ÎCCJ, Decizia nr. 104/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea nr. 76 din 11 iulie

2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a respins, ca nefondată,

cererea de recuzare a tuturor judecătorilor Curții de Apel Timișoara, formulată

de inculpatul I.I.

Prin aceeași încheiere, s-a dispus

trimiterea cererii de recuzare a tuturor judecătorilor Tribunalului

Caraș-Severin, spre judecare, la Curtea de Apel Timișoara.

S-a motivat că din actele dosarului

nu rezultă că judecătorii Curții de Apel Timișoara s-ar afla în vreun caz de

incompatibilitate care să justifice recuzarea acestora.

S-a mai relevat că, în ceea ce

privește cererea de recuzare a tuturor judecătorilor de la Tribunalul

Caraș-Severin, solicitată de inculpat în aceeași cauză, competența de a o

soluționa revine Curții de Apel Timișoara.

Împotriva acestei încheieri,

inculpatul a declarat recurs, formulând excepții și motive de casare.

Invocându-se excepția nulității

absolute a încheierii recurate și a încheierilor pronunțate anterior, s-a

susținut că au fost încălcate dispozițiile art. 52 alin. (2) C. proc. pen.

referitoare la examinarea cererii de recuzare, că s-a respins în mod

nejustificat cererea de sesizare a Curții Constituționale și s-a încălcat

dreptul la apărare al inculpatului.

Totodată, a fost invocată excepția

de necompetență a Parchetului Național Anticorupție de a efectua urmărirea

penală în cauză, iar pe cale de consecință s-a invocat și excepția privind

nulitatea sesizării instanței cu cerere de prelungire a duratei arestării

preventive.

Pe de altă parte, prin motivele de

casare formulate s-a susținut că toate încheierile pronunțate în cauză sunt

lovite de nulitate absolută, învederându-se că nu a fost asigurată apărarea

inculpatului, deși aceasta era obligatorie, că Parchetul Național Anticorupție

a efectuat urmărirea penală fără să fie competent, ceea ce atrage și nulitatea

sesizării instanței cu cererea de prelungire a duratei arestării preventive,

iar completul de judecată a soluționat cererea de recuzare fără să fi avut

dosarul de fond, pentru a verifica susținerile inculpatului.

Din examinarea excepțiilor invocate

și a criticilor formulate în cadrul motivelor de recurs, se constată

următoarele:

Recursul declarat de inculpat

împotriva încheierii nr. 76 din 11 iulie 2003 a Curții Supreme de Justiție,

secția penală, prin care a fost respinsă cererea de recuzare a tuturor

judecătorilor Curții de Apel Timișoara, nu poate viza decât această hotărâre,

neputând determina, datorită obiectului său restrâns, verificarea actelor de

urmărire penală efectuate și sesizarea cu cererea de prelungire a duratei arestării

preventive, susținerile formulate în această privință putând face obiectul unor

critici în cadrul căilor ordinare de atac susceptibile a fi exercitate cu

privire la fondul cauzei.

Ca urmare, examinându-se încheierea

prin care a fost respinsă cererea de revizuire, în raport cu ansamblul actelor

din dosar, se constată că soluția de respingere a cererii de recuzare este

justificată, deoarece nu a reieșit că judecătorii Curții de Apel Timișoara s-ar

afla în vreunul din cazurile de incompatibilitate prevăzute în art. 46 și urm.

C. proc. pen.

Sub acest aspect, mai este de

observat că, formulând cererea de recuzare, inculpatul nu s-a conformat

dispozițiilor înscrise în art. 52 alin. (5) C. proc. pen., astfel cum a fost

modificat prin Legea nr. 281/2003, potrivit cărora „abținerea sau recuzarea

care privește întreaga instanță trebuie să cuprindă indicarea concretă a

cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător".

În adevăr, prin cererea de recuzare

sunt formulate critici cu privire la modul în care inculpatul a fost surprins

în flagrant primind suma de 1.500 Euro de la o studentă, în schimbul unei

lucrări de diplomă, iar în legătură cu judecătorii Curții de Apel Timișoara

sunt făcute doar unele referiri cu caracter general și numai pentru o parte

dintre ei, fără indicarea concretă a cazurilor de incompatibilitate, ceea ce,

evident, nu ar putea justifica formularea unei cereri de recuzare a întregii

instanțe.

Pe de altă parte, câtă vreme

instanța, conformându-se dispozițiilor art. 52 alin. (2) C. proc. pen., a

procedat la examinarea cererii de recuzare fără să considere necesară

ascultarea părților, nu mai prezintă nici o relevanță împrejurarea că nu s-a

asigurat prezența inculpatului și asistarea sa de apărător.

Așa fiind, se constată că soluția de

respingere a cererii de recuzare este corectă și pronunțată cu respectarea

prevederilor legii, iar criticile aduse acesteia prin excepțiile invocate și

motivele de recurs nu sunt fondate.

În consecință, urmează a se dispune

respingerea recursului declarat de inculpat și obligarea acestuia să plătească

statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepțiile invocate.

Respinge recursul declarat de

inculpatul I.I. împotriva încheierii nr. 76 din 11 iulie 2003 a Curții Supreme

de Justiție, secția penală.

Obligă pe inculpat să plătească

statului suma de 5.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică azi,

15 iulie 2003.