ÎCCJ, Decizia nr. 100/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 124 din 15 octombrie 2002, Tribunalul Olt, secția penală, a condamnat, între alții, pe inculpatul C.D.D.  la o pedeapsă rezultantă de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj prevăzută de art. 239 alin. (1) și (3), cu aplicarea art. 13 C. pen. și a infracțiunii de furt calificat prevăzută de art. 208, 209 lit. a) și g) C. pen.

Curtea de Apel Craiova, secția penală, prin decizia penală nr. 140 din 31 martie 2003, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt și inculpat împotriva hotărârii primei instanțe și a desființat în parte sentința atacată, în sensul că a înlăturat obligarea inculpaților la plata, în solidar, a sumei de 314.000 lei despăgubiri civile către partea civilă SC H.I.D. SA București, constatând că prejudiciul a fost reparat.

Prin decizia nr. 4254 din 6 octombrie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a respins recursul declarat de inculpatul menționat împotriva deciziei pronunțate în apel.

Prin aceeași hotărâre, secția penală a Curții Supreme de Justiție a admis apelul declarat de procuror, a casat hotărârile pronunțate în cauză, a descontopit pedepsele aplicate inculpatului C.D.D., a schimbat încadrarea juridică din infracțiunea prevăzută de art. 208, 209 lit. a) și g) C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) C. pen., text de lege în baza căruia a condamnat pe inculpatul menționat la 5 ani închisoare și a contopit pedepsele stabilite în pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare. Celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate au fost menținute.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, inculpatul C.D.D. a declarat recurs.

Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești, pentru motive privind pronunțarea acestora cu nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de desfășurare a judecății sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional eronat, este reglementată în prezent prin normă constituțională.

Însă, potrivit art. 128 din Constituția României, părțile interesate pot exercita căile de atac numai în condițiile legii procesuale.

Corespunzător acestui principiu constituțional, legea procesuală penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare.

Reglementarea menționată are aptitudinea funcțională de a răspunde exigențelor noii perspective asupra accesului la justiție, generată de art. 21 din Constituția României și art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție.

Potrivit art. 385

1

C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs hotărârile judecătorești, sentințe sau decizii, după caz, nedefinitive.

Art. 417 C. proc. pen., cu referire la dispozițiile înscrise în Cap. III din Titlul II al aceluiași cod, prevede că deciziile pronunțate în recurs nu sunt supuse nici unei altei căi de atac, ele fiind definitive și executorii.

Așadar, sistemul român de jurisdicție a statuat principiul unicității acestei căi de atac, dreptul la recurs stingându-se prin exercitare, așa încât posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă.

Completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost sesizat cu un nou recurs declarat împotriva deciziei, prin care secția penală a Curți Supreme de Justiție a soluționat un recurs, hotărâre neprevăzută de art. 385

1

C. proc. pen. ca fiind susceptibilă de a fi supusă controlului judecătoresc pe această cale.

Or, recunoașterea unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesuală penală constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Mai mult, prin art. 25 și art. 26 din Legea nr. 56/1993, republicată, a fost prevăzută posibilitatea atacării cu recurs la Completul de 9 judecători a hotărârilor pronunțate în primă instanță de secția penală a Curții, ipoteză ce nu se regăsește în cauză, așa încât recursul declarat de inculpatul C.D.D. urmează a fi privit ca inadmisibil, atât potrivit dreptului comun, cât și potrivit legii speciale.

În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, Înalta Curte va respinge recursul declarat de către inculpatul C.D.D., ca inadmisibil.

Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de inculpatul C.D.D. împotriva deciziei nr. 4254 din 6 octombrie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, ca inadmisibil.

Obligă inculpatul C.D.D. să plătească statului 1.400.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariu de avocat cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 15 martie 2004.