ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 11/2004
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 11/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)
S-a luat în examinare recursul declarat
de T.C. împotriva sentinței civile nr. 175 din 20 februarie 2003 a Curții de
Apel Cluj – Secția comercială și de contencios administrativ.
La apelul nominal s-a prezentat
recurentul – reclamant T.C., lipsind intimata – pârâtă Casa Județeană de Pensii
Cluj.
Procedura completă.
Recurentul – reclamant T.C. a solicitat
admiterea recursului așa cum a fost formulat și motivat în scris.
C U R T E A
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
La data de 20 ianuarie 2003 T.C. a
solicitat ca în contradictoriu cu Casa Județeană de Pensii Cluj să se dispună
anularea hotărârii nr.74 din 19 iulie 2002, prin care comisia constituită
pentru aplicarea Ordonanței Guvernului nr.105/1999, aprobată prin Legea
nr.189/2000, i-a respins cererea de acordare a drepturilor prevăzute în aceste
acte normative.
De asemenea, a cerut obligarea pârâtei să
emită o nouă hotărâre care să-i recunoască calitatea de beneficiar al
dispozițiilor cuprinse în ordonanță.
În motivarea acțiunii, reclamantul a
arătat că urmare a aplicării Dictatului de la Viena a fost nevoit să se
refugieze din comuna Sănislău, județul Satu Mare, unde își avea domiciliul, la
Cugir, județul Alba, revenind în localitatea natală după eliberarea Ardealului
de Nord.
Că, deși a făcut dovada refugiului în
localitatea respectivă, în perioada 6 septembrie 1940 – 6 martie 1945, pârâta
i-a respins cererea pentru considerente ce nu se fundamentează pe actele
doveditoare prezentate și nici pe normele legale în vigoare. Curtea de Apel
Cluj – Secția comercială și de contencios administrativ prin sentința civilă
nr.175 din 20 februarie 2003 a respins acțiunea ca tardiv introdusă.
Instanța a reținut că soluția respectivă
se impune întrucât reclamantul T.C. a primit hotărârea atacată la data de 1
noiembrie 2002, așa cum se atestă cu semnătura proprie aplicată pe hotărâre.
Că deci, în raport de această împrejurare și de dispozițiile art. 7 pct. 4 din
Legea nr. 189/2000, acțiunea introdusă abia la 20 ianuarie 2003 este tardivă.
Împotriva sentinței a declarat recurs
reclamantul T.C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Recurentul a susținut că în mod eronat
prima instanță a reținut excepția de tardivitate a exercitării dreptului la
acțiune, deoarece la data de 20 noiembrie 2002 el a formulat recurs grațios
privind hotărârea nr. 74/2002, adoptată de pârâtă, la care însă, nu a primit
răspuns în termenul legal, prevăzut de Legea nr. 29/1990.
În atare situație, acțiunea înregistrată
la curtea de apel la data de 20 ianuarie 2003 nu era tardivă.
S-a cerut admiterea recursului și
modificarea sentinței în sensul admiterii, în fond, a acțiunii astfel cum a
fost formulată.
Critica este întemeiată.
Nu se contestă de ambele părți litigante
că hotărârea nr. 74 din 19 iulie 2002 prin care s-a respins cererea lui T.C.
pentru recunoașterea calității de beneficiar al prevederilor Ordonanței
Guvernului nr. 105/1999 a fost primită de acesta la data de 1 noiembrie 2002.
Împotriva hotărârii respective,
reclamantul a formulat o plângere la autoritatea publică emitentă, înregistrată
la 20 noiembrie 2002 (fila nr. 44). Demersul are indiscutabil natura unui
recurs administrativ grațios la care însă, pârâta nu a răspuns reclamantului în
termenul de 30 de zile instituit de art. 1 alin. 2 din Legea contenciosului
administrativ nr. 29/1990.
În aceste condiții, acțiunea înaintată la
instanță la data de 20 ianuarie 2003 nu era tardivă, așa cum greșit a
considerat prima instanță.
În fond, ea este întemeiată întrucât din
actele depuse în dosar și declarațiile autentice ale martorilor M.E., S.I.,
S.V., A.I. și A.F.G. rezultă că în perioada septembrie 1940 – mai 1945,
reclamantul a fost nevoit să se refugieze din comuna Sanislău, județul Satu
Mare, la Cugir, județul Alba, datorită persecuției, pentru motive etnice, la
care a fost supus din partea autorităților hortiste de ocupație (filele nr. 5
și următoarele).
Pe durata refugiului el a urmat și
absolvit cursurile Colegiului Tehnic „Ion D. Lăzărescu” din Cugir.
Pretinsa neconcordanță care în opinia
pârâtei ar exista între adeverințele eliberate de Intreprinderea Mecanică Cugir
și relatările martorilor nu se confirmă.
Se constată așadar, că în mod eronat prin
hotărârea nr. 74 din 19 iulie 2002, comisia sesizată a revenit asupra soluției
inițiale (favorabilă), cu același număr și dată, respingând cererea
reclamantului (filele nr. 15).
Apreciind că sunt îndeplinite în speță
cerințele art. 1 lit. c al Ordonanței Guvernului nr. 105/1999 aprobată prin
Legea nr. 189/2000, Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul.
Pe cale de consecință urmează a fi
modificată sentința și în fond admisă acțiunea formulată de reclamantul T.C.,
în sensul anulării hotărârii nr. 74 din 19 iulie 2002 emisă de pârâtă, ca
nelegală.
Deasemenea va fi obligată această
autoritate publică să emită o nouă hotărâre prin care să recunoască
reclamantului calitatea de beneficiar al drepturilor prevăzute de Legea
189/2000, pentru perioada 6 septembrie 1940 – 6 martie 1945, cu începere de la
data de 1 august 2002.
Văzând și dispozițiile art. 304 pct. 9
din Codul de procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de T.C.
împotriva sentinței civile nr. 175 din 20 februarie 2003 a Curții de Apel Cluj
– Secția comercială și de contencios administrativ.
Modifică sentința atacată și în fond
admite acțiunea formulată de reclamantul T.C.. Anulează hotărârea nr. 74/2002
emisă de Casa Județeană de Pensii Cluj și obligă pe pârâtă să emită o nouă
hotărâre prin care să recunoască reclamantului calitatea de beneficiar al
drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, pentru perioada 6 septembrie 1940
– 6 martie 1945, începând cu data de 1 august 2002.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 13
ianuarie 2004.