ÎCCJ, Decizia nr. 290/2003

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 192 din 17 iunie 1999, Judecătoria Balș a achitat pe inculpatul D.G., în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., pentru infracțiunea de abuz de încredere prevăzută de art. 213 C. pen. S-a reținut că partea vătămată S.C. I. S.A. Slatina a sesizat instanța de judecată, prin plângerea prealabilă înregistrată la data de 1 aprilie 1999, solicitând condamnarea inculpatului D.G. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz de încredere, arătând că a închiriat S.C. D. S.R.L. Balș, pentru o perioadă de 4 luni, o mașină universală tip Dorna pentru prelucrarea lemnului. Ulterior încetării locațiunii, deși notificat, inculpatul D.G., patron al S.C.

D. S.R.L. Balș, a refuzat să restituie locatorului utilajul menționat. Probele administrate în cauză nu fac însă dovada refuzului, privitor la restituirea utilajului la încetarea locațiunii, invocat de partea vătămată. Tribunalul Olt, secția penală, prin decizia penală nr. 684 din 22 octombrie 1999, a admis recursurile declarate împotriva hotărârii primei instanțe de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Balș și partea vătămată S.C. I. S.A. Slatina, a casat sentința atacată și, în baza art. 213 C. pen., a condamnat pe inculpatul D.G. la pedeapsa de 500.000 lei amendă penală, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz de încredere. Totodată, inculpatul a fost obligat să restituie părții vătămate o mașină universală de tâmplărie tip Dorna în valoare de 100.000.000 lei.

Contestația în anulare formulată de către inculpat împotriva acestei din urmă hotărâri a fost respinsă, ca nefondată, prin decizia penală nr. 116 din 22 februarie 2000 a Tribunalului Olt, secția penală. Recursul declarat de către inculpat împotriva deciziei penale nr. 116 din 22 februarie 2000 a Tribunalului Olt, secția penală, a fost respins, ca inadmisibil, de către Curtea de Apel Craiova, secția penală, prin decizia nr. 1179 pronunțată la data de 22 septembrie 2000 în dosarul nr. 1372/P/2000. Împotriva sentinței și deciziei pronunțate în ciclul ordinar al judecării cauzei penale, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 409 și art. 410 alin. (1) Partea I pct. 3 și pct. 7 1 Teza I C. proc.

pen. S-a susținut că, nesesizând natura extrapenală a litigiului dintre părți, instanțele au pronunțat hotărâri contrare legii, în temeiul cărora inculpatul a fost condamnat pentru o faptă ce nu este prevăzută de legea penală. În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor judecătorești atacate și rejudecarea cauzei. Curtea Supremă de Justiție, secția penală, prin decizia nr. 1645 din 27 martie 2002, a respins recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței penale nr. 192 din 17 iunie 1999 a Judecătoriei Balș și deciziei penale nr. 684 din 22 octombrie 1999 a Tribunalului Olt, privind pe inculpatul D.G., ca nefondat.

S-a reținut că faptele inculpatului de a-și însuși bunul părții vătămate, de a se comporta ca proprietar față de bunul încredințat și de a refuza restituirea acestuia întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz de încredere prevăzute de art. 213 C. pen. Ca atare, hotărârile criticate nu sunt supuse cazurilor de casare invocate prin recursul în anulare. Împotriva acestei din urmă hotărâri inculpatul a declarat recurs. Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești, pentru motive privind pronunțarea acestora cu nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de desfășurare a judecății sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional eronat, este reglementată în prezent prin normă constituțională.

Însă, potrivit art. 128 din Constituția României, părțile interesate pot exercita căile de atac numai în condițiile legii procesuale. Legea procesuală penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade de jurisdicție, în acord cu noua perspectivă asupra accesului la justiție generată de exigențele art. 21 din Constituția României, art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și titularii acestora, cazurile de casare. Potrivit art. 385 1 C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs hotărârile judecătorești, sentințe sau decizii, după caz, nedefinitive.

Art. 417 C. proc. pen., cu referire la dispozițiile înscrise în Capitolul III din Titlul II al aceluiași cod, prevede că deciziile pronunțate în recurs nu sunt supuse nici unei alte căi de atac, ele fiind definitive și executorii. Așadar, sistemul român de jurisdicție a statuat principiul unicității acestei căi de atac, dreptul la recurs stingându-se prin exercitare, așa încât posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă. În cauză, un prim recurs declarat împotriva hotărârii definitive pronunțate de tribunal, ca instanță de recurs, a fost respins ca inadmisibil. Completul de 9 Judecători al Curții Supreme de Justiție a fost sesizat cu un nou recurs declarat împotriva deciziei prin care secția penală a Curții Supreme de Justiție a soluționat un recurs în anulare, hotărâre neprevăzută de art. 385 1 C. proc.

pen. ca fiind susceptibilă de a fi atacată cu recurs. Or, recunoașterea unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesuală penală constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Mai mult, prin art. 24 și art. 25 din Legea nr. 56/1993, republicată, a fost prevăzută posibilitatea atacării cu recurs la Completul de 9 Judecători al Curții Supreme de justiție a hotărârilor pronunțate în primă instanță de secția penală a Curții Supreme de Justiție, ipoteză ce nu se regăsește în cauză, așa încât acest recurs urmează a fi privit ca inadmisibil, atât potrivit dreptului comun cât și potrivit legii speciale.

În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de către condamnatul D.G., ca inadmisibil. Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de inculpatul D.G., împotriva deciziei nr. 1645 din 27 martie 2002, ca inadmisibil. Obligă pe recurent să plătească statului suma de 1.400.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare. Pronunțată în ședință publică azi, 6 octombrie 2003.