ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 670/2003

D E C I Z I A

NR.670                                                                                                               DOSAR

NR.3953/2002

S-a luat în examinare recursul în

anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție împotriva sentinței civile nr.144 din 10 ianuarie 2001 a

Judecătoriei Iași și împotriva deciziei nr.1879 din 7 septembrie 2001 a

Tribunalului Iași – Secția civilă.

La apelul nominal s-a prezentat

intimata Societatea Comercială “T.” SA Iași, reprezentată de consilier juridic

P.T., lipsind intimata contestatoare D.G..

Procedura completă.

Instanța constată că pricina se

află în stare de judecată.

Reprezentanta Ministerului Public

solicită admiterea recursului în anulare.

Consilier juridic P.T., solicită

de asemenea, admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor pronunțate și

respingerea contestației.

C U R T E A

Asupra recursului în anulare de

față:

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

La 6 septembrie 2002 s-a înregistrat pe rolul Curții

Supreme  de Justiție recursul în anulare prin care, în temeiul art.330 pct.2

din C.proc.civ., procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă

de Justiție a solicitat casarea deciziei civile nr. 1879 din 7 septembrie 2001

pronunțată de Tribunalul Iași și a sentinței civile nr.144 din 10 ianuarie

2001,pronuntată de Judecătoria Iași, susținând că, prin soluțiile pronunțate,

s-a produs o încălcare esențială a legii ce a determinat soluționarea greșită a

cauzei pe fond.

Examinând calea extraordinară de atac declarată,

precum și dosarele atașate, Curtea constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 23 noiembrie 2000

pe roul Judecătoriei Iași, petenta D.G. a solicitat în contradictitoriu cu S.C

“T.” S.A. Iași desființarea deciziei nr. 1432 din 5 noiembrie 1999 prin care i

s-a desfăcut contractul de muncă în temeiul art. 130 alin.1 litera a din C.mun.

A susținut petenta, că procedând

astfel, intimata a încălcat dispozițiile O.G.nr. 9/1997 ce impuneau prezentarea

unui program de restructurare în cazul concedierilor colective , precum și ale

Contractului colectiv de muncă pe ramură care relua aceleași obligații.

S-a depus în copie dispoziția nr.

1432/5.11.1999 de desfacere a contractului de muncă .

Prin întâmpinare, intimata a

solicitat respingerea contestației , invocând, în principal, excepția

tardivității depunerii acesteia în raport cu data emiterii și faptele materiale

(întocmirea și semnarea fișei de lichidare, a statului de plată pentru

drepturile bănești, inclusiv plățile compensatorii, primirea carnetului de

muncă și încasarea ajutorului de șomaj) care denotă acceptarea măsurii,

neatacate în termen. Au fost formulate și apărări de fond și s-a invocat

neconstituționalitatea art.134 (2) din C.mun., excepție respinsă de Curtea

Constituțională.

Prin sentinta civilă nr.144 din 10 ianuarie 2001,

Judecătoria Iași a înlăturat excepția de neconstituționalitate, a respins

excepția de tardivitate a depunerii contestației, care a fost admisă în fond. S-a

dispus anularea dispoziției nr.1432/1999 și reîncadrarea contestatoarei în

funcția deținută anterior, aceea de arhivar, cu plata despăgubirilor bănești

aferente. A motivat instanta că, potrivit practicii judiciare, comunicarea în

scris a deciziei de desfacere a contractului de muncă nu poate fi înlocuită cu

alte probe, astfel încât excepția tardivității a fost respinsă. Pe fond,

cererea s-a considerat a fi întemeiată.

Prin decizia nr.1879 din 7 septembrie 2001 a

Tribunalului Iași, recursul intimatei  a fost respins, menținându-se soluția și

motivarea primei instanțe.

Prin recursul în anulare de față este criticat modul

de soluționare de către instanțele investite a excepției tardivității, ridicată

de intimată. Se susține astfel că art.176 alin.1 din C.mun. – care făcea

distincție, în privinta momentului de la care curge termenul de 30 de zile

pentru formularea contestației, între cauze ce necesitau comunicarea și alte

cauze- a fost abrogat expres prin art.91 din Legea nr.168/1999 privind

solutionarea conflictelor de muncă, astfel încât, potrivit noii reglementări,

măsurile pot fi contestate în termen de 30 de zile de la data la care cei interesați

au luat cunoștință de măsura dispusă. Ca atare, se susține, întrucât

contestația s-a depus sub imperiul legii noi – intrată în vigoare la 1 ianuarie

2000- erau incidente dispozițiile art.73 lit.a din lege, astfel că la 23

noiembrie 2000 – data formulării acțiunii- expirase termenul de 30 de zile în

care măsura desfacerii contractului de muncă putea fi contestată.

Recursul în anulare este fondat, urmând a fi admis

în considerarea următoarelor argumente:

S.C. “T.” S.A. Iași a intrat, începând cu perioada

decembrie 1998-ianuarie 1999, într-un program de reorganizare și restructurare,

impus de exigentele economiei de piată, consecutiv privatizării prin vânzarea

de către stat a pachetului majoritar de acțiuni. Printre altele, s-a luat

hotărârea disponibilizării eșalonate a unui mare număr de salariati, măsură cu

impact local și național de notorietate.

Reglementată pentru prima dată în România prin O.U.G.nr.9/1997,

concedierea colectivă și-a propus protecția salariaților ale căror contracte de

muncă se desfac ca urmare a aplicării unor programe de restructurare,

privatizare și lichidare. Astfel, protecția se realizează fie prin măsuri

active (programe de reconversie profesională), fie prin plăți compensatorii.

Printre alte condiții ale acordării plăților compensatorii, O.U.G. nr.9/1997

(invocată de contestatoare în motivarea acțiunii) a prevăzut cerinta ca

persoanei să i se fi desfăcut contractul de muncă în temeiul art.130 alin.1

lit.a din C.mun.; potrivit art.19 alin.2 din acest act normativ, dreptul

la plata

compensatorie se

naște la data desfacerii contractului de muncă. Deși O.U.G. nr.9/1997 a fost

abrogată prin O.U.G. nr.98/1999 privind protecția socială a persoanelor ale

căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor

colective (publicată în M.of. nr.303 din 29 iunie 1999), dispozițiile enuntate

privind data de când se naște dreptul la plăți compensatorii au fost reluate în

aceeași formă.

În spetă, sub nr.2274/5 martie 1999 (fila 11 dosar

fond), petentei D.G. i s-a comunicat că urmează să fie disponibilizată, cu

consecința desfacerii contractului de muncă în temeiul art.130 alin.1 lit a din

C.mun. și a art.28 lit.a din Contractul colectiv de muncă, fiind invitată să-și

întocmească formele de lichidare pentru obținerea drepturilor bănești cuvenite,

cu asigurarea salariului integral pe toată durata preavizului.

Urmare acestui preaviz, petenta s-a prezentat la unitate și prin

cerere olografă, datată 4 noiembrie 1999, a solicitat acordarea plăților

compensatorii, arătând că are cunoștintă de desfacerea contractului de muncă în

temeiul art.130 alin.1 lit a din C.mun., începând cu data de 22.10.1999. A doua

zi s-a emis și dispoziția nr.1432/5.11.1999 de desfacere a contractului de

muncă, care face referire la adresa de preaviz și la solicitarea scrisă a

petentei.

Este necontestat că aceasta a încasat plățile

compensatorii ca urmare a disponibilizării colective și nu s-a mai prezentat la

unitatea angajatoare pentru a presta muncă.

După mai mult de un an de la acceptarea acestor plăți,

la 23 noiembrie 2000 petenta a formulat acțiunea prin care a contestat

legalitatea măsurii desfacerii contractului de muncă pentru încălcarea unor

dispoziții ale O.U.G. nr.9/1997 vizând planul de restructurare. Prin

întâmpinare, intimata a invocat excepția tardivității depunerii contestației în

raport cu termenul de 30 de zile prevăzut de lege. Instanțele au respins

această excepție, cu motivarea că petentei nu i s-a comunicat decizia de

desfacere a contractului de muncă.

Curtea constată că într-adevăr,

astfel cum se susține prin recursul în anulare, soluționarea excepției a fost

greșită, în speță contestația fiind tardiv introdusă.

Potrivit art.134 alin.2 teza

finală din C.mun. 1972 dispoziția de desfacere a contractului de muncă își

produce efectele de la data comunicării. Iar conform art.176 alin.1 din același

cod (în vigoare până la 1 ianuarie 2000, când a fost abrogat prin Legea

nr.168/1999), termenul de sesizare a organelor de soluționare a litigiilor de

muncă este de 30 de zile de la data comunicării, în cazul în care legea prevede

necesitatea unei comunicări. Rațiunea pentru care legiuitorul a prevăzut

necesitatea comunicării a fost aceea ca angajatul să cunoască motivele în fapt

și în drept ale acestei măsuri extreme, a încetării raporturilor de muncă cu

unitatea, pentru a-și putea motiva eventuala contestație.

La 2 noiembrie 1999 în Monitorul

oficial, partea I, s-a publicat Legea nr.168/1999 privind soluționarea

conflictelor de muncă. Potrivit art.73 lit.a din această lege, măsurile

unilaterale de (…) încetare a contractului de muncă (…) pot fi contestate în

termen de 30 de zile de la data la care cel interesat a luat cunoștință de

măsura dispusă. Cu aceeași ocazie a fost abrogat art.176 din C.mun. Se observă

astfel o schimbare a concepției legiuitorului la acea dată, momentul obiectiv

al comunicării deciziei fiind înlocuit cu un moment subiectiv, acela al

cunoașterii efective de către cel interesat a măsurii ce afectează raporturile

de muncă.

Potrivit art.29 alin.3 din

O.U.G.nr.98/1999 privind protecția socială a persoanelor ale căror contracte

individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective (în

vigoare la data încasării plății compensatorii), dreptul

la plata

compensatorie se

naște la data desfacerii contractului individual de muncă.

In speță, petenta a cunoscut încă

din luna martie 1999, prin înștiințarea scrisă ce  i-a fost trimisă la

domiciliu că urmează să i se desfacă contractul de muncă în  temeiul art.130

alin.1 lit a din C.mun., ca urmare a măsurilor de restructurare anunțate, ce

implicau concedierea colectivă. Cunoașterea motivului desfacerii contractului

său individual de muncă este probată în plus și indubitabil de petiția scrisă

personal de reclamantă la 4 noiembrie 1999, cu o zi înaintea emiterii deciziei

propriu-zise. Ca urmare a întocmirii tuturor formalităților de lichidare,

petenta a încasat plățile compensatorii.

Dacă s-ar accepta ideea că,

necomunicându-i-se, formal, dispoziția întocmită la 5 noiembrie 1999,

contractul de muncă a subzistat, ar însemna a nu se da nici o eficiență

acceptării petentei, exprimată clar și neechivoc la 4 noiembrie 1999, în sensul

desfacerii contractului și a încasării plăților compensatorii. Chiar doctrina

și jurisprudenta contemporane adoptării Codului muncii în anii ’70 au admis că

trimiterea unei adrese care să cuprindă toate elementele prevăzute de art.134

(indicarea motivelor etc.) valorează comunicare. Or în speță, se poate afirma,

pe baza probelor administrate, că petentei i-au fost cunoscute motivele

desfacerii contractului său de muncă din 4 noiembrie 1999, de când avea la

dispoziție 30 de zile pentru a contesta măsura.

Într-o interpretare extensivă, în

favoarea părții contractuale cu putere economică mai slabă, adoptată prin

recursul în anulare, se poate admite și că începând cu data de 1 ianuarie 2000

(data intrării în vigoare a Legii nr.168/1999) petenta ar mai fi avut la

dispozitie un termen de 30 zile pentru depunerea contestației împotriva măsurii

pe care o considera abuzivă. Chiar și în această ultimă variantă de

interpretare, sesizarea instantei la 23 noiembrie 2000 se constată a fi

tardivă.

Ca atare, văzând că această

excepție a fost invocată de intimată prin întâmpinarea depusă în termenul legal

și este întemeiată, soluția corectă era ca, potrivit art.137 alin.1 C.proc.civ.

să fie admisă excepția tardivității, cu consecința respingerii contestației ca

fiind tardiv introdusă.

Neprocedând în acest fel,

instantele au pronuntat hotărâri netemeinice și nelegale, care vor fi casate,

fiind întrunite cerintele art.330 alin.2 din C.proc.civ..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare

declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție.

Modifică decizia civilă nr.1879

din 7 septembrie 2001 a Tribunalului Iași în sensul că admite recursul pârâtei

S.C. “T.” Iași împotriva sentinței civile nr.144 din 10 ianuarie 2000 a

Judecătoriei Iași, pe care o schimbă și respinge, ca tardivă, contestația

formulată de D.G. împotriva deciziei nr.1432 din 5 noiembrie 1999, emisă de

pârâtă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21

februarie 2003.