ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1789/2003

Asupra recursului de față;

Analizând actele și lucrările

dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată și

înregistrată la Curtea de Apel Oradea, reclamanta C.E. a solicitat în

contradictoriu cu Casa Județeană de Pensii Bihor, anularea hotărârii nr.

2734/2002 și recunoașterea calității sale de beneficiar al Legii nr. 189/2000.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că întreaga sa familie a fost nevoită să se refugieze din motive etnice

și că ea s-a născut în august 1943, în Arad, unde părinții săi se refugiaseră.

Curtea de Apel Oradea, prin sentința

civilă nr. 616/2002, a admis acțiunea, a anulat hotărârea nr. 2734/2002 și a

obligat-o pe pe pârâtă să recunoască reclamantei, calitatea de beneficiară a

Legii nr. 189/2000.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor.

În motivarea recursului, recurenta a

susținut că în mod greșit intimatei i s-a recunoscut calitatea de beneficiară a

Legii nr. 189/2000, deoarece ea nu era născută la data când părinții săi s-au

refugiat, neavând capacitate de folosință și nici domiciliu.

Recursul este nefondat.

În conformitate cu dispozițiile art.

14 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice și persoanele

juridice, domiciliul minorului este la părinții săi, iar potrivit art. 100 C.

fam., copilul minor locuiește la părinții săi.

Exercitarea drepturilor și îndatoririlor

părinților față de minori impune, pe lângă existența, de regulă, a unui

domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică și juridică

a minorului, și asigurarea nemijlocită de către părinți a unor alte cerințe, cu

privire la obligația de întreținere, de îngrijire, de dezvoltare, de educație,

inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.

Drepturile și obligațiile părintești

sunt enumerate generic în conținutul art. 101, 105, 107 ș.a. C. fam., texte

aflate sub Titlul III privind „Ocrotirea celor lipsiți de capacitate, a celor

cu capacitate restrânsă și a altor persoane” din același cod.

În raport cu dispozițiile legale mai

sus citate, ca și, în general, cu economia reglementărilor aduse prin Codul

familiei, care impun în mod imperativ o conduită juridică de protecție, ajutor

și pază a părinților față de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul

trebuie să trăiască, de regulă, alături de părinții săi, precum și că orice

separare de aceștia nu este validă decât în cazuri de excepție, anume prevăzute

de lege și reglementate prin lege. Despărțirea copilului de părinți, afară de

asemenea cazuri de excepție, este un act imoral și antisocial, după cum și

instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorului

din cadrul familiei, în despărțire de statutul juridic al părinților care-l au

în îngrijire, constituie în aceeași măsură o încălcare a principiilor legii.

Din această perspectivă, concluzia

la care se ajunge prin asumarea raționamentului propus de recurent, că un

minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă, nu împărtășește condiția grav

restrictivă impusă părinților săi, este eronată și nu poate fi acceptată, fiind

contrară ordinii publice și bunelor moravuri - art. 5 C. civ.

Soluția, ca și motivarea adusă de

prima instanță hotărârii pronunțate, sunt în afară de orice critică și exprimă

un mod corect și uman de înțelegere a legii în resorturile și finalitatea sa.

Față de considerentele mai sus

expuse, recursul declarat se vădește nefondat și urmează a fi respins ca atare,

menținându-se sentința criticată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa

Județeană de Pensii Bihor, împotriva sentinței civile nr. 614/CA/2002 - Pdin 9

decembrie 2002 a Curții de Apel Oradea, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 13 mai 2003.