ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1248/2003

La data de 14 martie 2003 s-au luat în examinare recursurile declarate de reclamanții A.I.și A.E., precum și de pârâtul Ministerul de Interne – Inspectoratul de Poliție al Județului Constanța împotriva deciziei nr.135 din 23 mai 2000 a Curții de Apel Constanța – Secția civilă. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 14 martie 2003, iar pronunțarea deciziei s-a amânat la 27 martie 2003. C U R T E A Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr.643 din 14.07.1999 a Tribunalului Constanța a fost admisă în parte acțiunea formulată de A.I.și A.E. împotriva Ministerului de Interne – Inspectoratul de Poliție al Județului Constanța, dispunându-se obligarea acestuia la plata sumei de 733.886.534 lei cu titlu de despăgubiri la nivelul valorii actuale a imobilului din Constanța, B-dul Mamaia nr.104, ce a fost demolat.

Au fost respinse ca nefondate capetele de cerere privind obligarea pârâtului la daune și lipsa de folosință a imobilului. Totodată reclamanții au fost obligați la plata sumei de 47.097.641 lei către Direcția Impozite și Taxe, reprezentând taxa de timbru, a cărei plată a fost amânată prin Ordinul Ministrului de fFnanțe nr.1283/1998, până la soluționarea cauzei, dar nu mai târziu de 1 an de la data comunicării conform art.21 pct.2 din Legea nr.146/1997. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanții și-au dovedit calitatea de proprietari ai imobilului situat în Constanța, B-dul Mamaia nr.140, compus din teren în suprafață de 160 mp pe care a fost edificată oconstrucție, cu o sală pentru restaurant, ce a fost demolată de pârâtă în anul 1957. Apelurile declarate de ambele părți împotriva acestei hotărâri au fost respinse ca nefondate, prin decizia civilă nr.135 din 23 mai 2000 a Curții de Apel Constanța.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, de asemenea, ambele părți. A.I.și A.E. au criticat soluția instanței de apel ca nelegală și netemeinică, întrucât în mod greșit au fost dați în debit cu o sumă apreciabilă reprezentând taxa de timbru, nesocotindu-se astfel prevederile art.15 lit.r din Legea nr.146/1997. De asemenea se susține că fără temei au fost respinse capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata lipsei de folosință a imobilului, precum și a dobânzilor aferente sumei reprezentând echivalentul construcției și a lipsei de folosință.

În motivarea recursului declarat de Ministerul de Interne împotriva aceleiași decizii se arată că în mod greșit instanța a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, în situația în care demolarea construcției a avut loc în anii 1957-1958, iar constrângerile în raport de care nu se putea promova o atare acțiune au încetat în decembrie 1989. Este invocată și excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului de Interne, față de situația că din 1950 imobilul a fost preluat de fosta unitate „Restaurante și Hoteluri” Constanța. Este contestată și valoarea construcției în litigiu, ce a fost apreciată greșit în raport și de existența unui nivel al construcției, situat la subsol, ce nu apare în autorizația de construcție.

Recursul Ministerului de Interne – Inspectoratul de Poliție al Județului Constanța, urmează a fi anulat ca netimbrat, întrucât recurentul nu a dat curs dispoziției cuprinsă în încheierea ședinței publice de la 12 octombrie 2001 a acestei instanțe, prin care s-a stabilit cuantumul taxei de timbru datorate, la câte 15.483.634 lei pentru apel și recurs. Din actele dosarului rezultă nu numai că recurentul nu a îndeplinit obligația legală de plată a taxei de timbru conform art.2 din Legea nr.146/1997 în raport de valoarea cererii, dar a și contestat măsura dispusă. Ca urmare, Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București prin decizia nr.340 din 27.08.2003 a respins contestația ca neîntemeiată, reținând că recurentul nu face parte din categoria instituțiilor publice prevăzute expres la art.17 din Legea nr.146/1997, ca fiind scutit de plata taxei judiciare a timbru, indiferent de obiectul acțiunilor promovate în instanță.

În această situație, în care s-a stabilit cu certitudine că recurentul nu beneficiază de scutirea de plată a taxei de timbru invocată și cum în continuare, nu a înțeles să timbreze calea de atac de care a uzat, recursul de față urmează a fi anulat ca netimbrat, conform art.312 alin.1 C.proc.civ.și în raport de dispozițiile redate din Legea nr.146/1997. Recursul declarat de reclamanți împotriva aceleiași decizii urmează a fi respins ca nefondat, în raport de cele ce urmează: Și reclamanții au contestat pe tot parcursul judecății obligația de plată a taxei de timbru, considerând că acțiunea formulată este scutită de plata taxei de timbru, conform art.15 lit.r din Legea nr.146/1997. În această idee au solicitat prin recurs înlăturarea dispoziției de dare în debit către instituția bugetară competentă cu suma de 47.097.641 lei.

Cererea nu poate fi admisă întrucât prevederile invocate nu sunt incidente în cauză. Astfel, potrivit art.15 lit.r din Legea nr.146/1997 sunt scutite de taxe judiciare de timbru acțiunile și cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac referitoare la cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cererile accesorii și incidente. Din textul redat, rezultă că sunt scutite de plata taxelor judiciare de timbru cererile introduse de proprietari sau succesorii acestora pentru restituirea unei anumite categorii de imobile, precum și cererile accesorii și incidente acestor acțiuni în restituire.

În speță, instanțele nu au fost investite cu o acțiune în restituire sau o cerere accesorie și incidentă acesteia, ci cu o acțiune în pretenții derivând din despăgubiri ca urmare a demolării abuzive, ce excede cadrului juridic menționat. Ca atare, este în afara criticii decizia recurată, prin care s-a stabilit că acțiunea de față este supusă plății taxei legale de timbru și ca urmare și căile de atac se taxează conform art.11 din Legea nr.146/1997 cu 50 % din taxa de timbru datorată la suma contestată. De aceea cererea de înlăturare a dispoziției de dare în debit nu poate fi primită. Tot astfel, urmează a fi respinse și motivele de recurs ce vizează obligarea pârâtului la plata altor sume reprezentând echivalentul lipsei de folosință și dobânzi, întrucât în raport de natura litigiului, despăgubiri datorate ca urmare a demolării abuzive a unei construcții.

Și cum acestea au fost stabilite la nivelul actual al imobilului rezultă că prin suma acordată prejudiciul a fost integral acoperit. Prin urmare pârâtul nu poate fi obligat la plata sumei solicitate, în situația în care nu a avut folosința construcției demolate. Tot astfel, dobânzile cerute, în cuantum de 70 % din valoarea creanței nu pot fi acordate în raport de prevederile art.1088 C.civ., care limitează daunele interese pentru neexecutare la dobânda legală și avându-se în vedere că nici cerințele acestui text nu sunt realizate în speță. Așa fiind, recursul reclamanților urmează a fi respins ca nefondat, fiind legală și temeinică hotărârea recurată. În respectarea prevederilor art.20 lit.a din Legea nr.146/1997, pârâtul urmează a fi obligat la plata taxei de timbru datorată în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A.I.și A.E. împotriva deciziei nr.135 din 23 mai 2000 a Curții de Apel Constanța – Secția civilă. Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de pârâtul Ministerul de Interne – Inspectoratul de Poliție al Județului Constanța. Obligă pe pârâtul Ministerul de Interne – Inspectoratul de Poliție al Județului Constanța să plătească taxa judiciară de timbru aferentă apelului în valoare de 15.483.634 lei și 30.000 lei timbru judiciar. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 martie 2003.