ÎCCJ, Decizia nr. 7/2003

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 82 din 24 iulie 2000 a Tribunalului Giurgiu, inculpatul T.A. a fost condamnat la două pedepse de câte 4 ani închisoare pentru două infracțiuni de furt calificat, prevăzute de art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a) și g), respectiv art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a) C. pen., precum și la o pedeapsă de 9 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) C. pen. În temeiul art. 33 lit. a) și a art. 34 lit. b) C. pen., instanța de fond a contopit cele trei pedepse și a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 9 ani închisoare.

Totodată, inculpatul a fost obligat să plătească părții civile A.N. 12.000.000 lei despăgubiri civile și părții civile B.A. 1.600.000 lei, ambele sume în solidar cu inculpații A.P., M.V. și N.I., aceștia din urmă obligați la plata acestor sume, tot în solidar, prin sentința nr. 106 pronunțată la data de 10 decembrie 1999 în dosarul nr. 1995/1997 al Tribunalului Giurgiu. S-a reținut că inculpatul T.A., împreună cu inculpații A.P., M.V. și N.I., condamnați separat ca urmare a disjungerii, a sustras în zilele de 16 și 19 iunie 1997 bunuri și animale de la S.C. C.JB S.R.L. și de pe izlazul comunal. S-a mai reținut că, prin întrebuințare de violențe și amenințări, la data de 18 iunie 1997, același inculpat și-a însușit oile părții vătămate B.P.

Apelul declarat de inculpat împotriva hotărârii primei instanțe, prin care acesta a susținut că nu a participat la comiterea faptelor și a solicitat achitarea sa, a fost respins, ca nefondat, de către Curtea de Apel București, secția I penală, prin decizia nr. 558, pronunțată la data de 19 octombrie 2000. Curtea Supremă de Justiție, secția penală, prin decizia nr. 5261 din 30 noiembrie 2001, a respins, ca tardiv introdus, recursul declarat de inculpatul T.A. împotriva acestei din urmă hotărâri. Împotriva celor trei hotărâri pronunțate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 410 alin. (1) partea a II-a pct. 8 C. proc.

pen., susținând că hotărârile judecătorești au fost pronunțate cu încălcarea legii. S-a arătat că, urmare a comportării inculpatului în timpul încercării de audiere, de natură a crea serioase dubii asupra capacității sale psihice, precum și depunerii ulterioare de acte medicale prin care se atesta o tulburare organică de personalitate și comportament și, totodată, debilitate mintală posttraumatică, instanța de fond a dispus, prin încheierea din 22 noiembrie 1999, disjungerea cauzei în vederea expertizării psihiatrice a acestuia. Deoarece expertiza nu s-a efectuat, întrucât inculpatul T.A. s-a sustras de la internare și nu s-a prezentat la Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici" pentru examinare, iar dosarul cauzei nu a fost trimis institutului, instanța de fond a revenit asupra probei cu expertiză medico-legală și a considerat cauza în stare de judecată.

S-a susținut că omisiunea instanței de a efectua expertiza psihiatrică, constituie o încălcare a dispozițiilor art. 117 alin. (1) C. proc. pen. În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor criticate și trimiterea cauzei primei instanțe, în vederea rejudecării între aceste limite. Recursul în anulare este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: La termenul de judecată din 22 noiembrie 1999, apărătorul inculpatului T.A. a solicitat instanței de judecată să dispună efectuarea unei expertize psihiatrice, prin care să se stabilească dacă acesta a avut discernământ la data faptei, arătând că inculpatul, potrivit actelor medicale aflate la dosar, suferă încă din copilărie de o boală psihică și există îndoieli cu privire la discernământul acestuia.

La data de 10 decembrie 1999, instanța de fond a dispus disjungerea cauzei cu privire la inculpatul T.A., în raport de împrejurarea că, cu privire la acesta, urmează a se efectua o expertiză psihiatrică. Expertiza psihiatrică dispusă în cauză nu a fost efectuată. La termenul de judecată din 3 iulie 2000, instanța de fond a revenit asupra probei cu expertiză medico-legală, cu motivarea că s-au acordat șase termene pentru efectuarea acesteia, însă inculpatul T.A. nu s-a prezentat nici la Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici" pentru a fi examinat și nici în instanță, deși a fost legal citat la fiecare termen. Din actele medicale prezentate de apărător rezultă maladii psihice ale inculpatului, anterioare procesului, care pun în discuție discernământul acestuia la data săvârșirii faptelor pentru care a fost trimis în judecată.

Totodată, comportarea acestuia în instanță a fost de natură a crea dubii serioase asupra capacității psihice a inculpatului. Ca atare, în raport de dispozițiile art. 117 C. proc. pen., cu referire la îndoielile determinate de actele medicale depuse la dosar și comportarea inculpatului la audiere, în mod corect prima instanță a dispus efectuarea unei expertize psihiatrice. Deși motivele care au justificat dispunerea efectuării expertizei subzistau în continuare, îndoielile cu privire la starea psihică a inculpatului nefiind înlăturate, instanța de fond a revenit asupra probei. Or, potrivit art. 117 alin. (1) C. proc. pen., atunci când instanța de judecată are îndoieli asupra stării psihice a inculpatului, efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie.

Așadar, existând îndoieli asupra stării psihice a inculpatului și răspunderii sale pentru faptele săvârșite, instanța nu putea trece la judecata cauzei fără expertiza psihiatrică obligatorie, efectuată în condițiile legii, hotărârea, din acest motiv, fiind pronunțată cu încălcarea legii. Considerentele primei instanțe privind decăderea din probă, urmare a neefectuării expertizei psihiatrice din culpa inculpatului constând în neprezentarea la Institutul de Medicină Legală nu pot fi primite, în raport de caracterul obligatoriu al expertizei psihiatrice, în acest caz, potrivit dispozițiilor art. 117 alin. (1) C. proc. pen. Totodată, revenirea asupra acestei probe, motivat de neprezentarea inculpatului în vederea examinării, este nelegală, în raport de dispozițiile art. 117 alin. (2) C. proc.

pen. potrivit cărora, în această situație, instanța trebuia să dispună internarea în vederea expertizării și aducerea la îndeplinire a acestei măsuri de către organele de poliție. În consecință, hotărârile pronunțate în cauză sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., corespunzător temeiului înscris în art. 410 alin. (1) partea a II-a, pct. 8 din același cod, invocat prin recursul în anulare. Ca urmare, în conformitate cu dispozițiile art. 414 1 alin. (1), cu referire la art. 385 15 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., Curtea va admite recursul în anulare, va casa hotărârile criticate și va trimite cauza la prima instanță pentru rejudecare conform considerentelor ce preced.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție. Casează sentința penală nr. 82 din 24 iulie 2000 a Tribunalului Giurgiu, decizia penală nr. 558 din 19 octombrie 2000 a Curții de Apel București, decizia nr. 5261 din 30 noiembrie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția penală și dispune trimiterea cauzei privind pe inculpatul T.A. spre rejudecare Tribunalului Giurgiu. Menține starea de arest a inculpatului. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 ianuarie 2003.