ÎCCJ, Decizia nr. 7/2003

Asupra recursului în anulare de

față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 82 din 24

iulie 2000 a Tribunalului Giurgiu, inculpatul T.A. a fost condamnat la două

pedepse de câte 4 ani închisoare pentru două infracțiuni de furt calificat,

prevăzute de art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a) și g), respectiv

art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a) C. pen., precum și la o pedeapsă

de 9 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie prevăzută de

art. 211 alin. (2) lit. a) C. pen.

În temeiul art. 33 lit. a) și a art.

34 lit. b) C. pen., instanța de fond a contopit cele trei pedepse și a dispus

ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 9 ani închisoare.

Totodată, inculpatul a fost obligat

să plătească părții civile A.N. 12.000.000 lei despăgubiri civile și părții

civile B.A. 1.600.000 lei, ambele sume în solidar cu inculpații A.P., M.V. și

N.I., aceștia din urmă obligați la plata acestor sume, tot în solidar, prin

sentința nr. 106 pronunțată la data de 10 decembrie 1999 în dosarul nr.

1995/1997 al Tribunalului Giurgiu.

S-a reținut că inculpatul T.A., împreună

cu inculpații A.P., M.V. și N.I., condamnați separat ca urmare a disjungerii, a

sustras în zilele de 16 și 19 iunie 1997 bunuri și animale de la S.C. C.JB

S.R.L. și de pe izlazul comunal.

S-a mai reținut că, prin

întrebuințare de violențe și amenințări, la data de 18 iunie 1997, același

inculpat și-a însușit oile părții vătămate B.P.

Apelul declarat de inculpat

împotriva hotărârii primei instanțe, prin care acesta a susținut că nu a

participat la comiterea faptelor și a solicitat achitarea sa, a fost respins,

ca nefondat, de către Curtea de Apel București, secția I penală, prin decizia

nr. 558, pronunțată la data de 19 octombrie 2000.

Curtea Supremă de Justiție, secția

penală, prin decizia nr. 5261 din 30 noiembrie 2001, a respins, ca tardiv

introdus, recursul declarat de inculpatul T.A. împotriva acestei din urmă

hotărâri.

Împotriva celor trei hotărâri pronunțate în cauză,

procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a

declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 410 alin. (1) partea

a II-a pct. 8 C. proc. pen., susținând că hotărârile judecătorești au fost

pronunțate cu încălcarea legii.

S-a arătat că, urmare a comportării

inculpatului în timpul încercării de audiere, de natură a crea serioase dubii

asupra capacității sale psihice, precum și depunerii ulterioare de acte

medicale prin care se atesta o tulburare organică de personalitate și

comportament și, totodată, debilitate mintală posttraumatică, instanța de fond

a dispus, prin încheierea din 22 noiembrie 1999, disjungerea cauzei în vederea

expertizării psihiatrice a acestuia.

Deoarece expertiza nu s-a efectuat,

întrucât inculpatul T.A. s-a sustras de la internare și nu s-a prezentat la

Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici" pentru examinare, iar dosarul

cauzei nu a fost trimis institutului, instanța de fond a revenit asupra probei

cu expertiză medico-legală și a considerat cauza în stare de judecată.

S-a susținut că omisiunea instanței

de a efectua expertiza psihiatrică, constituie o încălcare a dispozițiilor art.

117 alin. (1) C. proc. pen.

În concluzie, procurorul general a

solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor criticate și

trimiterea cauzei primei instanțe, în vederea rejudecării între aceste limite.

Recursul în anulare este fondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

La termenul de judecată din 22

noiembrie 1999, apărătorul inculpatului T.A. a solicitat instanței de judecată

să dispună efectuarea unei expertize psihiatrice, prin care să se stabilească

dacă acesta a avut discernământ la data faptei, arătând că inculpatul, potrivit

actelor medicale aflate la dosar, suferă încă din copilărie de o boală psihică

și există îndoieli cu privire la discernământul acestuia.

La data de 10 decembrie 1999,

instanța de fond a dispus disjungerea cauzei cu privire la inculpatul T.A., în

raport de împrejurarea că, cu privire la acesta, urmează a se efectua o

expertiză psihiatrică.

Expertiza psihiatrică dispusă în

cauză nu a fost efectuată.

La termenul de judecată din 3 iulie 2000,

instanța de fond a revenit asupra probei cu expertiză medico-legală, cu

motivarea că s-au acordat șase termene pentru efectuarea acesteia, însă

inculpatul T.A. nu s-a prezentat nici la Institutul de Medicină Legală „Mina

Minovici" pentru a fi examinat și nici în instanță, deși a fost legal

citat la fiecare termen.

Din actele medicale prezentate de

apărător rezultă maladii psihice ale inculpatului, anterioare procesului, care

pun în discuție discernământul acestuia la data săvârșirii faptelor pentru care

a fost trimis în judecată.

Totodată, comportarea acestuia în

instanță a fost de natură a crea dubii serioase asupra capacității psihice a

inculpatului.

Ca atare, în raport de dispozițiile

art. 117 C. proc. pen., cu referire la îndoielile determinate de actele

medicale depuse la dosar și comportarea inculpatului la audiere, în mod corect

prima instanță a dispus efectuarea unei expertize psihiatrice.

Deși motivele care au justificat

dispunerea efectuării expertizei subzistau în continuare, îndoielile cu privire

la starea psihică a inculpatului nefiind înlăturate, instanța de fond a revenit

asupra probei.

Or, potrivit art. 117 alin. (1) C.

proc. pen., atunci când instanța de judecată are îndoieli asupra stării psihice

a inculpatului, efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie.

Așadar, existând îndoieli asupra

stării psihice a inculpatului și răspunderii sale pentru faptele săvârșite,

instanța nu putea trece la judecata cauzei fără expertiza psihiatrică

obligatorie, efectuată în condițiile legii, hotărârea, din acest motiv, fiind

pronunțată cu încălcarea legii.

Considerentele primei instanțe

privind decăderea din probă, urmare a neefectuării expertizei psihiatrice din

culpa inculpatului constând în neprezentarea la Institutul de Medicină Legală

nu pot fi primite, în raport de caracterul obligatoriu al expertizei

psihiatrice, în acest caz, potrivit dispozițiilor art. 117 alin. (1) C. proc.

pen. Totodată, revenirea asupra acestei probe, motivat de neprezentarea

inculpatului în vederea examinării, este nelegală, în raport de dispozițiile

art. 117 alin. (2) C. proc. pen. potrivit cărora, în această situație, instanța

trebuia să dispună internarea în vederea expertizării și aducerea la

îndeplinire a acestei măsuri de către organele de poliție.

În consecință, hotărârile pronunțate

în cauză sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 385

9

alin.

(1) pct. 8 C. proc. pen., corespunzător temeiului înscris în art. 410 alin. (1)

partea a II-a, pct. 8 din același cod, invocat prin recursul în anulare.

Ca urmare, în conformitate cu

dispozițiile art. 414

1

alin. (1), cu referire la art. 385

15

pct. 2 lit. c) C. proc. pen., Curtea va admite recursul în anulare, va casa

hotărârile criticate și va trimite cauza la prima instanță pentru rejudecare

conform considerentelor ce preced.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat

de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Casează sentința penală nr. 82 din

24 iulie 2000 a Tribunalului Giurgiu, decizia penală nr. 558 din 19 octombrie

2000 a Curții de Apel București, decizia nr. 5261 din 30 noiembrie 2001 a

Curții Supreme de Justiție, secția penală și dispune trimiterea cauzei privind

pe inculpatul T.A. spre rejudecare Tribunalului Giurgiu.

Menține starea de arest a

inculpatului.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 13 ianuarie 2003.