ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3349/2003
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3349/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin încheierea din 3 iulie 2003,
pronunțată în dosarul nr. 1811/2003, Curtea de Apel București, secția I penală,
a dispus arestarea inculpatului P.F. cu 15 zile, de la 4 iulie 2003, până la 18
iulie 2003, inclusiv.
S-a respins, ca nefondată, cererea
de recuzare a tuturor judecătorilor Tribunalului București.
A fost trimisă cauza la Curtea
Supremă de Justiție pentru soluționarea cererii de recuzare a judecătorilor
Curții de Apel București.
Instanța a reținut că inculpatul a
fost trimis în judecată, prin rechizitoriul din 31 martie 2003 al Parchetului
Național Anticorupție, pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență,
prevăzută și pedepsită de art. 257 C. pen., cu aplicarea art. 1 lit. a) din
Legea nr. 78/2000, constând în faptul că acesta a pretins 1 milion dolari
S.U.A. și a primit de la numitul P.I., prin intermediul numitei B.N.G. suma de
20.000 dolari S.U.A., dintr-o primă tranșă de 200.000 dolari S.U.A., afirmând
că va interveni și mitui magistrați din cadrul Tribunalului București pentru a
pronunța soluții favorabile denunțătorului în dosarele având ca obiect
falimentul lichidării Băncii I.R.
Pentru a hotărî prelungirea
arestării preventive, instanța de apel a motivat că se mențin temeiurile de
fapt și de drept avute în vedere la luarea măsurii.
Împotriva încheierii a declarat
recurs inculpatul P.F. care a criticat hotărârea pentru următoarele motive:
1) încheierea din 3 iulie 2003 a
Curții de Apel București, prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive
cu 15 zile a inculpatului este nulă, fiind dată de o instanță nelegal investită,
întrucât încheierea Curții Supreme de Justiție din 2 iulie 2003 prin care s-a
respins cererea de recuzare a tuturor judecătorilor Curții de Apel București nu
era definitivă la acea dată, putând fi atacată cu recurs în 48 de ore de la
pronunțare, respectiv la 4 iulie 2003.
2) ședința din 3 iulie 2003 a Curții
de Apel București a fost declarată ședință secretă, în frauda legii, care
dispune că arestul preventiv se pune în discuție în ședință publică, astfel
încât și din acest punct de vedere încheierea atacată este nulă.
3) deși a recuzat judecătorii Curții
de Apel București, judecătorii, după ce ședința a fost suspendată pentru
soluționarea cererii de recuzare, fără să ia concluziile apărătorului și nici
ultimul cuvânt al inculpatului, a dispus prelungirea arestării preventive.
4) în mod nelegal Curtea
Constituțională a sesizat Tribunalul București cu privire la arestul preventiv
deși dosarul era suspendat în vederea soluționării excepției de
neconstituționalitate invocată.
5) la termenul din 22 aprilie 2003,
Tribunalul București a dispus prelungirea arestării preventive a inculpatului
în complet de un singur judecător cu înfrângerea Legii nr. 161/2003 care
prevede că în cauzele privind faptele de corupție, prima instanță judecă în
complete specializate formate din 2 judecători, împrejurare în care încheierea
respectivă este lovită de nulitate absolută.
6) în ședințele din 22 aprilie și,
respectiv, 20 mai 2003, când s-a prelungit durata arestării preventive, nu a
intrat un procuror din cadrul P.N.A., potrivit art. 5 lit. c) din Legea nr.
161/2003.
7) în subsidiar s-a arătat că,
oricum, se impune punerea în libertate a inculpatului, întrucât, de la
arestarea acestuia la 19 octombrie 2002, nu a apărut nici un element nou și nu
există probe certe că lăsarea în libertate a acestuia ar prezenta pericol
concret pentru ordinea publică.
Recursul declarat nu este fondat
pentru următoarele expuse în ordinea în care au fost invocate.
Curtea de Apel București a fost
legal investită pentru soluționarea cererii de recuzare a judecătorilor de la
Tribunalul București și de prelungire a arestării preventive, întrucât
încheierea nr. 71 din 2 iulie 2003 a Curții Supreme de Justiție prin care s-a
respins cererea de recuzare a Curții de Apel București era definitivă.
Aceasta, întrucât, termenul de 48
ore de recurs este introdus prin Legea nr. 281/2003 și aceste dispoziții intră
în vigoare, conform art. XI pct. 2 din această lege, începând cu data de 1
ianuarie 2003. În consecință în prezent sunt aplicabile dispozițiile procedurale
nemodificate, respectiv încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi
atacată odată cu fondul, mențiune care, de altfel, este precizată în încheierea
Curții Supreme de Justiție din 2 iulie 2003.
În materia recuzării, Curtea
constată că prin Legea nr. 28/2003 au adus mai multe modificări acestei
instituții, din care una singură vizează arestarea preventivă, respectiv art.
52 alin. (5
1
) C. proc. pen. și aceasta se aplică de la intrarea în
vigoare a legii (1 iulie 2003).
Celelalte modificări vor fi aplicate
începând cu ianuarie 2004, astfel că ne aflăm sub incidența dispozițiilor art.
52 alin. (1) C. proc. pen., din vechea reglementare, potrivit cărora abținerea
sau recuzarea se soluționează în ședință secretă.
În acest sens se apreciază că și aplicarea
dispozițiilor art. 52 alin. (5
1
) din Legea nr. 281/2003, care se
referă la arestarea preventivă, și care sunt în vigoare de la 1 iulie 2003, are
loc tot în ședință secretă, fiind vorba de o situație specială când instanța
ierarhic superioară, competentă a soluționa cererea de recuzare ce privește
întreaga instanță, este ținută a se pronunța și cu privire la arestarea
preventivă.
Astfel, cum în mod corect a motivat
instanța de apel, ședința de judecată nu se poate scinda, iar accesoriul
urmează principalul, după cum dispozițiile speciale se aplică înaintea celor
generale.
Verificând încheierea atacată, se
constată că atât apărătorii aleși, cât și inculpatul au avut cuvântul, punând
concluzii cu privire la arestul preventiv, înscris care face veridicitatea
celor consemnate până la înscrierea în fals.
Nu Curtea Constituțională a
sesizat Tribunalul București cu privire la arestarea preventivă a inculpatului
ci doar a trimis dosarul la cererea acestei din urmă instanțe care era obligată
să se pronunțe cu privire la acest aspect. În acest sens art. 23 din Legea nr.
47/1992 se referă strict la suspendarea fondului cauzei și vizează desfășurarea
cercetării judecătorești neavând incidență asupra măsurii arestării preventive.
5; 6. Criticile aduse încheierilor
din 21 aprilie 2003 și 20 mai 2003 nu pot fi luate în discuție având în vedere
că au fost soluționate definitiv.
Față de modul de concepere al
actului infracțional cât și al sumei pretinse, de amploarea deosebită a
activității desfășurate de inculpat, de afirmațiile pe care le-a făcut în
legătură cu mituirea unor magistrați din cadrul Tribunalului București, intens
mediate de presă, Curtea constată că toate acestea constituie elemente certe
care îndreptățesc concluzia că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un
pericol concret pentru ordinea publică, astfel cum în mod corect a reținut
instanța de apel.
Având în vedere cererea de recuzare
a judecătorilor Curții de Apel București urmează a se constata că a rămas fără
obiect, având în vedere că instanța a soluționat cauza.
Astfel fiind, Curtea va respinge, ca
nefondat, recursul declarat de inculpat, cu obligarea acestuia la plata
cheltuielilor judiciare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de
inculpatul P.F. împotriva încheierii pronunțată la data de 3 iulie 2003 de
către Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. 1811/2003 al
acelei instanțe, ca nefondat.
Obligă pe recurentul inculpat să
plătească statului 800.000 lei cheltuieli judiciare.
Pronunțată în ședință publică, azi
15 iulie 2003.