ÎCCJ, Decizia nr. 115/2003

ÎCCJ, Decizia nr. 115/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin ordonanța din 14 aprilie 2003,

emisă în dosarul nr. 192/P/2003 al Parchetului Național Anticorupție,

procurorul a pus în mișcare acțiunea penală față de I.I. pentru săvârșirea

infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 C. pen. raportat la art. 6

din Legea nr. 78/2003.

Tot la data de 14 aprilie 2003,

procurorul a dispus, prin ordonanță, arestarea preventivă a inculpatului I.I.

pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 C. pen.

raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, reținând că, în ziua de 13 aprilie

2003, acesta a primit suma de 1.500 dolari SUA de la C.A., pentru ca, în

calitate de președinte al Fundației pentru Tineret Băile Herculane, să-i

asigure promovarea examenului de licență, precum și în scopul de a-i da o

lucrare de diplomă pe care să o prezinte la examen.

În baza acestei ordonanțe, a fost

emis mandatul de arestare preventivă nr. 17 din 14 aprilie 2003, pe timp de 30

de zile, întemeiat pe dispozițiile art. 148 alin. (1) lit. g) și h) C. proc.

pen., măsura arestării preventive fiind prelungită succesiv prin încheieri ale

Tribunalului Caraș-Severin rămase definitive în urma respingerii recursurilor

declarate de inculpat.

La data de 8 iulie 2003, procurorul

a solicitat prelungirea măsurii arestării preventive a inculpatului cu încă 30

de zile, începând de la 11 iulie până la 9 august 2003, învederând că, pe lângă

infracțiunea de luare de mită pentru care s-a dispus arestarea, a fost extinsă

acțiunea penală și cu privire la alte infracțiuni, de luare de mită și de

trafic de influență.

La data de 9 iulie 2003, pentru când

s-a fixat termen de judecată la Tribunalul Caraș-Severin, în vederea

soluționării acestei cereri, inculpatul a formulat cerere de recuzare a

completului de judecată.

Cererea de recuzare a fost respinsă,

ca nefondată, prin încheierea din 9 iulie 2003.

Tot la data de 9 iulie 2003,

inculpatul a formulat cerere de recuzare a tuturor judecătorilor Tribunalului

Caraș-Severin, această cerere fiind respinsă, ca neîntemeiată, prin încheierea

nr. 30, din aceeași zi, a Curții de Apel Timișoara.

Prin încheierea nr. 117 din 10 iulie

2003, Tribunalul Caraș-Severin a admis cererea procurorului și a dispus

prelungirea măsurii arestării preventive a inculpatului cu încă 30 de zile,

începând de la 11 iulie până la 9 august 2003 inclusiv.

Ulterior, inculpatul a recuzat din

nou pe toți judecătorii Tribunalului Caraș-Severin și pe judecătorii din

completul format la Curtea de Apel Timișoara pentru soluționarea cererii sale

de recuzare, după care a formulat cerere de recuzare a tuturor judecătorilor de

la această curte de apel, iar la data de 11 iulie 2003 a declarat recurs

împotriva încheierii nr. 30 din 9 iulie 2003.

Curtea Supremă de Justiție, secția

penală, prin încheierea nr. 76 din 11 iulie 2003, a respins, ca nefondată,

cererea de recuzare a tuturor judecătorilor Curții de Apel Timișoara, dispunând

trimiterea la această instanță, pentru soluționare, a cererii de recuzare a

tuturor judecătorilor Tribunalului Caraș-Severin.

Tot Curtea Supremă de Justiție,

secția penală, prin încheierea nr. 3352 din 15 iulie 2003, a respins, ca

nefondate, atât excepția intitulată „prejudicială", prin care inculpatul a

invocat nulitatea absolută a încheierii nr. 117 din 10 iulie 2003 a

Tribunalului Caraș-Severin, cât și cererea de recuzare formulată în dosarul nr.

5415/2003 al Curții de Apel Timișoara.

Prin decizia nr. 3353 din 15 iulie

2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a admis recursul declarat de

inculpat împotriva încheierii nr. 30 din 10 iulie 2003 a Curții de Apel

Timișoara și, casând această încheiere, a dispus trimiterea cauzei, la aceeași

instanță, în vederea rejudecării cererii de recuzare.

Curtea de Apel Timișoara, rejudecând

cererile de recuzare a judecătorilor Tribunalului Caraș-Severin în dosarul nr.

5421/P/2003 și nr. 5509/P/2003, prin încheierile nr. 34/P.I. și nr. 35/P.I. din

24 iulie 2003 le-a respins, ca nefondate, constatând, totodată, încetată de

drept măsura arestării preventive luată față de inculpat. Ca urmare, s-a dispus

punerea de îndată în libertate a inculpatului de sub puterea mandatului de

arestare preventivă nr. 17 din 14 aprilie 2003.

Motivându-se că ambele cereri de

recuzare a judecătorilor Tribunalului Caraș-Severin sunt nefondate, s-a relevat

că încheierea nr. 117 din 10 iulie 2003 a Tribunalului Caraș-Severin este

lovită de nulitate absolută, conform art. 197 alin. (2) C. proc. pen., deoarece

cererea de prelungire a arestării preventive a fost soluționată cu încălcarea

dreptului la apărare, concretizată în aceea că nu s-a asigurat asistența

juridică a inculpatului, prin apărător desemnat din oficiu, după ce apărătorii

acestuia au părăsit sala de judecată, refuzând să pună concluzii.

S-a mai învederat că s-a apreciat

greșit că depunerea de noi cereri de recuzare, de către apărătorii

inculpatului, ar constitui „abuz de drept", precum și că aceste cereri nu

îndreptățeau completul să procedeze la judecarea cauzei cât timp el nu poate

soluționa propria recuzare.

În fine, s-a subliniat că, prin

decizia penală nr. 517 din 24 iunie 2003, Curtea de Apel Timișoara a prelungit

măsura arestării preventive luată față de inculpat pentru perioada 11 iunie -

11 iulie 2003, depășind astfel termenul maxim de 30 de zile pentru care putea

dispune prelungirea, astfel că Tribunalul Caraș-Severin trebuia să constate,

prin încheierea nr. 117 din 10 iulie 2003, încetarea de drept a măsurii

respective, iar nu să o prelungească, în continuare, pentru perioada 11 iulie -

9 august 2003.

Conchizându-se, s-a apreciat că, în

raport cu prevederile art. 140 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., se impune a se

constata încetarea de drept a măsurii arestării preventive, prin expirarea

celor 30 de zile pentru care putea fi dispusă prelungirea, precum și punerea

inculpatului, de îndată, în libertate.

Împotriva încheierilor nr. 34 și nr.

35 din 24 iulie 2003, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, procurorul și

inculpatul au declarat recurs.

Recursurile declarate de procuror au

vizat dispozițiile din cele două încheieri referitoare la încetarea de drept a

măsurii arestării preventive, iar inculpatul a criticat, prin recursurile ce

le-a declarat, soluțiile de respingere a cererilor de recuzare privind pe

judecătorii Tribunalului Caraș-Severin.

Curtea Supremă de Justiție, secția

penală, prin decizia nr. 3415 din 1 august 2003, a respins recursurile declarate

de inculpat și, admițând recursurile procurorului, a casat încheierile nr. 34

și nr. 35 din 24 iulie 2003, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara în dosarele

nr. 5421/P/2003 și nr. 5509/P/2003, numai cu privire la dispozițiile de

încetare de drept a măsurii arestării și de punere în libertate a inculpatului,

pe care le-a înlăturat.

Totodată, făcându-se aplicarea art.

723, cu referire la art. 108

1

pct. 1 lit. b) C. proc. civ., s-a

dispus amendarea inculpatului cu suma de 5 milioane lei.

S-a motivat că, dispunând încetarea

de drept a măsurii arestării preventive, Curtea de Apel Timișoara a comis o

eroare gravă, cu depășirea obiectului judecății cu care a fost învestită,

acesta constând în soluționarea cererilor de recuzare a judecătorilor

Tribunalului Caraș-Severin în dosarul nr. 4449/2003.

S-a relevat că prin considerentele

încheierilor Curții de Apel Timișoara nr. 34 și nr. 35 din 24 iulie 2003 s-au

examinat motivele de recurs formulate de inculpat împotriva încheierii nr. 117

din 10 iulie 2003 a Tribunalului Caraș-Severin, prin care s-a dispus

prelungirea arestării inculpatului cu 30 de zile, pentru perioada 11 iulie - 9

august 2003, recurs ce face obiectul dosarului nr. 5415/2003 aflat în curs de

soluționare la acea instanță.

S-a subliniat că, din moment ce,

prin încheierea nr. 3352 din 15 iulie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția

penală, s-a respins cererea de recuzare a judecătorilor Curții de Apel

Timișoara, formulată în dosarul nr. 5415/2003, această instanță avea

posibilitate să soluționeze recursul declarat de inculpat împotriva menționatei

încheieri de prelungire a arestării preventive.

S-a învederat că numai instanța care

va soluționa cauza ce face obiectul dosarului nr. 5415/2003 al Curții de Apel

Timișoara va fi competentă să aprecieze dacă judecata la instanța de fond,

atunci când s-a pronunțat încheierea nr. 117 din 10 aprilie 2003, s-a făcut

fără asigurarea asistenței juridice și dacă prezența la dezbateri, timp de mai

mult de 8 ore, a apărătorilor aleși, care au formulat cereri și excepții, dar

au refuzat să pună concluzii pe fond, părăsind sala de judecată, echivalează cu

neasigurarea asistenței juridice din motive imputabile instanței.

S-a mai relevat că, din moment ce,

prin încheierile nr. 34 și nr. 35 din 24 iulie 2003, a respins cererile de

recuzare a judecătorilor Tribunalului Caraș-Severin în dosarul nr. 4449/2003,

Curtea de Apel Timișoara nu mai putea să considere că prima instanță a greșit

atunci când a respins cererea de recuzare pe motiv că aceasta ar constitui un

abuz în exercitarea drepturilor procedurale.

S-a motivat că invocarea

împrejurării că, prin prelungirea arestării preventive în intervalul 11 iunie -

11 iulie 2003, s-a depășit termenul de 30 de zile, ca temei juridic a

constatării încetării de drept a măsurii arestării preventive, reprezintă o

eroare gravă de judecată.

S-a subliniat, în această privință,

că decizia penală nr. 517 din 24 iunie 2003 a Curții de Apel Timișoara, prin

care s-a prelungit arestarea preventivă pe perioada 11 iunie - 11 iulie 2003,

fiind definitivă, nu putea fi desființată decât pe calea recursului în anulare,

astfel că prin cele două încheieri nu era posibilă constatarea încetării de

drept a arestării preventive pentru perioada la care se referă acea decizie și

nici pentru intervalul 11 iulie - 9 august 2003, care face obiectul prelungirii

dispuse prin încheierea nr. 117 din 10 iulie 2003, împotriva căreia se

declarase recurs, dar încă nu era soluționat.

Referitor la motivele invocate de

inculpat în sprijinul recursurilor declarate împotriva soluțiilor de respingere

a cererilor de recuzare, s-a învederat că sunt nefondate.

În legătură cu excepțiile și

cererile formulate de inculpat, s-a arătat că dispozițiile art. 52 alin. (7) C.

proc. pen. dau posibilitate instanței de recurs să exercite controlul judiciar

cu privire la toate dispozițiile pe care le conține dispozitivul încheierii de

soluționare a cererii de recuzare, că alin. (5

1

) din același articol

instituie obligația instanței ierarhic superioare să dispună cu privire la

arestarea preventivă înainte de a se pronunța asupra recuzării, iar măsurile

dispuse prin dispozitivul încheierii care se referă la cererea de recuzare sunt

supuse, în totalitatea lor, căii de atac prevăzute de art. 52 alin. (7) C.

proc. pen.

Făcându-se referire la numărul mare

de cereri de recuzare adresate de inculpat, fără respectarea condițiilor legale

privind formularea acestora, s-a ajuns la concluzia că el s-a folosit cu

rea-credință de acest drept procedural, iar ca urmare s-a constatat că sunt

îndeplinite cerințele prevăzute în art. 723, cu referire la art. 108

1

pct. 1 lit. b) C. proc. civ., pentru a i se aplica o amendă.

Împotriva acestei decizii,

inculpatul a declarat recurs.

S-a susținut, în esență, că recursul

este admisibil deoarece se întemeiază atât pe dispozițiile art. 140

3

C. proc. pen., cât și pe prevederile art. 23 alin. (4) din Constituția României

și pe cele înscrise în art. 5 parag. 4 din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului și libertăților fundamentale, care impun ca orice persoană

privată de libertate, chiar prin hotărâre judecătorească, să poată introduce

împotriva acestei măsuri recurs în fața unui tribunal.

Prin motivele invocate, s-a mai

susținut că decizia atacată este în realitate o încheiere și că trebuia

pronunțată de un singur judecător, iar soluția dată de acesta să fie supusă

recursului.

S-a relevat, de asemenea, că în mod

greșit s-a dispus înlăturarea dispozițiilor de încetare de drept a măsurii

arestării preventive a inculpatului, precum și amendarea acestuia pentru

exercitarea cu rea-credință a dreptului de a formula cereri de recuzare.

În fine, s-a susținut că se impunea

casarea încheierilor atacate cu recurs cu privire la respingerea cererilor de

recuzare, învederându-se că din actele dosarului reies suficiente temeiuri care

îndreptățesc admiterea acestor cereri.

Recursul declarat de inculpat este

inadmisibil.

Așa cum s-a arătat, inculpatul a

exercitat calea de atac a recursului împotriva deciziei nr. 3415 din 1 august

2003, prin care Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a soluționat

recursurile declarate de procuror și inculpat împotriva încheierilor nr. 34 și

nr. 35 din 24 iulie 2003, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara în dosarele

nr. 5421/P/2003 și nr. 5509/P/2003.

Or, deciziile pronunțate asupra

recursurilor nu sunt enumerate între hotărârile care pot fi atacate cu recurs

potrivit art. 385

1

C. proc. pen.

Totodată, prin art. 24 din Legea nr.

56/1993, republicată, în care este reglementată competența Completului de 9

judecători, se prevede că acest complet „judecă recursurile în cauzele judecate

în primă instanță de secțiile Curții Supreme de Justiție și recursul în anulare

în cauzele în care secțiile Curții au pronunțat sentințe rămase definitive în

soluționarea recursurilor ordinare".

Rezultă, astfel, că decizia la care

se referă recursul declarat de inculpat nu face parte dintre hotărârile supuse

acestei căi de atac în conformitate cu dispozițiile procedurale în vigoare,

încât se impune a se constata că acest recurs este inadmisibil.

Susținerea formulată în sensul că

recursul ar fi admisibil pe motiv că se întemeiază pe dispozițiile art. 140

3

C. proc. pen., pe prevederile art. 23 alin. (4) din Constituția României,

precum și pe reglementarea dată prin art. 5 parag. 4 din Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, nu este fondată.

În adevăr, prin art. 140

3

C. proc. pen. este reglementată posibilitatea atacării cu recurs a încheierii

prin care se dispune, în timpul urmăririi penale, luarea măsurii arestării

preventive a învinuitului sau inculpatului, precum și a încheierii prin care se

dispune revocarea, înlocuirea, încetarea sau menținerea arestării preventive,

iar nu și a deciziei prin care se soluționează recursul, chiar dacă acesta se

referă și la măsura arestării preventive luate în cauză.

Tot astfel, dispozițiile cu caracter

general de la art. 23 alin. (4) din Constituția României, prevăzând

posibilitatea arestatului de a se plânge judecătorului asupra legalității

mandatului, obligația judecătorului de a se pronunța asupra plângerii prin

hotărâre motivată, precum și necesitatea aprobării prelungirii arestării numai

de către instanța de judecată, nu conțin nici o referire care să impună

existența unei căi de atac împotriva soluției ce se pronunță în recurs cu

privire la măsura arestării preventive.

De asemenea, nici reglementarea de

la art. 5 parag. 4 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale, potrivit căreia „orice persoană lipsită de

libertatea sa prin arestare sau deținere are dreptul să introducă un recurs în fața

unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra

legalității deținerii sale", nu justifică susținerea că decizia în

discuție ar fi susceptibilă de a fi supusă recursului cât timp aceasta este

pronunțată tocmai ca urmare a exercitării unei atari căi de atac.

Nici susținerea formulată în sensul

că decizia atacată ar avea doar caracterul unei încheieri, pronunțate cu

privire la luarea măsurii arestării preventive față de inculpat, nu este

fondată deoarece decizia nu poate avea un astfel de caracter câtă vreme, așa

cum s-a mai subliniat, măsura respectivă a fost prelungită pe timp determinat

de instanța competentă, iar Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a dispus

în această privință numai ca urmare a admiterii căii de atac a recursului,

exercitată de procuror în strictă conformitate cu prevederile legii.

Așa fiind, față de vădita

inadmisibilitate a recursului declarat de inculpat, urmează ca această cale de

atac să fie respinsă în conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct.

1 lit. a) C. proc. pen., constatându-se, totodată, că examinarea celorlalte

critici formulate cu privire la legalitatea și temeinicia deciziei atacate a

devenit, astfel, inutilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de inculpatul I.I. împotriva deciziei nr. 3415 din 1 august 2003 a

Curții Supreme de Justiție, secția penală.

Pronunțată în ședință publică azi, 5

august 2003.