ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1540/2003

Deliberând asupra recursului declarat de pârâții N.D. și N.O. împotriva deciziei nr. 53 din 11 februarie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 4 septembrie 2000 și înregistrată pe rolul secției a III-a civile a Tribunalului București cu numărul de dosar 5244/2000, A.I. și A.R. au chemat în judecată pe N.D. și N.O. solicitând obligarea acestora la plata contravalorii „lucrărilor de întreținere, consolidare și îmbunătățire” efectuate de reclamanți la imobilul proprietatea pârâților situat în București, sectorul 2.

Prin sentința nr. 615 pronunțată la 31 mai 2001, instanța astfel învestită a admis în parte acțiunea în sensul obligării pârâților la plata către reclamanți a contravalorii lucrărilor executate la imobil în sumă de 279.939.695 lei.

Totodată pârâții au fost obligați la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 25.130.000 lei.

Apelul făcut ulterior împotriva acestei sentințe de reclamanții A.I. și A.R. a fost admis prin decizia nr. 53 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, la 11 februarie 2002 în dosarul nr. 3319/2001.

Ca urmare, hotărârea primei instanțe a fost schimbată în parte fiind acordat reclamanților un drept de retenție asupra imobilului până la plata de către pârâți a sumei stabilite în sarcina lor cu titlu de despăgubiri.

Prin aceeași decizie a fost respins ca tardiv un apel formulat în cauză de pârâții N.D. și N.O.

Pentru a pronunța această decizie instanța de apel a reținut, în esență, că prin acțiunea introductivă reclamanții au menționat expres că nu sunt de acord să predea imobilul către pârâți decât în condițiile în care vor fi despăgubiți cu contravaloarea lucrărilor efectuate.

S-a reținut, de asemenea, că dreptul de retenție astfel solicitat este legat de existența dreptului de creanță al reclamanților.

Totodată s-a relevat că sentința a fost comunicată pârâților la 10 iulie 2001, iar aceștia au făcut apel, printr-o declarație expediată prin poșta, la 30 iulie 2001, adică după împlinirea termenului de 15 zile prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ.

La 1 aprilie 2002 pârâții N.D. și N.O. au declarat recurs împotriva deciziei astfel pronunțate, cauza fiind apoi înregistrată pe rolul secției civile a Curții Supreme de Justiție cu numărul de dosar 2010/2002.

Printr-o primă critică formulată în susținerea acestui recurs s-a afirmat că decizia instanței de apel intră sub incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ. deoarece hotărârile date în cauză au fost pronunțate cu încălcarea ori greșita aplicare a unor dispoziții legale.

În acest sens s-a susținut că în speță au fost încălcate prevederile art. 49 din Legea nr. 10/2001 prin care s-a stabilit că obligația de despăgubire a chiriașilor pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinație de locuință preluate fără un titlu valabil de la proprietarii legitimi aparține statului sau unităților deținătoare ale respectivelor bunuri.

S-a menționat totodată că în urma preluării abuzive a imobilului proprietarii legitimi nu au avut posibilitatea de a „verifica în timp realitatea și oportunitatea pretinselor îmbunătățiri”, fiind prin urmare îndreptățiți să refuze plata despăgubirilor și să solicite repunerea lucrului în situația anterioară.

Referitor la dreptul de retenție conferit reclamanților prin decizia recurată s-a relevat că o astfel de măsură este „lipsită de temei” deoarece „nu există vreun text de lege care să o încuviințeze”.

În aceeași ordine de idei recurenții au subliniat că instanța de apel nu s-a conformat dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în sensul de a indica temeiul de drept al instituirii dreptului de retenție, hotărârea nefiind motivată cu privire la acest aspect.

În raport cu acest ultim considerent s-a susținut că decizia recurată întră și sub incidența prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În ceea ce îi privește, intimații-reclamanți A.I. și A.R. au formulat o întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, arătând în esență că acțiunea a fost formulată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, fiind în mod justificat soluționată conform reglementărilor care operau anterior.

Au subliniat, de asemenea, că hotărârile pronunțate în cauză au fost în mod temeinic motivate, inclusiv în ceea ce privește dreptul de retenție a cărui recunoaștere corespunde cu practica judecătorească existentă în materie.

Recursul este nefondat.

Consacrat legal, mai cu seamă în legătură cu anumite contracte speciale, ca de exemplu contractul de gaj sau amanet (art. 1694 C. civ.) ori cel de depozit (art. 1619 C. civ.), dreptul de retenție a fost definit atât în doctrina cât și practica judecătorească ca un mijloc specific de garantare a obligațiilor care se află într-o strânsă legătură cu bunul ce formează obiectul reținerii sau retenției (

debitum cum re junctum

).

Se admite, de asemenea, de către jurisprudență că, întrucât răspunde cerințelor de echitate și eficientă în asigurarea îndeplinirii obligațiilor pe care le garantează în mod specific, dreptul de retenție are o aplicabilitate care excede cazurile expres prevăzute de lege.

Aceste aspecte au fost evidențiate și în considerentele deciziei recurate, instanța de apel răspunzând astfel pe deplin cerințelor legale referitoare la motivarea hotărârilor judecătorești.

De altfel, soluția pronunțată în speță de către instanța de apel își găsește temeiul nu numai în principiile de drept avute în vedere de către practica judecătorească ci și în dispozițiile art. 1444 C. civ. care consacră expres un drept de retenție al locatarului, calitate pe care și reclamanții au invocat-o în cauza de față.

Față de aceste considerente apare ca irelevantă în cauză și invocarea de către recurenți, cu ocazia dezbaterilor, a jurisprudenței Curții Constituționale care vizează chestiuni ce nu au legătură cu obiectul litigiului.

Prin urmare sunt nefondate toate criticile formulate de recurenți în legătură cu acordarea dreptului de retenție de către instanța de apel, din acest punct de vedere decizia recurată neintrând sub incidența art. 304 C. proc. civ.

În același timp, Curtea reține că restul criticilor invocate de pârâții N.D. și N.O. în susținerea recursului lor au ca obiect soluția primei instanțe de obligare a lor la plata contravalorii lucrărilor executate de reclamanți.

Așa cum s-a menționat însă, apelul făcut în cauză de aceiași pârâți a fost respins ca tardiv, iar evocarea și analizarea criticilor menționate direct în recurs, cu omiterea unui grad de jurisdicție, nu este admisibilă.

Prin urmare, Curtea urmează a face aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ. respingând recursul ca nefondat.

În temeiul art. 274, art. 298 și art. 316 C. proc. civ. recurenții vor fi obligați să le plătească intimaților contravaloarea cheltuielilor de judecată efectuate de aceștia în recurs și care constau în onorariul de avocat achitat conform chitanței depuse în dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții N.D. și N.O. împotriva deciziei nr. 53 din 11 februarie 2002 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obliga pe recurenți la plata sumei de 1.500.000 lei cheltuieli de judecată față de intimații A.I. și A.R.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

15 aprilie 2003.