ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1640/2003

Decizia nr. 1640                                                                                                        Dosar

nr. 1754/2002

Asupra recursului de față:

Din examinarea actelor dosarului, constată

următoarele:

Prin acțiunea  înregistrată la 24 august 2001 pe

rolul Tribunalului Alba, reclamanții  D.D. și D.H. au solicitat, în

contradictoriu cu S.C. R. SRL Câmpeni, anularea deciziei nr. 112 din 18

februarie 2001 emisă de pârâtă, prin care s-a respins, ca greșit îndreptată,

cererea lor, formulată conform Legii nr. 10/2001, de restituire în natură a

terenului intravilan  în suprafață de 304,64 mp.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că

au fost proprietarii terenului, împreună cu o construcție, demolată în 1988, în

urma decretului de expropriere iar societatea pârâtă a construit un bloc de

locuințe, astfel că se impune să le ofere despăgubiri echivalente.

Prin sentința civilă nr. 619 din 12 decembrie 2001

Tribunalul Alba, secția civilă, a respins acțiunea, reținând în esență că

reclamanții, au fost expropriați prin Decretul nr. 235/1988, clădirea fiind

demolată, iar pe teren s-a început construirea unui bloc de locuințe, finalizat

după 1989 de către pârâtă, care prin contractul de vânzare-cumpărare nu a

dobândit și proprietatea asupra  terenului, care a rămas la Consiliul local

Câmpeni. Ca atare, corect a fost emisă decizia nr. 112/2001, conform  art. 33

alin. (1) raportat la art. 11 pct. 4 din Legea nr. 10/2001.

Apelul declarat de reclamanți împotriva

sentinței a fost respins prin decizia nr. 6 din 22 februarie 2002 a Curții de

Apel Alba, secția civilă.

Și instanța de apel a motivat soluția adoptată

prin invocarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, statul rămânând proprietarul

terenului în urma exproprierii, iar nu pârâta, care deține construcții,

edificate  pe acest teren după demolarea fostei locuințe a reclamanților.

Împotriva acestei decizii în termen legal au

declarat recurs reclamanții, care au criticat-o pentru nelegalitate (art. 304

pct. 9 C. proc. civ.). Se susține astfel  că au fost încălcate dispozițiile

art. 24 alin. (1) și art. 26 din Legea nr. 10/2001 și se solicită admiterea

acțiunii astfel cum a fost formulată, prin  obligarea pârâtei, ca „deținător”

să le facă oferta de despăgubire pentru terenul ocupat.

Recursul nu este fondat și va fi respins pentru

următoarele considerente:

Din probele administrate, expuse rezumativ în

cele ce preced, a rezultat că restituirea în natură a terenului ce a aparținut

reclamanților și a fost expropriat în anul 1988 pentru utilitate publică, nu

este posibilă.

Statul, prin fostul consiliu popular, l-a

preluat, a demolat construcția și a început edificarea unui bloc de locuințe,

conform planurilor de sistematizare.

În anul 1996, structurile începute și

neterminate au fost cumpărate de pârâtă, care a continuat construcția blocului

și a altor supraedificate, ce ocupă tot terenul, aflat în continuare în

proprietatea primăriei.

Deși gramatical, prin noțiunea „unitate

deținătoare” se poate înțelege deținerea cu orice titlu – proprietate,

administrare, folosință ori chiar numai în fapt (cum susțin recurenții), Legea

nr. 10/2001 oferă soluție viabilă situațiilor ca cea din speță, prin

dispozițiile art. 33.

Astfel cum au reținut ambele instanțe, în

temeiul acestui text, ce face trimitere la  dispozițiile art. 10 și art. 11

(imobile expropriate  și demolate) notificarea se adresează primăriei în raza

căreia s-a  aflat imobilul, în vederea emiterii dispoziției reparatorii prin

echivalent.

Ca atare soluția se impune, fiind mai eficientă

notificarea entității locale, care are posibilitatea de a acorda diferite  măsuri

reparatorii prevăzute de lege (titluri de valoare nominală, acțiuni, alte

bunuri sau servicii) spre deosebire de pârâta – o societate privată cu

răspundere limitată.

Pentru considerentele anterior expuse, recursul

va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamanții D.D. și D.H. împotriva deciziei nr. 26/A din 22 februarie 2002 a

Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 aprilie

2003.