exclusivă a instanței române. În fine nu se regăsește nici situația referitoare la faptul că la data promovării cererii de divorț în Serbia să se fi aflat în curs de judecare un proces cu același obiect și între aceleași părți în România deoarece cererea de divorț a lui M.C.E.

a fost promovată ulterior cererii cu care a fost învestită instanța Sîrbă. Împotriva acestei hotărâri pârâta M.C.E. a formulat apel criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie în esență pentru că a fost dată cu încălcarea normelor ce reglementează procedura de citare în procesele cu element de extraneitate astfel că nu pot fi recunoscute efectele acestei hotărâri. Prin decizia nr. 64 din 3 aprilie 2003 Curtea de Apel Craiova a admis apelul, a schimbat sentința și a respins acțiunea formulată de reclamantul M.Z.. Pentru a hotărî astfel instanța a reținut în esență că procedura de citare și comunicarea hotărârii nu au fost îndeplinite legal cu încălcarea dispozițiilor art. 167 alin. (2) din Legea nr. 105/1992 și ale Decretului nr. 24/1961.

Mai mult, reclamantul cunoștea domiciliul pârâtei din România. Împotriva acestei hotărâri reclamantul M.Z. a formulat recurs in vocând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ. Hotărârea este criticată pentru că: - a aplicat greșit dispozițiile art. 167 din Legea nr. 105/1992 și art. 51 alin. (1) lit. d) din Decretul nr. 24/1961. La termenul de dezbateri în fond pârâta a fost reprezentată de avocat în condițiile legii de procedură civilă sîrbă. - instanța nu a luat în considerare la pronunțarea hotărârii dovada numirii avocatului din oficiu pentru pârâta M.C.E., dovada de comunicare a hotărârii sîrbe către avocatul din oficiu. Recursul nu este fondat și urmează a fi respins în baza următoarelor considerente: - în ce privește prima critică, este neîntemeiată și urmează a fi înlăturată.

În raport cu împrejurarea că pârâta a lipsit la termenul de dezbateri în fond și nu i s-a înmânat hotărârea aceasta nu este definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunțată așa încât prima condiție prevăzută de art. 167 din Legea nr. 105/1992 nu este îndeplinită. Recurentul invocă numirea „reprezentantului temporar”. Este de reținut că în privința legii care trebuia să servească verificării caracterului definitiv al hotărârii din pucntul de vedere al determinării căilor de atac și termenelor pentru exercitarea lor se aplică legea statului unde a fost pronunțată hotărârea. Totuși cu privire la regularitatea citării și comunicării hotărârii se aplică regula „locus regit formam actus” conform căreia emiterea citației este supusă legii statului de unde provine, iar primirea ei trebuie efectuată în condițiile legii domiciliului părții în cauză.

Aceeași regulă este aplicabilă și procedurii de comunicare a hotărârii străine în vederea exercitării căilor de atac. Prima critică urmează a fi înlăturată în raport de aceste aspecte și de împrejurarea că nu se aplică regula unanimității prevăzută de Decretul nr. 24/1961. Chiar în condițiile numirii unui reprezentant din oficiu citarea și comunicarea hotărârii s-a făcut prin afișare. - și a doua critică urmează a fi înlăturată în baza considerentelor de mai sus în esență fiind de reținut că dispozițiile art. 51 alin. (1) lit. d) din Decretul nr. 24/1961 nu sunt incidente deoarece nu se aplică în situația în care citarea și comunicarea hotărârii s-a făcut prin afișare. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de petentul M.Z. împotriva deciziei nr. 64 din 3 aprilie 2003 a Curții de Apel Craiova. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 octombrie 2003.