ÎCCJ, Decizia nr. 290/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 192 din 17

iunie 1999, Judecătoria Balș a achitat pe inculpatul D.G., în baza art. 11 pct.

2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., pentru infracțiunea de

abuz de încredere prevăzută de art. 213 C. pen.

S-a reținut că partea vătămată S.C.

I. S.A. Slatina a sesizat instanța de judecată, prin plângerea prealabilă

înregistrată la data de 1 aprilie 1999, solicitând condamnarea inculpatului

D.G. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz de încredere, arătând că a

închiriat S.C. D. S.R.L. Balș, pentru o perioadă de 4 luni, o mașină universală

tip Dorna pentru prelucrarea lemnului.

Ulterior încetării locațiunii, deși

notificat, inculpatul D.G., patron al S.C. D. S.R.L. Balș, a refuzat să

restituie locatorului utilajul menționat.

Probele administrate în cauză nu fac

însă dovada refuzului, privitor la restituirea utilajului la încetarea

locațiunii, invocat de partea vătămată.

Tribunalul Olt, secția penală, prin

decizia penală nr. 684 din 22 octombrie 1999, a admis recursurile declarate

împotriva hotărârii primei instanțe de către Parchetul de pe lângă Judecătoria

Balș și partea vătămată S.C. I. S.A. Slatina, a casat sentința atacată și, în

baza art. 213 C. pen., a condamnat pe inculpatul D.G. la pedeapsa de 500.000

lei amendă penală, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz de încredere.

Totodată, inculpatul a fost obligat

să restituie părții vătămate o mașină universală de tâmplărie tip Dorna în

valoare de 100.000.000 lei.

Contestația în anulare formulată de

către inculpat împotriva acestei din urmă hotărâri a fost respinsă, ca

nefondată, prin decizia penală nr. 116 din 22 februarie 2000 a Tribunalului

Olt, secția penală.

Recursul declarat de către inculpat

împotriva deciziei penale nr. 116 din 22 februarie 2000 a Tribunalului Olt,

secția penală, a fost respins, ca inadmisibil, de către Curtea de Apel Craiova,

secția penală, prin decizia nr. 1179 pronunțată la data de 22 septembrie 2000

în dosarul nr. 1372/P/2000.

Împotriva sentinței și deciziei

pronunțate în ciclul ordinar al judecării cauzei penale, procurorul general al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în

anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 409 și art. 410 alin. (1) Partea I pct.

3 și pct. 7

1

Teza I C. proc. pen.

S-a susținut că, nesesizând natura

extrapenală a litigiului dintre părți, instanțele au pronunțat hotărâri

contrare legii, în temeiul cărora inculpatul a fost condamnat pentru o faptă ce

nu este prevăzută de legea penală.

În concluzie, procurorul general a

solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor judecătorești

atacate și rejudecarea cauzei.

Curtea Supremă de Justiție, secția

penală, prin decizia nr. 1645 din 27 martie 2002, a respins recursul în anulare

declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție împotriva sentinței penale nr. 192 din 17 iunie 1999 a Judecătoriei

Balș și deciziei penale nr. 684 din 22 octombrie 1999 a Tribunalului Olt,

privind pe inculpatul D.G., ca nefondat.

S-a reținut că faptele inculpatului

de a-și însuși bunul părții vătămate, de a se comporta ca proprietar față de

bunul încredințat și de a refuza restituirea acestuia întrunește elementele

constitutive ale infracțiunii de abuz de încredere prevăzute de art. 213 C.

pen.

Ca atare, hotărârile criticate nu

sunt supuse cazurilor de casare invocate prin recursul în anulare.

Împotriva acestei din urmă hotărâri

inculpatul a declarat recurs.

Recursul este inadmisibil, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Posibilitatea provocării unui

control judiciar al hotărârilor judecătorești, pentru motive privind

pronunțarea acestora cu nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de

desfășurare a judecății sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional

eronat, este reglementată în prezent prin normă constituțională.

Însă, potrivit art. 128 din

Constituția României, părțile interesate pot exercita căile de atac numai în

condițiile legii procesuale.

Legea procesuală penală a

reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade de jurisdicție, în

acord cu noua perspectivă asupra accesului la justiție generată de exigențele

art. 21 din Constituția României, art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale și art. 2 din Protocolul nr. 7 la

Convenție, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de

atac și titularii acestora, cazurile de casare.

Potrivit art. 385

1

C.

proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs hotărârile

judecătorești, sentințe sau decizii, după caz, nedefinitive.

Art. 417 C. proc. pen., cu referire

la dispozițiile înscrise în Capitolul III din Titlul II al aceluiași cod,

prevede că deciziile pronunțate în recurs nu sunt supuse nici unei alte căi de

atac, ele fiind definitive și executorii.

Așadar, sistemul român de

jurisdicție a statuat principiul unicității acestei căi de atac, dreptul la

recurs stingându-se prin exercitare, așa încât posibilitatea legală a

declarării mai multor recursuri este exclusă.

În cauză, un prim recurs declarat

împotriva hotărârii definitive pronunțate de tribunal, ca instanță de recurs, a

fost respins ca inadmisibil.

Completul de 9 Judecători al Curții

Supreme de Justiție a fost sesizat cu un nou recurs declarat împotriva deciziei

prin care secția penală a Curții Supreme de Justiție a soluționat un recurs în

anulare, hotărâre neprevăzută de art. 385

1

C. proc. pen. ca fiind

susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Or, recunoașterea unei căi de atac

în situații neprevăzute de legea procesuală penală constituie o încălcare a

principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție

inadmisibilă în ordinea de drept.

Mai mult, prin art. 24 și art. 25

din Legea nr. 56/1993, republicată, a fost prevăzută posibilitatea atacării cu

recurs la Completul de 9 Judecători al Curții Supreme de justiție a hotărârilor

pronunțate în primă instanță de secția penală a Curții Supreme de Justiție,

ipoteză ce nu se regăsește în cauză, așa încât acest recurs urmează a fi privit

ca inadmisibil, atât potrivit dreptului comun cât și potrivit legii speciale.

În consecință, pentru considerentele

ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de către

condamnatul D.G., ca inadmisibil. Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) C.

proc. pen., recurentul va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

inculpatul D.G., împotriva deciziei nr. 1645 din 27 martie 2002, ca

inadmisibil.

Obligă pe recurent să plătească

statului suma de 1.400.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pronunțată în ședință publică azi, 6

octombrie 2003.