ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 431/2003

La 28 ianuarie 2003 s-a luat în examinare recursul declarat de Fundația „I.B.S.B.” împotriva sentinței civile nr.376 din 10 aprilie 2002 a Curții de Apel București – Secția contencios administrativ. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea din data de 28 ianuarie 2003, iar pronunțarea deciziei s-a amânat la 4 februarie 2003. C U R T E A Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la data de 26.02.2002 reclamanta Fundația „I.B.S.B.” a solicitat anularea deciziei nr.123/ 31.01.2002 a Ministerului Finanțelor, constatarea că Fundația nu datorează suma de 1.117.311.503 lei stabilită prin actele constatatoare nr.11204 și nr.1121/11.07.2001 și nici majorările de întârziere comunicate prin adresa nr.27368/ 24.07.2001 în sumă de 474.965.462 lei, plus cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii s-a arătat că în lunile septembrie și octombrie 2000 Fundația a realizat două importuri de cărți și material didactic cu D.V.I. nr.5813/ 6 septembrie 2000 și nr.71359/20.10.2000 cu scutire de plata taxelor vamale și T.V.A. conform art.173 alin.3 din Legea nr.84/1995, importul fiind destinat pentru asigurarea bazei necesare desfășurării procesului didactic. Ulterior, prin actele constatatoare nr.1120 și 1121 din 11.07.2001 s-au calculat taxe vamale și T.V.A. cu motivarea că facilitățile vamale au fost acordate eronat, nefiind aplicabile pentru reclamantă prevederile Legii învățământului. Prin adresa nr.27368/2001 a D.R.V.I. București s-au comunicat și majorări de întârziere aferente calculate de la data importurilor.

Prin sentința civilă nr.376/2002 a Curții de Apel București – Secția contencios administrativ, acțiunea a fost respinsă ca nefondată. Instanța a reținut că la data efectuării importurilor reclamanta nu beneficia de facilitățile prevăzute de dispozițiile art.173 alin.3 din Legea nr.84/1995 deoarece primise numai avizul provizoriu de funcționare pentru nivel gimnazial, aviz valabil până la obținerea autorizației de încredere. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen reclamanta criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului s-a arătat că Fundația beneficiază de facilitățile prevăzute de dispozițiile art.173 alin.3 din Legea nr.84/1995, deoarece la data importurilor avea autorizație provizorie și funcționa legal conform art.104 din Legea nr.84/1995.

De asemenea recurenta precizează că pentru documentația tehnică și materialele pentru construcții beneficiază de scutire de la plata taxelor vamale și a T.V.A. numai unitățile de învățământ de stat și particular acreditat, iar pentru importurile de aparatură, utilaje, fond de carte, publicații și dotări, beneficiază de scutiri, dacă sunt destinate procesului didactic, și unitățile care funcționează pe bază de autorizație provizorie, cum este petenta. În acest sens sunt invocate dispozițiile art.104 și 103 alin.2 din Legea nr.84/1995. Referitor la majorările de întârziere se arată că acestea nu se datorează fiind un accesoriu al obligației principale.

Se mai precizează că nu pot fi datorate majorări de întârziere de la data importurilor, întrucât nu sunt întrunite cerințele art.13 din Ordonanța Guvernului nr.11/1996 cu referire la art.4 lit.d din aceeași ordonanță, în sensul că nu a existat un titlu de creanță de la data importurilor, titlu care să nu fi fost respectat de Fundație. În ce privește dispozițiile art.13 alin.2 din O.G. nr.11/1996 se menționează că acest text nu este aplicabil în cauză întrucât prin actele constatatoare ale Direcției Generale a Vămilor nu s-au calculat diferențe de debite, autoritatea vamală constituind debite prin aceste acte. Verificând cauza în funcție de motivele de recurs formulate, în lumina dispozițiilor art.304 pct.9 Cod procedură civilă, Curtea apreciază că recursul este fondat în parte.

Referitor la debitul de 1.117.311.503 lei calculat de autoritatea vamală prin actele constatatoare nr.1120 și nr.1121/ 11.07.2001, se constată că suma este datorată deoarece Fundația nu beneficiază de facilitățile prevăzute de dispozițiile art.173 alin.3 din Legea nr.84/1995. Recurenta, la data efectuării importurilor (fond de carte și materiale didactice) nu avea unități de învățământ acreditate, astfel cum condiționează în mod expres textul legal precizat. Fundația beneficia doar de aviz provizoriu de funcționare (fila 50 dosar fond), aviz valabil până la obținerea autorizației de încredere, care constituie și actul de înființare a unității de învățământ (art.8 alin.3 lit.c din Legea nr.196/1999).

Invocarea de către recurentă a dispozițiilor art. 103 alin.2 și art.104 din Legea nr.84/1995 nu are relevanță în cauză, aceste texte legale referindu-se la condițiile care trebuiesc respectate pentru înființarea unităților de învățământ particular. Textul art.173 alin.3 din Legea nr.84/1995 cuprinde norme imperative referitoare la facilitățile vamale de care beneficiază unitățile de învățământ de stat, precum și cele particulare care sunt acreditate și nu face nici o disticție între importurile privind documentația tehnică, materialele pentru construcții, achiziționarea de aparatură, utilaje, fond de carte, publicații, dotări pentru procesul didactic, astfel cum susține recurenta în mod eronat.

Ca urmare, Fundația nefiind acreditată la momentul importurilor în discuție, nu putea beneficia de scutire de T.V.A. și taxe vamale. În ce privește majorările de întârziere în sumă de 474.965.462 lei stabilite de organele vamale pentru debitul de 1.117.311.503 lei, de la data importurilor (6 septembrie și 24 octombrie 2000) până la data întocmirii actelor constatatoare (11 iulie 2001), cuantum comunicat Fundației cu actul nr.27368/ 24.07.2001 al Direcției Regionale Vamale Interjudețene București (fila 52 dosar fond), Curtea reține următoarele: În actele constatatoare nr.1120 și nr.1121/ 11.07.2001, în exercitarea controlului vamal ulterior, organele vamale au stabilit corect că pentru importurile din datele de 6 septembrie și 24 octombrie 2000 Fundația datorează taxe vamale și T.V.A., pentru considerentele mai sus precizate.

Potrivit dispozițiilor art.61 alin.3 din Codul Vamal, taxele constatate la controlul vamal ulterior trebuiesc achitate de titularul operațiunii comerciale în termen de 7 zile de la data comunicării, iar nerespectarea acestui termen atrage suportarea de majorări de întârziere aferente debitului stabilit. Aceste dispoziții legale infirmă susținerile autorităților vamale referitoare la incidența în cauză a prevederilor art.13 din O.G. nr.11/1996. Termenul de 7 zile de la comunicarea debitului datorat a fost prevăzut de art.61 alin.3 din Legea nr.141/1997 ca un termen de grație acordat titularului operațiunii comerciale pentru achitarea debitului stabilit la controlul vamal ulterior, iar nu pentru executarea silită a acestuia și a majorărilor de întârziere, majorări care se datorează numai în caz de nerespectare a termenului.

În consecință, recurenta a fost nelegal obligată să plătească majorările de întârziere calculate de la data operațiunii de vămuire a mărfurilor importate, acestea fiind datorate numai după 7 zile de la data comunicării făcute de organele vamale pentru plata debitului de 1.117.311.503 lei. Pentru aceste considerente se va admite recursul Fundației, se va modifica sentința și se va admite în parte acțiunea. Decizia nr.123/ 31.01.2002 a Ministerului Finanțelor se va anula în parte (pentru punctul 2). Se va anula actul cu nr,.27368 din 24.07.2001 emis de Direcția Regională Vamală Interjudețeană București privind majorările de întârziere în cuantum de 474.965.462 lei și această autoritate vamală va fi obligată să calculeze majorările de întârziere datorate de Fundație pentru suma de 1.117.311.503 lei de la expirarea termenului de 7 zile scurs de la data comunicării debitului de 1.117.311.503 lei, până la achitarea efectivă a acestei sume.

Celelalte cereri vor fi respinse ca nefondate. Conform art.274 Cod procedură civilă și având în vedere solicitarea recurentei prin avocat, se vor acorda cheltuielile de judecată reprezentând taxele de timbru la fond și recurs, în cuantum de 450.000 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de Fundația „I.B.S.B.” împotriva sentinței civile nr.376 din 10 aprilie 2002 a Curții de Apel București – Secția contencios administrativ. Modifică sentința atacată și admite în parte acțiunea formulată de reclamantă. Anulează în parte (pct.2) decizia nr.123 din 31 ianuarie 2002 a Ministerului Finanțelor Publice. Anulează actul nr.27368 din 24 iulie 2001 a Direcției Regionale Vamale Interjudețene București pentru majorările de întârziere în cuantum de 474.956.462 lei și obligă această autoritate să calculeze majorări de întârziere datorate de reclamantă pentru suma de 1.117.311.503 lei până la data achitării efective a acestui debit, începând cu data expirării termenului de 7 zile prevăzut de dispozițiile art.61 alin.3 din Legea nr.141/1997, termen scurs de la data comunicării către reclamantă de către Direcția Generală a Vămilor a debitului de 1.117.311.503 lei.

Respinge celelalte cereri. Obligă pe pârâte să plătească reclamantei 450.000 lei, cheltuieli de judecată, reprezentând taxe de timbru la fond și recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 februarie 2003.