ÎCCJ, Decizia nr. 103/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin adresa nr. 192/P/2003 din 8

iulie 2003, Parchetul Național Anticorupție a sesizat Tribunalul Caraș-Severin

cu cererea de prelungire a duratei măsurii arestării preventive luate față de

inculpatul I.I., față de care se efectuează urmărirea penală pentru săvârșirea

infracțiunilor de luare de mită prevăzută de art. 254 C. pen. și de trafic de

influență prevăzută de art. 257 din același cod.

La termenul din 9 iulie 2003, fixat

pentru judecarea acestei cereri, inculpatul a recuzat pe judecătorii din

compunerea completului de judecată, această cerere fiind respinsă prin

încheierea nr. 114 din 9 iulie 2003 a Tribunalului Caraș-Severin.

Formulându-se de către inculpat, la

același termen de judecată, o nouă cerere, de recuzare a tuturor judecătorilor

Tribunalului Caraș-Severin, această cerere a fost respinsă, ca neîntemeiată,

prin încheierea nr. 30/PI din 9 iulie 2003 a Curții de Apel Timișoara, secția

penală.

Împotriva acestei încheieri,

inculpatul a declarat recurs, cauza fiind înaintată Curții Supreme de Justiție,

secția penală.

La termenul din 14 iulie 2003, fixat

pentru judecarea recursului, apărătorii inculpatului au formulat cerere de

recuzare a completului de judecată, pentru ca, în final, să precizeze că recuză

numai pe președintele completului pe motiv că s-ar fi antepronunțat prin

punerea în discuție a problemei admisibilității recursului și prin respingerea

cererii de aducere a dosarului de fond.

Ca urmare, prin încheierea din 14

iulie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a luat act de cererea de

recuzare astfel cum a fost precizată și, scoțând cauza de pe rol, a transmis

dosarul președintelui secției în vederea constituirii completului pentru

judecarea acestei cereri.

Completul constituit în acest scop,

prin încheierea din 14 iulie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția penală,

a respins cererea de recuzare, ca nefondată, cu motivarea că, în susținerea

acesteia, nu a fost invocat nici unul din cazurile de incompatibilitate

enumerate limitativ prin art. 46 și urm. C. proc. pen.

Împotriva acestei încheieri,

inculpatul a declarat recurs, fără să-l motiveze scris.

La termenul de judecare a

recursului, apărătorii inculpatului au invocat excepția nulității absolute a

încheierii prin care a fost respinsă cererea de recuzare a tuturor

judecătorilor Tribunalului Caraș-Severin, susținând că în copia acesteia,

aflată la dosar, nu s-au menționat instanța care a judecat, numărul dosarului

și judecătorii din compunerea completului, ceea ce impune desființarea acestei

încheieri. De asemenea, s-a invocat și excepția nulității absolute a actelor de

urmărire penală, susținându-se că Parchetul Național Anticorupție nu era

competent să le efectueze, ceea ce atrage nulitatea absolută și a sesizării cu

cererea de prelungire a duratei arestării preventive.

În cadrul motivelor de recurs s-a

susținut că încheierea atacată a fost pronunțată cu încălcarea legii întrucât

nu s-a ținut seama că, prin punerea în discuție a admisibilității recursului,

judecătorul care a prezidat completul și-a exprimat anticipat părerea cu

privire la soluția ce putea fi dată asupra motivelor de casare invocate, precum

și că respingerea cererii de a fi adus dosarul de fond constituie, de asemenea,

o modalitate de exprimare a părerii înainte de pronunțarea soluției.

S-a mai susținut că atât încheierea

vizată prin recurs, cât și încheierile anterioare sunt supuse cazurilor de

casare prevăzute în art. 385

9

alin. (1) pct. 1 și 2 C. proc. pen.,

deoarece nu au fost respectate dispozițiile privind competența de către

procurorii care au efectuat actele de urmărire penală, Tribunalul Caraș-Severin

nu a fost sesizat legal cu judecarea cererii de prelungire a duratei arestării,

iar Curtea de Apel Timișoara, sesizată cu judecarea cererii de recuzare a

tuturor judecătorilor primei instanțe, a încălcat normele procedurale

referitoare la compunerea completului, precum și pe cele privind conținutul pe

care trebuie să-l aibă încheierea.

Examinându-se excepțiile invocate și

criticile ce s-au formulat în cadrul motivelor de casare, se constată

următoarele:

Așa cum s-a arătat, obiectul

recursului declarat în cauză îl constituie încheierea din 14 iulie 2003,

pronunțată în dosarul nr. 3053/2003 al Curții Supreme de Justiție, secția

penală, prin care a fost respinsă cererea inculpatului de recuzare a

președintelui completului de judecată desemnat să soluționeze recursul

împotriva încheierii prin care Curtea de Apel Timișoara a respins cererea de

recuzare a tuturor judecătorilor Tribunalului Caraș-Severin.

În raport cu acest obiect restrâns

al recursului cu care a fost sesizat Completul de 9 judecători devine lipsită

de relevanță examinarea susținerilor formulate în cadrul excepțiilor invocate,

deoarece prin ele se vizează fie modul de soluționare a cererii de recuzare a

tuturor judecătorilor Tribunalului Caraș-Severin, ceea ce intră sub cenzura

firească a secției penale a Curții Supreme de Justiție, sesizată cu judecarea

recursului declarat împotriva acestei încheieri, fie efectuarea urmăririi

penale și sesizarea cu judecarea cererii de prelungire a duratei arestării

preventive, care, de asemenea, nu au legătură cu soluționarea recursului

împotriva încheierii prin care a fost respinsă ultima cerere de recuzare.

Ca urmare, se impune a se examina în

ce măsură excepțiile invocate și criticile formulate prin motivele de casare se

referă la cazurile de incompatibilitate prevăzute în art. 46 și urm. C. proc.

pen., care pot fi invocate prin cererea de recuzare, potrivit art. 51 alin. (1)

din același cod, în cazul în care persoana incompatibilă nu a făcut declarație

de abținere.

Sub acest aspect, este de observat

că punerea în discuția părților a unei probleme ce ar putea fi examinată cu

ocazia judecării unei cauze nu poate fi apreciată ca o modalitate de exprimare

a părerii cu privire la soluția ce ar urma să fie pronunțată, ci intră în atribuțiile

firești ale completului de judecată. De asemenea, respingerea unei cereri, cum

ar fi aceea de a se administra o probă ori de a se aduce un dosar, nu poate fi

considerată o pronunțare implicită cu privire la soluția pe care instanța ar

urma să o pronunțe, iar eventualele greșeli în soluționarea unor astfel de

cereri pot fi îndreptate prin formularea de critici de către partea

nemulțumită, în cadrul căilor legale de atac ce se pot exercita împotriva

hotărârilor, iar nu prin recuzarea judecătorilor, o atare cerere putând fi

făcută numai atunci când există un caz de incompatibilitate determinat de lege.

Or, prin nici una din susținerile

formulate în cadrul excepțiilor și al motivelor de casare ce s-au invocat nu

s-a făcut referire expresă la cazurile de incompatibilitate prevăzute limitativ

prin art. 46-48 C. proc. pen. și nici nu s-a pretins că judecătorul recuzat

s-ar afla în vreunul din acele cazuri.

Așa fiind, și cum din examinarea

întregului material din dosar nu se constată existența de motive care să justifice

presupunerea că președintele completului de judecată la care se referă cererea

de recuzare s-ar afla în vreun caz de incompatibilitate, se constată vădita

lipsă de temeinicie a excepțiilor invocate și a cazurilor de casare formulate.

În consecință, urmează a se dispune

respingerea recursului declarat de inculpat și obligarea acestuia la plata

cheltuielilor judiciare efectuate.

Ca urmare, dosarul va fi trimis

secției penale a Curții Supreme de Justiție pentru judecarea recursului

declarat de inculpat împotriva încheierii pronunțate de Curtea de Apel

Timișoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepțiile invocate.

Respinge recursul declarat de

inculpatul I.I. împotriva încheierii din 14 iulie 2003, pronunțată de Curtea Supremă

de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 3053/2003.

Trimite dosarul, pentru judecarea

recursului declarat de inculpat împotriva încheierii nr. 30/PI din 9 iulie

2003, în dosarul nr. 5334/2003 al Curții de Apel Timișoara, la Curtea Supremă

de Justiție, secția penală.

Obligă pe inculpat să plătească

statului suma de 5.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică azi,

15 iulie 2003.