ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1248/2003

La data de 14 martie 2003 s-au luat în examinare

recursurile declarate de reclamanții A.I.și A.E., precum și de pârâtul

Ministerul de Interne – Inspectoratul de Poliție al Județului Constanța

împotriva deciziei nr.135 din 23 mai 2000 a Curții de Apel Constanța – Secția

civilă.

Dezbaterile au fost

consemnate în încheierea cu data de 14 martie 2003, iar pronunțarea deciziei

s-a amânat la 27 martie 2003.

C U R T E A

Asupra recursurilor de

față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.643

din 14.07.1999 a Tribunalului Constanța a fost admisă în parte acțiunea

formulată de A.I.și A.E. împotriva Ministerului de Interne – Inspectoratul de

Poliție al Județului Constanța, dispunându-se obligarea acestuia la plata sumei

de 733.886.534 lei cu titlu de despăgubiri la nivelul valorii actuale a

imobilului din Constanța, B-dul Mamaia nr.104, ce a fost demolat. Au fost

respinse ca nefondate capetele de cerere privind obligarea pârâtului la daune

și lipsa de folosință a imobilului. Totodată reclamanții au fost obligați la

plata sumei de 47.097.641 lei către Direcția Impozite și Taxe, reprezentând

taxa de timbru, a cărei plată a fost amânată prin Ordinul Ministrului de

fFnanțe nr.1283/1998, până la soluționarea cauzei, dar nu mai târziu de   1 an

de la data comunicării conform art.21 pct.2 din Legea nr.146/1997.

Pentru a hotărî astfel, instanța

de fond a reținut că reclamanții    și-au dovedit calitatea de proprietari ai

imobilului situat în Constanța, B-dul Mamaia nr.140, compus din teren în

suprafață de 160 mp pe care a fost edificată oconstrucție, cu o sală pentru

restaurant, ce a fost demolată de pârâtă în anul 1957.

Apelurile declarate de

ambele părți împotriva acestei hotărâri au fost respinse ca nefondate, prin

decizia civilă nr.135 din 23 mai 2000 a Curții de Apel Constanța.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs, de asemenea, ambele părți.

A.I.și A.E. au criticat

soluția instanței de apel ca nelegală și netemeinică, întrucât în mod greșit au

fost dați în debit cu o sumă apreciabilă reprezentând taxa de timbru,

nesocotindu-se astfel prevederile art.15 lit.r din Legea nr.146/1997. De

asemenea se susține că fără temei au fost respinse capetele de cerere având ca

obiect obligarea pârâtului la plata lipsei de folosință a imobilului, precum și

a dobânzilor aferente sumei reprezentând echivalentul construcției și a lipsei

de folosință.

În motivarea recursului

declarat de Ministerul de Interne împotriva aceleiași decizii se arată că în

mod greșit instanța a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, în

situația în care demolarea construcției a avut loc în anii 1957-1958, iar

constrângerile în raport de care nu se putea promova o atare acțiune au încetat

în decembrie 1989. Este invocată și excepția lipsei calității procesuale pasive

a Ministerului de Interne, față de situația că din 1950 imobilul a fost preluat

de fosta unitate „Restaurante și Hoteluri” Constanța. Este contestată și

valoarea construcției în litigiu, ce a fost apreciată greșit în raport și de

existența unui nivel al construcției, situat la subsol, ce nu apare în

autorizația de construcție.

Recursul Ministerului de

Interne – Inspectoratul de Poliție al Județului Constanța, urmează a fi anulat

ca netimbrat, întrucât recurentul nu a dat curs dispoziției cuprinsă în

încheierea ședinței publice de la 12 octombrie 2001 a acestei instanțe, prin

care s-a stabilit cuantumul taxei de timbru datorate, la câte 15.483.634 lei

pentru apel și recurs.

Din actele dosarului

rezultă nu numai că recurentul nu a îndeplinit obligația legală de plată a

taxei de timbru conform art.2 din Legea nr.146/1997 în raport de valoarea

cererii, dar a și contestat măsura dispusă.

Ca urmare, Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București prin decizia nr.340 din

27.08.2003 a respins contestația ca neîntemeiată, reținând că recurentul nu

face parte din categoria instituțiilor publice prevăzute expres la art.17 din

Legea nr.146/1997, ca fiind scutit de plata taxei judiciare a timbru,

indiferent de obiectul acțiunilor promovate în instanță.

În această situație, în

care s-a stabilit cu certitudine că recurentul nu beneficiază de scutirea de

plată a taxei de timbru invocată și cum în continuare, nu a înțeles să timbreze

calea de atac de care a uzat, recursul de față urmează a fi anulat ca

netimbrat, conform art.312 alin.1 C.proc.civ.și în raport de dispozițiile

redate din Legea nr.146/1997.

Recursul declarat de

reclamanți împotriva aceleiași decizii urmează a fi respins ca nefondat, în

raport de cele ce urmează:

Și reclamanții au contestat

pe tot parcursul judecății obligația de plată a taxei de timbru, considerând că

acțiunea formulată este scutită de plata taxei de timbru, conform art.15 lit.r

din Legea nr.146/1997. În această idee au solicitat prin recurs înlăturarea

dispoziției de dare în debit către instituția bugetară competentă cu suma de

47.097.641 lei.

Cererea nu poate fi admisă

întrucât prevederile invocate nu sunt incidente în cauză. Astfel, potrivit

art.15 lit.r din Legea nr.146/1997 sunt scutite de taxe judiciare de timbru

acțiunile și cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac

referitoare la cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora

pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cererile accesorii și

incidente.

Din textul redat, rezultă

că sunt scutite de plata taxelor judiciare de timbru cererile introduse de

proprietari sau succesorii acestora pentru restituirea unei anumite categorii

de imobile, precum și cererile accesorii și incidente acestor acțiuni în

restituire.

În speță, instanțele nu au

fost investite cu o acțiune în restituire sau o cerere accesorie și incidentă

acesteia, ci cu o acțiune în pretenții derivând din despăgubiri ca urmare a

demolării abuzive, ce excede cadrului juridic menționat.

Ca atare, este în afara

criticii decizia recurată, prin care s-a stabilit că acțiunea de față este

supusă plății taxei legale de timbru și ca urmare și căile de atac se taxează

conform art.11 din Legea nr.146/1997 cu     50 % din taxa de timbru datorată la

suma contestată. De aceea cererea de înlăturare a dispoziției de dare în debit

nu poate fi primită.

Tot astfel, urmează a fi

respinse și motivele de recurs ce vizează obligarea pârâtului la plata altor

sume reprezentând echivalentul lipsei de folosință și dobânzi, întrucât în

raport de natura litigiului, despăgubiri datorate ca urmare a demolării abuzive

a unei construcții. Și cum acestea au fost stabilite la nivelul actual al

imobilului rezultă că prin suma acordată prejudiciul a fost integral acoperit.

Prin urmare pârâtul nu poate fi obligat la plata sumei solicitate, în situația

în care nu a avut folosința construcției demolate.

Tot astfel, dobânzile

cerute, în cuantum de 70 % din valoarea creanței nu pot fi acordate în raport

de prevederile art.1088 C.civ., care limitează daunele interese pentru neexecutare

la dobânda legală și avându-se în vedere că nici cerințele acestui text nu sunt

realizate în speță.

Așa fiind, recursul

reclamanților urmează a fi respins ca nefondat, fiind legală și temeinică

hotărârea recurată.

În respectarea prevederilor

art.20 lit.a din Legea nr.146/1997, pârâtul urmează a fi obligat la plata taxei

de timbru datorată în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamanții A.I.și A.E. împotriva deciziei nr.135 din 23 mai 2000 a Curții de

Apel Constanța – Secția civilă.

Anulează, ca netimbrat,

recursul declarat de pârâtul Ministerul de Interne – Inspectoratul de Poliție

al Județului Constanța.

Obligă pe pârâtul

Ministerul de Interne – Inspectoratul de Poliție al Județului Constanța să

plătească taxa judiciară de timbru aferentă apelului în valoare de 15.483.634

lei și 30.000 lei timbru judiciar.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 martie 2003.