ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2806/2003

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la

Tribunalul București, la data de 11 mai 1999, Primăria municipiului București, Direcția

Generală de Administrare a Fondului Imobiliar, a chemat în judecată pârâții C.G.,

N.P. și M.T., solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de

95.316.246 lei, din care 36.957.371 lei chirie și 58.358.875 lei penalități

pentru perioada 23 octombrie 1997 – 1999, rezilierea contractului de închiriere

nr. 8 din 23 octombrie 1997 și evacuarea pârâților din spațiul cu altă

destinație decât locuință, situat în București, în contract fiind

individualizat în ansamblul M., în suprafață de 103 mp.

În motivarea cererii, reclamanta

arată că pârâților le-a fost închiriat spațiul în cauză, prin contractul nr. 8/1997,

ocupă acest spațiu și nu și-au onorat obligațiile asumate prin contract, deși

au fost notificate.

Tribunalul București, secția comercială,

prin sentința civilă nr. 6080, pronunțată la 8 decembrie 1999, a admis acțiunea

reclamantei și a obligat pârâții la 4.486,06 dolari S.U.A., echivalent în lei

la data executării, reprezentând contravaloare chirie, penalități și T.V.A

pentru perioada 23 octombrie 1997 - 31 ianuarie 1998, și 53.571.169 lei,

reprezentând contravaloare chirie penalități și T.V.A pentru perioada 1

februarie 1998 - 28 februarie 1999.

S-a dispus rezilierea contractului

de închiriere și evacuarea pârâților din spațiul în litigiu.

Pentru a pronunța această sentință,

tribunalul a reținut că, în contractul părților, a fost stipulată clauza pentru

neexecutare, executare necorespunzătoare sau cu întârziere a obligațiilor

contractuale, iar pârâții nu au administrat probe în combaterea pretențiilor

reclamantei.

Apelul declarat de pârâți, împotriva

acestei sentințe, a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 829, pronunțată,

la 13 martie 2000, în dosarul nr. 685/2000 de Curtea de Apel București, secția

comercială.

Împotriva acestei decizii,

pârâții-apelanți au declarat recurs.

Invocând prevederile art. 304 pct. 6,

7, 8, 9, 10 și 11 C. proc. civ., recurenții susțin, în esență, că instanța de

apel nu s-a pronunțat asupra valabilității contractului de închiriere, instanța

a ignorat caracterul devolutiv al apelului, hotărârea nu cuprinde motivele pe

care se sprijină cererea de apel, a fost interpretat greșit actul dedus

judecății, întrucât recurenții posedă certificate de luptători pentru victoria

Revoluției din Decembrie 1989, care le conferă drepturile prevăzute de Legea nr.

42/1990, instanța a încălcat dispozițiile art. 126, 156, 167, 172, 222 și 268 C.

proc. civ., nu s-a pronunțat asupra unor mijloace de apărare și asupra unor

dovezi administrate, care erau hotărâtoare în dezlegarea pricinii, în sensul că

pârâții nu mai folosesc spațiul, iar instanța a dispus evacuarea.

Recursul declarat de pârâți este

nefondat.

În fața instanței de apel, pârâții-apelanți

au susținut că nu au pus în aplicare contractul de închiriere, spațiul fiind

nefolosibil, că chiria stabilită a încălcat normele legale, privind

operațiunile valutare, că reclamanta nu a făcut aplicarea dispozițiile Legii nr.

42/1990, și că, după trecerea a 6 luni, opera rezilierea din oficiu a

contractului.

Instanța de apel a analizat, în

raport cu probele administrate, toate motivele de apel invocate de pârâți,

examinând cauza în limitele învestirii sale, conform prevederilor art. 295 C.

proc. civ., și cu respectarea normelor procedurale.

Contractul de închiriere, invocat de

reclamantă, nu a fost contestat de pârâți decât în recurs, deși aceștia l-au

semnat și s-au obligat să suporte cheltuielile de amenajare și punere în funcțiune,

în timp de 6 luni de la data intrării în posesia acestuia, a spațiului

închiriat.

Instanța nu avea obligația ca, în

motivarea hotărârii sale, să cuprindă motivele pe care se sprijină cererea de

apel, ci numai susținerile în prescurtare a părților, cu arătarea dovezilor,

ceea ce a și făcut, conform prevederilor art. 261 C. proc. civ., iar decizia a

fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 296 din același cod.

În ceea ce privește certificatul de

revoluționar, conform prevederilor Legii nr. 42/1990, invocat de recurenții-pârâți,

acesta trebuia avut în vedere la încheierea contractului, nu pentru combaterea

ulterioară a clauzelor contractului, care, conform art. 969 C. civ., constituie

legea părților și a fost invocat de reclamantă.

Împrejurarea că pârâții-recurenți nu

mai folosesc spațiul închiriat nu a fost dovedită.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâții C.G., M.T. și N.P., împotriva deciziei civile nr. 829 din

13 martie 2000 a Curții de Apel București, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 28 mai 2003.