ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 11/2004

S-a luat în examinare recursul declarat

de T.C. împotriva sentinței civile nr. 175 din 20 februarie 2003 a Curții de

Apel Cluj – Secția comercială și de contencios administrativ.

La apelul nominal s-a prezentat

recurentul – reclamant T.C., lipsind intimata – pârâtă Casa Județeană de Pensii

Cluj.

Procedura completă.

Recurentul – reclamant T.C. a solicitat

admiterea recursului așa cum a fost formulat și motivat în scris.

C U R T E A

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 20 ianuarie 2003 T.C. a

solicitat ca în contradictoriu cu Casa Județeană de Pensii Cluj să se dispună

anularea hotărârii nr.74 din 19 iulie 2002, prin care comisia constituită

pentru aplicarea Ordonanței Guvernului nr.105/1999, aprobată prin Legea

nr.189/2000, i-a respins cererea de acordare a drepturilor prevăzute în aceste

acte normative.

De asemenea, a cerut obligarea pârâtei să

emită o nouă hotărâre care să-i recunoască calitatea de beneficiar al

dispozițiilor cuprinse în ordonanță.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că urmare a aplicării Dictatului de la Viena a fost nevoit să se

refugieze din comuna Sănislău, județul Satu Mare, unde își avea domiciliul, la

Cugir, județul Alba, revenind în localitatea natală după eliberarea Ardealului

de Nord.

Că, deși a făcut dovada refugiului în

localitatea respectivă, în perioada 6 septembrie 1940 – 6 martie 1945, pârâta

i-a respins cererea pentru considerente ce nu se fundamentează pe actele

doveditoare prezentate și nici pe normele legale în vigoare. Curtea de Apel

Cluj – Secția comercială și de contencios administrativ prin sentința civilă

nr.175 din 20 februarie 2003 a respins acțiunea ca tardiv introdusă.

Instanța a reținut că soluția respectivă

se impune întrucât reclamantul T.C. a primit hotărârea atacată la data de 1

noiembrie 2002, așa cum se atestă  cu semnătura proprie aplicată pe hotărâre.

Că deci, în raport de această împrejurare și de dispozițiile art. 7 pct. 4 din

Legea nr. 189/2000, acțiunea introdusă abia la 20 ianuarie 2003 este tardivă.

Împotriva sentinței a declarat recurs

reclamantul T.C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurentul a susținut că în mod eronat

prima instanță a reținut excepția de tardivitate a exercitării dreptului la

acțiune, deoarece la data de 20 noiembrie 2002 el a formulat recurs grațios

privind hotărârea nr. 74/2002, adoptată de pârâtă, la care însă, nu a primit

răspuns în termenul legal, prevăzut de Legea nr. 29/1990.

În atare situație, acțiunea înregistrată

la curtea de apel la data de 20 ianuarie 2003 nu era tardivă.

S-a cerut admiterea recursului și

modificarea sentinței în sensul admiterii, în fond, a acțiunii astfel cum a

fost formulată.

Critica este întemeiată.

Nu se contestă de ambele părți litigante

că hotărârea nr. 74 din 19 iulie 2002 prin care s-a respins cererea lui T.C.

pentru recunoașterea calității de beneficiar al prevederilor Ordonanței

Guvernului nr. 105/1999 a fost primită de acesta la data de 1 noiembrie 2002.

Împotriva hotărârii respective,

reclamantul a formulat o plângere la autoritatea publică emitentă, înregistrată

la 20 noiembrie 2002 (fila nr. 44). Demersul are indiscutabil natura unui

recurs administrativ grațios la care însă, pârâta nu a răspuns reclamantului în

termenul de 30 de zile instituit de art. 1 alin. 2 din Legea contenciosului

administrativ nr. 29/1990.

În aceste condiții, acțiunea înaintată la

instanță la data de 20 ianuarie 2003 nu era tardivă, așa cum greșit a

considerat prima instanță.

În fond, ea este întemeiată întrucât din

actele depuse în dosar și declarațiile autentice ale martorilor M.E., S.I.,

S.V., A.I. și A.F.G.   rezultă că în perioada septembrie 1940 – mai 1945,

reclamantul a  fost nevoit să se refugieze din comuna Sanislău, județul Satu

Mare, la Cugir, județul Alba, datorită persecuției, pentru motive etnice, la

care a fost supus din partea autorităților hortiste de ocupație (filele nr. 5

și următoarele).

Pe durata refugiului el a urmat și

absolvit cursurile Colegiului Tehnic „Ion D. Lăzărescu” din Cugir.

Pretinsa neconcordanță care în opinia

pârâtei ar exista între adeverințele eliberate de Intreprinderea Mecanică Cugir

și relatările martorilor nu se confirmă.

Se constată așadar, că în mod eronat prin

hotărârea nr. 74 din 19 iulie 2002, comisia sesizată a revenit asupra soluției

inițiale (favorabilă), cu același număr și dată, respingând cererea

reclamantului (filele nr. 15).

Apreciind că sunt îndeplinite în speță

cerințele art. 1 lit. c al Ordonanței Guvernului nr. 105/1999 aprobată prin

Legea nr. 189/2000, Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul.

Pe cale de consecință urmează a fi

modificată sentința și în fond admisă acțiunea formulată de reclamantul T.C.,

în sensul anulării hotărârii nr. 74 din 19 iulie 2002 emisă de pârâtă, ca

nelegală.

Deasemenea va fi obligată această

autoritate publică să emită o nouă hotărâre prin care să recunoască

reclamantului calitatea de beneficiar al drepturilor prevăzute de Legea

189/2000, pentru perioada 6 septembrie 1940 – 6 martie 1945, cu începere de la

data de 1 august 2002.

Văzând și dispozițiile art. 304 pct. 9

din Codul de procedură civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de T.C.

împotriva sentinței civile nr. 175 din 20 februarie 2003 a Curții de Apel Cluj

– Secția comercială și de contencios administrativ.

Modifică sentința atacată și în fond

admite acțiunea formulată de reclamantul T.C.. Anulează hotărârea nr. 74/2002

emisă de Casa Județeană de Pensii Cluj și obligă pe pârâtă să emită o nouă

hotărâre prin care să recunoască reclamantului calitatea de beneficiar al

drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, pentru perioada 6 septembrie 1940

– 6 martie 1945, începând cu data de 1 august 2002.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13

ianuarie 2004.