ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2456/2005

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 24 mai

2000, reclamanții I.N. și I.A. au chemat în judecată pe pârâții T.R. și T.V. și

SC O. SA București solicitând ca, prin hotărârea ce va fi pronunțată, să fie

obligați pârâții la plata sumei de 300.000.000 lei reprezentând contravaloarea

lucrărilor de reparații, consolidare, reamenajare și renovare pe care

reclamanții le-au efectuat la imobilul din București și să fie recunoscut

dreptul de retenție al reclamanților asupra imobilului până la achitarea sumei

menționate.

În cuprinsul acțiunii reclamanții au

arătat că la 24 februarie 1997 au încheiat cu SC O. SA București un contract de

vânzare-cumpărare prin care au cumpărat imobilul, la care ulterior au efectuat

lucrări necesare pentru menținerea clădirii, dar, prin sentința civilă nr.

13.199/1998 a Judecătoriei sectorului VI București, devenită irevocabilă, s-a

constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare și s-a dispus evacuarea

din imobil pentru lipsă de titlu. La 15 ianuarie 2001 s-a luat act de

renunțarea la judecată cu privire la pârâta SC O. SA București.

Pârâții T.A.R. și T.V. au introdus, la 20

noiembrie 2000, cerere reconvențională prin care au solicitat să fie obligați

reclamanții să desființeze lucrările executate la imobil și de asemenea, să fie

obligați reclamanții la despăgubiri reprezentând atât contravaloarea avariilor

produse prin executarea lucrărilor cât și contravaloarea pagubelor produse

imobilului.

Soluționând litigiul, Tribunalul

București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 192 din 11 februarie 2002,

a admis acțiunea principală și a obligat pârâții T.A.R. și T.V. la plata sumei

de 725.736.840 lei reprezentând contravaloarea lucrărilor necesare și utile

executate la imobilul de la adresa arătată mai sus și a încuviințat dreptul de

retenție asupra imobilului până la achitarea integrală a sumei precizate în

dispozitivul sentinței. Cererea reconvențională a fost respinsă ca

neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că reclamanții, în intervalul de timp în care au fost proprietarii

imobilului aflat în litigiu, au executat îmbunătățiri necesare și utile, astfel

încât urmează să fie despăgubiți de pârâții cărora li s-a restituit dreptul de

proprietate asupra imobilului.

Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă, prin decizia nr. 365/A din 23 iunie 2003, a admis apelul declarat de

pârâții T.A.R. și T.V. și a schimbat în tot sentința în sensul că a fost

respinsă acțiunea principală ca fiind formulată împotriva unor persoane fără

calitate procesuală pasivă. În considerentele acestei decizii s-a arătat că,

potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în cazul în care imobilul care se

restituie foștilor proprietari a fost preluat de stat fără titlu valabil,

obligația de despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilului revine

statului sau unității deținătoare.

Împotriva deciziei curții de apel au

declarat recurs reclamanții I.N. și I.A. invocând dispozițiile art. 304 pct. 8,

9 și 10 C. proc. civ. și motivând că instanța a ținut seama de decizia civilă

nr. 302/1995 a Curții de Apel București deși acea decizie a fost desființată în

urma declarării unui recurs în anulare, iar, pe de altă parte, nu a fost

examinat fondul pricinii cu toate că în apel a fost completat probatoriul,

fiind depuse acte noi și efectuată o nouă expertiză tehnică.

Recursul declarat nu este întemeiat.

Pârâților T.A.R. și T.V. le-a fost

restituit imobilul, aflat astăzi în litigiu, prin decizia civilă nr. 58 din 11

ianuarie 1995 a Tribunalului București, devenită irevocabilă prin decizia

civilă nr. 302 din 17 martie 1995 a Curții de Apel București. Imobilul fusese

preluat de stat de la pârâți în anul 1985 în temeiul Decretului nr. 223/1974.

Ca o consecință a hotărârii judecătorești

irevocabile, SC O. SA a comunicat reclamanților I.N. și I.A., la 21 august

1995, că le-a încetat calitatea de chiriași.

Curtea Supremă de Justiție, secția

civilă, prin decizia nr. 3476 din 6 noiembrie 1996, a admis recursul în anulare

declarat de procurorul general și în consecință a casat decizia nr. 58/1995 a

Tribunalului București și decizia nr. 302/1995 a Curții de Apel București, cu

motivarea că cele două hotărâri au fost pronunțate cu depășirea atribuțiilor puterii

judecătorești.

La 23 iulie 1997, Primăria Municipiului

București, prin mandatarul SC O. SA București a vândut reclamanților imobilul,

cu toate că reclamantul I.N. mai cumpărase un imobil la 3 septembrie 1993, iar

reclamanta I.A. mai cumpărase încă un imobil la 22 septembrie 1993.

Constatând situația locativă a

reclamanților, SC O. SA București a cerut în justiție constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 940/1997 încheiat cu privire

la imobilul aflat în prezent în litigiu, acțiune ce a fost admisă prin sentința

civilă nr. 13.119 din 9 decembrie 1998 a Judecătoriei sectorului 6 București,

definitivă și irevocabilă.

Anterior constatării nulității

contractului prin care au cumpărat imobilul, reclamanții au efectuat mai multe

lucrări de construcții la imobil, cu toate că aveau cunoștință că foștii

proprietari făceau demersuri pentru redobândirea proprietății.

Retrocedarea proprietății s-a făcut

ulterior prin Hotărârea nr. 1147/1998 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995.

Prin Legea nr. 10/2001 a fost reglementat

regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie

1945–22 decembrie 1989. Potrivit art. 49 din această lege, chiriașii au dreptul

la despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de

locuință prin îmbunătățirile necesare și utile. În cazul în care imobilul care

se restituie a fost preluat cu titlu valabil, obligația de despăgubire revine

persoanei îndreptățite, iar în cazul în care imobilul care se restituie a fost

preluat fără titlu valabil, obligația de despăgubire revine statului sau

unității deținătoare.

Imobilul la care reclamanții au adus

îmbunătățiri a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 223/1974, adică

în mod abuziv, fără titlu valabil, așa încât, aplicând dispozițiile Legii nr.

10/2001, instanța de apel a decis, corect, că obligația de despăgubire nu

revine pârâților.

Împrejurarea invocată prin recurs că

decizia civilă nr. 302/1995 a Curții de Apel București a fost desființată în

urma admiterii unui recurs în anulare nu are nici o relevanță juridică atâta

vreme cât litigiul a fost soluționat prin aplicarea dispozițiilor Legii nr.

10/2001.

Faptul că instanța de apel, prin

considerentele deciziei, nu a arătat motivele pentru care nu a împărtășit

concluziile expertizei tehnice întocmite în dosar nu poate conduce la

modificarea deciziei recurate din moment ce a dezvoltat temeiul juridic pentru

care acțiunea introdusă de reclamanți a fost respinsă.

Actul juridic dedus judecății a fost interpretat

corect de către instanța de apel.

În baza art. 274 C. proc. civ.,

recurenții vor fi obligați să plătească intimaților cheltuielile de judecată

reprezentând onorariul de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanții I.N. și I.A. împotriva deciziei nr. 365/A din 23 iunie 2003 a

Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Obligă pe recurenți la plata sumei de

8.000.000 lei cheltuieli de judecată față de intimații T.A.R. și T.V.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 29

martie 2005.