ÎCCJ, Decizia nr. 104/2003

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea nr. 76 din 11 iulie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a respins, ca nefondată, cererea de recuzare a tuturor judecătorilor Curții de Apel Timișoara, formulată de inculpatul I.I. Prin aceeași încheiere, s-a dispus trimiterea cererii de recuzare a tuturor judecătorilor Tribunalului Caraș-Severin, spre judecare, la Curtea de Apel Timișoara. S-a motivat că din actele dosarului nu rezultă că judecătorii Curții de Apel Timișoara s-ar afla în vreun caz de incompatibilitate care să justifice recuzarea acestora. S-a mai relevat că, în ceea ce privește cererea de recuzare a tuturor judecătorilor de la Tribunalul Caraș-Severin, solicitată de inculpat în aceeași cauză, competența de a o soluționa revine Curții de Apel Timișoara.

Împotriva acestei încheieri, inculpatul a declarat recurs, formulând excepții și motive de casare. Invocându-se excepția nulității absolute a încheierii recurate și a încheierilor pronunțate anterior, s-a susținut că au fost încălcate dispozițiile art. 52 alin. (2) C. proc. pen. referitoare la examinarea cererii de recuzare, că s-a respins în mod nejustificat cererea de sesizare a Curții Constituționale și s-a încălcat dreptul la apărare al inculpatului. Totodată, a fost invocată excepția de necompetență a Parchetului Național Anticorupție de a efectua urmărirea penală în cauză, iar pe cale de consecință s-a invocat și excepția privind nulitatea sesizării instanței cu cerere de prelungire a duratei arestării preventive.

Pe de altă parte, prin motivele de casare formulate s-a susținut că toate încheierile pronunțate în cauză sunt lovite de nulitate absolută, învederându-se că nu a fost asigurată apărarea inculpatului, deși aceasta era obligatorie, că Parchetul Național Anticorupție a efectuat urmărirea penală fără să fie competent, ceea ce atrage și nulitatea sesizării instanței cu cererea de prelungire a duratei arestării preventive, iar completul de judecată a soluționat cererea de recuzare fără să fi avut dosarul de fond, pentru a verifica susținerile inculpatului.

Din examinarea excepțiilor invocate și a criticilor formulate în cadrul motivelor de recurs, se constată următoarele: Recursul declarat de inculpat împotriva încheierii nr. 76 din 11 iulie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, prin care a fost respinsă cererea de recuzare a tuturor judecătorilor Curții de Apel Timișoara, nu poate viza decât această hotărâre, neputând determina, datorită obiectului său restrâns, verificarea actelor de urmărire penală efectuate și sesizarea cu cererea de prelungire a duratei arestării preventive, susținerile formulate în această privință putând face obiectul unor critici în cadrul căilor ordinare de atac susceptibile a fi exercitate cu privire la fondul cauzei.

Ca urmare, examinându-se încheierea prin care a fost respinsă cererea de revizuire, în raport cu ansamblul actelor din dosar, se constată că soluția de respingere a cererii de recuzare este justificată, deoarece nu a reieșit că judecătorii Curții de Apel Timișoara s-ar afla în vreunul din cazurile de incompatibilitate prevăzute în art. 46 și urm. C. proc. pen. Sub acest aspect, mai este de observat că, formulând cererea de recuzare, inculpatul nu s-a conformat dispozițiilor înscrise în art. 52 alin. (5) C. proc.

pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, potrivit cărora „abținerea sau recuzarea care privește întreaga instanță trebuie să cuprindă indicarea concretă a cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător". În adevăr, prin cererea de recuzare sunt formulate critici cu privire la modul în care inculpatul a fost surprins în flagrant primind suma de 1.500 Euro de la o studentă, în schimbul unei lucrări de diplomă, iar în legătură cu judecătorii Curții de Apel Timișoara sunt făcute doar unele referiri cu caracter general și numai pentru o parte dintre ei, fără indicarea concretă a cazurilor de incompatibilitate, ceea ce, evident, nu ar putea justifica formularea unei cereri de recuzare a întregii instanțe.

Pe de altă parte, câtă vreme instanța, conformându-se dispozițiilor art. 52 alin. (2) C. proc. pen., a procedat la examinarea cererii de recuzare fără să considere necesară ascultarea părților, nu mai prezintă nici o relevanță împrejurarea că nu s-a asigurat prezența inculpatului și asistarea sa de apărător. Așa fiind, se constată că soluția de respingere a cererii de recuzare este corectă și pronunțată cu respectarea prevederilor legii, iar criticile aduse acesteia prin excepțiile invocate și motivele de recurs nu sunt fondate. În consecință, urmează a se dispune respingerea recursului declarat de inculpat și obligarea acestuia să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepțiile invocate. Respinge recursul declarat de inculpatul I.I. împotriva încheierii nr. 76 din 11 iulie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția penală. Obligă pe inculpat să plătească statului suma de 5.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică azi, 15 iulie 2003.