ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 670/2003

D E C I Z I A NR.670 DOSAR NR.3953/2002 S-a luat în examinare recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței civile nr.144 din 10 ianuarie 2001 a Judecătoriei Iași și împotriva deciziei nr.1879 din 7 septembrie 2001 a Tribunalului Iași – Secția civilă. La apelul nominal s-a prezentat intimata Societatea Comercială “T.” SA Iași, reprezentată de consilier juridic P.T., lipsind intimata contestatoare D.G.. Procedura completă. Instanța constată că pricina se află în stare de judecată. Reprezentanta Ministerului Public solicită admiterea recursului în anulare. Consilier juridic P.T., solicită de asemenea, admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor pronunțate și respingerea contestației.

C U R T E A Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La 6 septembrie 2002 s-a înregistrat pe rolul Curții Supreme de Justiție recursul în anulare prin care, în temeiul art.330 pct.2 din C.proc.civ., procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a solicitat casarea deciziei civile nr. 1879 din 7 septembrie 2001 pronunțată de Tribunalul Iași și a sentinței civile nr.144 din 10 ianuarie 2001,pronuntată de Judecătoria Iași, susținând că, prin soluțiile pronunțate, s-a produs o încălcare esențială a legii ce a determinat soluționarea greșită a cauzei pe fond. Examinând calea extraordinară de atac declarată, precum și dosarele atașate, Curtea constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 23 noiembrie 2000 pe roul Judecătoriei Iași, petenta D.G.

a solicitat în contradictitoriu cu S.C “T.” S.A. Iași desființarea deciziei nr. 1432 din 5 noiembrie 1999 prin care i s-a desfăcut contractul de muncă în temeiul art. 130 alin.1 litera a din C.mun. A susținut petenta, că procedând astfel, intimata a încălcat dispozițiile O.G.nr. 9/1997 ce impuneau prezentarea unui program de restructurare în cazul concedierilor colective , precum și ale Contractului colectiv de muncă pe ramură care relua aceleași obligații. S-a depus în copie dispoziția nr. 1432/5.11.1999 de desfacere a contractului de muncă . Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea contestației , invocând, în principal, excepția tardivității depunerii acesteia în raport cu data emiterii și faptele materiale (întocmirea și semnarea fișei de lichidare, a statului de plată pentru drepturile bănești, inclusiv plățile compensatorii, primirea carnetului de muncă și încasarea ajutorului de șomaj) care denotă acceptarea măsurii, neatacate în termen.

Au fost formulate și apărări de fond și s-a invocat neconstituționalitatea art.134 (2) din C.mun., excepție respinsă de Curtea Constituțională. Prin sentinta civilă nr.144 din 10 ianuarie 2001, Judecătoria Iași a înlăturat excepția de neconstituționalitate, a respins excepția de tardivitate a depunerii contestației, care a fost admisă în fond. S-a dispus anularea dispoziției nr.1432/1999 și reîncadrarea contestatoarei în funcția deținută anterior, aceea de arhivar, cu plata despăgubirilor bănești aferente. A motivat instanta că, potrivit practicii judiciare, comunicarea în scris a deciziei de desfacere a contractului de muncă nu poate fi înlocuită cu alte probe, astfel încât excepția tardivității a fost respinsă.

Pe fond, cererea s-a considerat a fi întemeiată. Prin decizia nr.1879 din 7 septembrie 2001 a Tribunalului Iași, recursul intimatei a fost respins, menținându-se soluția și motivarea primei instanțe. Prin recursul în anulare de față este criticat modul de soluționare de către instanțele investite a excepției tardivității, ridicată de intimată. Se susține astfel că art.176 alin.1 din C.mun. – care făcea distincție, în privinta momentului de la care curge termenul de 30 de zile pentru formularea contestației, între cauze ce necesitau comunicarea și alte cauze- a fost abrogat expres prin art.91 din Legea nr.168/1999 privind solutionarea conflictelor de muncă, astfel încât, potrivit noii reglementări, măsurile pot fi contestate în termen de 30 de zile de la data la care cei interesați au luat cunoștință de măsura dispusă.

Ca atare, se susține, întrucât contestația s-a depus sub imperiul legii noi – intrată în vigoare la 1 ianuarie 2000- erau incidente dispozițiile art.73 lit.a din lege, astfel că la 23 noiembrie 2000 – data formulării acțiunii- expirase termenul de 30 de zile în care măsura desfacerii contractului de muncă putea fi contestată. Recursul în anulare este fondat, urmând a fi admis în considerarea următoarelor argumente: S.C. “T.” S.A. Iași a intrat, începând cu perioada decembrie 1998-ianuarie 1999, într-un program de reorganizare și restructurare, impus de exigentele economiei de piată, consecutiv privatizării prin vânzarea de către stat a pachetului majoritar de acțiuni. Printre altele, s-a luat hotărârea disponibilizării eșalonate a unui mare număr de salariati, măsură cu impact local și național de notorietate.

Reglementată pentru prima dată în România prin O.U.G.nr.9/1997, concedierea colectivă și-a propus protecția salariaților ale căror contracte de muncă se desfac ca urmare a aplicării unor programe de restructurare, privatizare și lichidare. Astfel, protecția se realizează fie prin măsuri active (programe de reconversie profesională), fie prin plăți compensatorii. Printre alte condiții ale acordării plăților compensatorii, O.U.G. nr.9/1997 (invocată de contestatoare în motivarea acțiunii) a prevăzut cerinta ca persoanei să i se fi desfăcut contractul de muncă în temeiul art.130 alin.1 lit.a din C.mun.; potrivit art.19 alin.2 din acest act normativ, dreptul la plata compensatorie se naște la data desfacerii contractului de muncă.

Deși O.U.G. nr.9/1997 a fost abrogată prin O.U.G. nr.98/1999 privind protecția socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective (publicată în M.of. nr.303 din 29 iunie 1999), dispozițiile enuntate privind data de când se naște dreptul la plăți compensatorii au fost reluate în aceeași formă. În spetă, sub nr.2274/5 martie 1999 (fila 11 dosar fond), petentei D.G. i s-a comunicat că urmează să fie disponibilizată, cu consecința desfacerii contractului de muncă în temeiul art.130 alin.1 lit a din C.mun. și a art.28 lit.a din Contractul colectiv de muncă, fiind invitată să-și întocmească formele de lichidare pentru obținerea drepturilor bănești cuvenite, cu asigurarea salariului integral pe toată durata preavizului.

Urmare acestui preaviz, petenta s-a prezentat la unitate și prin cerere olografă, datată 4 noiembrie 1999, a solicitat acordarea plăților compensatorii, arătând că are cunoștintă de desfacerea contractului de muncă în temeiul art.130 alin.1 lit a din C.mun., începând cu data de 22.10.1999. A doua zi s-a emis și dispoziția nr.1432/5.11.1999 de desfacere a contractului de muncă, care face referire la adresa de preaviz și la solicitarea scrisă a petentei. Este necontestat că aceasta a încasat plățile compensatorii ca urmare a disponibilizării colective și nu s-a mai prezentat la unitatea angajatoare pentru a presta muncă. După mai mult de un an de la acceptarea acestor plăți, la 23 noiembrie 2000 petenta a formulat acțiunea prin care a contestat legalitatea măsurii desfacerii contractului de muncă pentru încălcarea unor dispoziții ale O.U.G.

nr.9/1997 vizând planul de restructurare. Prin întâmpinare, intimata a invocat excepția tardivității depunerii contestației în raport cu termenul de 30 de zile prevăzut de lege. Instanțele au respins această excepție, cu motivarea că petentei nu i s-a comunicat decizia de desfacere a contractului de muncă. Curtea constată că într-adevăr, astfel cum se susține prin recursul în anulare, soluționarea excepției a fost greșită, în speță contestația fiind tardiv introdusă. Potrivit art.134 alin.2 teza finală din C.mun. 1972 dispoziția de desfacere a contractului de muncă își produce efectele de la data comunicării. Iar conform art.176 alin.1 din același cod (în vigoare până la 1 ianuarie 2000, când a fost abrogat prin Legea nr.168/1999), termenul de sesizare a organelor de soluționare a litigiilor de muncă este de 30 de zile de la data comunicării, în cazul în care legea prevede necesitatea unei comunicări.

Rațiunea pentru care legiuitorul a prevăzut necesitatea comunicării a fost aceea ca angajatul să cunoască motivele în fapt și în drept ale acestei măsuri extreme, a încetării raporturilor de muncă cu unitatea, pentru a-și putea motiva eventuala contestație. La 2 noiembrie 1999 în Monitorul oficial, partea I, s-a publicat Legea nr.168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă. Potrivit art.73 lit.a din această lege, măsurile unilaterale de (…) încetare a contractului de muncă (…) pot fi contestate în termen de 30 de zile de la data la care cel interesat a luat cunoștință de măsura dispusă. Cu aceeași ocazie a fost abrogat art.176 din C.mun. Se observă astfel o schimbare a concepției legiuitorului la acea dată, momentul obiectiv al comunicării deciziei fiind înlocuit cu un moment subiectiv, acela al cunoașterii efective de către cel interesat a măsurii ce afectează raporturile de muncă.

Potrivit art.29 alin.3 din O.U.G.nr.98/1999 privind protecția socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective (în vigoare la data încasării plății compensatorii), dreptul la plata compensatorie se naște la data desfacerii contractului individual de muncă. In speță, petenta a cunoscut încă din luna martie 1999, prin înștiințarea scrisă ce i-a fost trimisă la domiciliu că urmează să i se desfacă contractul de muncă în temeiul art.130 alin.1 lit a din C.mun., ca urmare a măsurilor de restructurare anunțate, ce implicau concedierea colectivă. Cunoașterea motivului desfacerii contractului său individual de muncă este probată în plus și indubitabil de petiția scrisă personal de reclamantă la 4 noiembrie 1999, cu o zi înaintea emiterii deciziei propriu-zise.

Ca urmare a întocmirii tuturor formalităților de lichidare, petenta a încasat plățile compensatorii. Dacă s-ar accepta ideea că, necomunicându-i-se, formal, dispoziția întocmită la 5 noiembrie 1999, contractul de muncă a subzistat, ar însemna a nu se da nici o eficiență acceptării petentei, exprimată clar și neechivoc la 4 noiembrie 1999, în sensul desfacerii contractului și a încasării plăților compensatorii. Chiar doctrina și jurisprudenta contemporane adoptării Codului muncii în anii ’70 au admis că trimiterea unei adrese care să cuprindă toate elementele prevăzute de art.134 (indicarea motivelor etc.) valorează comunicare. Or în speță, se poate afirma, pe baza probelor administrate, că petentei i-au fost cunoscute motivele desfacerii contractului său de muncă din 4 noiembrie 1999, de când avea la dispoziție 30 de zile pentru a contesta măsura.

Într-o interpretare extensivă, în favoarea părții contractuale cu putere economică mai slabă, adoptată prin recursul în anulare, se poate admite și că începând cu data de 1 ianuarie 2000 (data intrării în vigoare a Legii nr.168/1999) petenta ar mai fi avut la dispozitie un termen de 30 zile pentru depunerea contestației împotriva măsurii pe care o considera abuzivă. Chiar și în această ultimă variantă de interpretare, sesizarea instantei la 23 noiembrie 2000 se constată a fi tardivă. Ca atare, văzând că această excepție a fost invocată de intimată prin întâmpinarea depusă în termenul legal și este întemeiată, soluția corectă era ca, potrivit art.137 alin.1 C.proc.civ. să fie admisă excepția tardivității, cu consecința respingerii contestației ca fiind tardiv introdusă.

Neprocedând în acest fel, instantele au pronuntat hotărâri netemeinice și nelegale, care vor fi casate, fiind întrunite cerintele art.330 alin.2 din C.proc.civ..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție. Modifică decizia civilă nr.1879 din 7 septembrie 2001 a Tribunalului Iași în sensul că admite recursul pârâtei S.C. “T.” Iași împotriva sentinței civile nr.144 din 10 ianuarie 2000 a Judecătoriei Iași, pe care o schimbă și respinge, ca tardivă, contestația formulată de D.G. împotriva deciziei nr.1432 din 5 noiembrie 1999, emisă de pârâtă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie 2003.