ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1562/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr.

524 din 5 aprilie 1999 și precizată, reclamanta B.A. R. SA București, în

contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice și Controlul Financiar de Stat

– municipiul București, a solicitat anularea deciziei nr .534 din 18 martie 1999,

emisă de Ministerul Finanțelor Publice și obligarea acestuia la plata sumei de

63.024.965.149 lei, despăgubiri impozit pe profit, vizat în plus pentru anul

1995, plus 16.545.641.149 lei, majorări de întârziere calculate și încasate

nelegal de pârât, plus 16.948.143.000 lei cu același titlu, cu obligarea la

restituirea taxei de timbru calculată proporțional cu pretențiile băncii.

Prin sentința civilă nr. 325 din 27

martie 2002, s-a respins acțiunea reclamantei B.A. R. SA și s-a menținut

decizia nr. 534 din 18 martie 1999 a Ministerului Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța astfel, instanța a

avut în vedere:

Curtea, în fond după casare, a

constatat că Ministerul Finanțelor Publice a efectuat o analiză completă și

corectă a măsurilor dispuse prin actul de control – procesul-verbal nr.

51925/1997 și nota de completare nr. 1818 din 2 iunie 1997, răspunzând la

fiecare din capetele de cerere formulate, prin plângerea reclamante,i împotriva

dispoziției nr. 22277/1997 a Direcției Generale a Finanțelor Publice și

Controlului Financiar de Stat București.

Cu referire la calculul impozitului

pe profit, în aplicarea normelor în materie în vigoare la data controlului, cât

și ca urmare a analizei situației calculului impozitului pe profit rezultată

din declarația de impunere pe anul 1995, față de constatarea că reclamanta nu a

achitat în termen ratele lunare în avans în contul impozitului pe profit

aferent anilor 1995 – 1996, în mod corect, în baza normelor în materie și față

de încălcarea prevederilor O.G. nr. 70/1994, art. 15 pct. 1, s-au calculat și

stabilit în sarcina acesteia, majorările de întârziere corespunzătoare.

Prin art. 15 pct. 1 din O.G. nr.

70/1994, se precizează că: în contul impozitului anual pe profit,contribuabilii

mari sunt obligați la efectuarea de plăți lunare în avans, în cuantum de 1/12

din impozitul pe profit aferent anului fiscal precedent, până la data de 25

inclusiv a lunii următoare”, astfel că, până la data de 6 octombrie 1995, când

a intrat în vigoare H.G. nr. 759/1995, reclamanta avea obligația de a efectua

plăți lunare în avans, conform art. 15 pct. 1 din O.G. nr. 70/1994.

În speță, s-a constatat că

reclamanta nu beneficiază de prevederile art. 24 din H.G. nr. 759/1995,

întrucât în art. 25 din același act normativ, emis în aplicarea O.G. nr.

70/1994, se prevede că: „dispozițiile prezentei hotărâri se aplică începând cu

profiturile lunii în care aceasta a fost publicată în Monitorul Oficial,

respectiv luna octombrie 1995”.

Prevederile art. 15 pct. 1 din O.G.

nr. 70/1994 au fost aplicabile, până la intrarea în vigoare a H.G. nr.

759/1995.

Deci față de constatarea organului

de control, privind neplata în termenul legal a ratelor lunare în avans a

impozitului pe profit, obligarea reclamantei la plata majorărilor de întârziere

aferente s-a apreciat corect prin respingerea pct. 1 din decizia nr. 538 din18

septembrie 1999.

Cu referire la capătul de cerere

privind impozitul pe anul 1995, respectiv cererea reclamantei formulată în

plângerea împotriva dispoziției Direcției Generale a Finanțelor Publice și

Controlului Financiar de Stat București nr. 22277/1997, pentru restituirea

impozitului pe profit nedatorat în anul 1995, Curtea a avut în vedere că la

pct. 2 din dispozitivul deciziei nr. 534 din 18 martie 1999, s-a dispus

desființarea dispoziției nr. 22277/1997, situație în care nu s-a dat o soluție

în fond.

Instanța de fond a avut în vedere

inadmisibilitatea cererii reclamantei privind anularea pct. 2 al deciziei nr.

534/1999, tocmai pentru că respectivul capăt de cerere nu a fost soluționat pe

fond, în cadrul procedurii jurisdicționale prealabile, conform normelor în

materie în vigoare la acea dată, Legea nr. 105/1997, art. 2-4 și Normele de

aplicare.

Refacerea controlului sub acest

aspect s-a dispus conform pct. 9.12 din Ordinul Ministerului Finanțelor nr.

1495/1997, emis în aplicarea Legii nr. 105/1997.

Sub acest aspect, reclamanta nu a

suferit o vătămare în sensul art. 1 din Legea nr 29/1990, urmând ca după

refacerea controlului sub acest aspect, să o conteste, eventual, la instanța de

contencios administrativ.

Cu privire la pct. 3 din decizia nr.

534/1999 a Ministerului Finanțelor în care s-a respins ca inadmisibil capătul

de cerere din plângerea reclamantei, pentru suma de 1.906.085.149 lei, majorări

de întârziere, constatate ca fiind calculate în plus și stabilite prin titlul

executoriu nr. 564/1999, titlu emis la 3 iulie 1998 de Direcția Generală a

Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat București, întrucât

contestația a exces dispoziția nr. 22277/1997, conform art. 7 din Legea nr. 105/1997,

plângerile neputând avea ca obiect alte sume și măsuri, decât cele asupra

cărora s-au emis dispozițiile, prin care s-au soluționat de către Direcțiile

Generale a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat județene sau a

municipiului București, în mod legal s-au respins.

Față de soluția adoptată de

Ministerul Finanțelor Publice, în mod judicios nefiind cercetat fondul cauzei

sub acest aspect, instanța de fond a respins ca neîntemeiată acțiunea, și sub

acest aspect.

Împotriva sentinței a formulat

recurs B.A. R. S.A. criticând-o astfel:

Instanța de fond deși a reținut că

acțiunea este parțial inadmisibilă, a respins-o în totalitate ca neîntemeiată.

Prin faptul că instanța a confirmat

soluția din faza administrativ-jurisdicțională privind desființarea parțială a

dispoziției Direcției Generale a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de

Stat București și refacerea controlului, nu s-a conformat deciziei de casare a

Curții Supreme de Justiție,

De asemeni, este nelegală soluția

privind capătul 3 din decizia Ministerului Finanțelor, pentru suma de

1.906.085.149 lei, majorări de întârziere, aceasta nefiind contestată în plus,

față de dispoziția nr .22277 din 16 iulie 1997, pentru că aceasta se referă la

suma de 14.639.556.000 lei, ce a fost contestată și aceasta, independent de

împrejurarea că s-a emis un titlu executoriu.

În speță, nu sunt aplicabile

prevederile art. 7 din Legea nr. 105/1997, întrucât suma contestată este o

consecință a stabilirii eronate a sumei inițiale, contestată de altfel.

De asemeni, nelegal s-a apreciat că

este lipsit de importanță, faptul că în anii 1995 și 1996, banca a înregistrat

pierderi și nu a realizat profit și că în consecință, în mod corect, au fost

aplicabile dispozițiile art. 15 pct. 1 din O.G. nr. 70/1994, coroborat cu art.

24 și 25 din H.G. nr. 759/1995.

H.G. nr. 759/1995 a fost dată tocmai

pentru aplicarea O.G. nr. 70/1994, privind impozitul pe profit.

Conform art. 25 din H.G. nr.

759/1995, „contribuabilii mari, așa cum sunt definiți în O.G. nr. 70/1994, care

începând cu data de 1 ianuarie 1995, până la data intrării în vigoare a

prezentei hotărâri, au înregistrat pierderi în evidența contabilă, nu mai au

obligația de a efectua, în perioada sus menționată, plăți lunare în avans în

contul impozitului pe profit”, deci s-a urmărit eliminarea unei sarcini fiscale

nejustificate în patrimoniul persoanelor juridice care nu realizează profit, în

anul următor celui în care n-a avut profit.

H.G. nr. 759/1995. conform art. 25.

se aplică începând cu profiturile aferente lunii în care aceasta a fost

publigată în Monitorul Oficial al României.

Ca atare, art. 25 din H.G. nr.

759/1995, se aplică numai în situația în care agenții economici realizează

profit și întrucât nu s-a realizat profit în anul 1995, banca nu poate fi

obligată la plata impozitului, până la data intrării în vigoare a acestui act

normativ, și nu de la 6 octombrie 1995, data publicării.

În cauză, s-a dovedit că banca nu a

realizat profit aferent activității în anii 1995 și 1996; această susținere s-a

confirmat și prin expertiza contabilă efectuată în cauză, rezultând că banca nu

datorează pe acești ani, impozit pe profit și nici majorări de întârziere.

Analizându-se actele și lucrările

dosarului, constată următoarele:

Instanța de fond în mod judicios a

constatat că soluția dată de Ministerul Finanțelor Publice, prin decizia nr.

534/1999, este legală, cu privire la rezolvarea diferită a celor trei capete de

cerere, criticile fiind neîntemeiate, motiv pentru care s-a și respins

recursul.

Din decizia nr. 1935 din 22 mai 2001

a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ, rezultă că

s-a casat sentința inițială, cu trimitere spre rejudecare, întrucât instanța de

fond nu s-a conformat prevederilor art. 261 C. proc. civ., pentru nemotivare în

fapt și în drept, eventual efectuarea unei expertize, cerință ce s-a realizat.

În plus, refacerea controlului de

către Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat

București, cu posibilitatea contestării ulterioare, inclusiv la instanța de

contencios administrativ, așa cum bine a reținut instanța de fond, nu a

vătămat-o pe recurentă, în sensul art. 1 din Legea nr. 29/1990.

Critica este nefondată, și sub cel

de al treilea aspect, întrucât cu referire la suma de 1.906.085.149 lei, în mod

legal instanța de fond a constatat aplicabilitatea art. 7 din Legea nr.

105/1997, care a statuat că plângerile adresate Ministerului Finanțelor nu pot

avea ca obiect alte sume și alte măsuri, decât cele asupra cărora s-au emis

dispozițiile, prin care s-au soluționat contestațiile de către Direcția

Generală a Finanțelor Publice județene sau a municipiului București.

Cum suma citată mai sus nu a format

obiectul contestației la Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului

București, în cadrul plângerii privind cuantumul pretențiilor și sub acest

aspect, soluția este legală și temeinică.

Față de considerentele expuse,

constatându-se recursul nefondat, se va respinge ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de B.A.

R. SA, împotriva sentinței civile nr. 325 din 27 martie 2002 a Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 15 aprilie 2003.