ÎCCJ, Secția I civilă
ÎCCJ, Secția I civilă (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra cauzei de față,
constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului
Iași, la data de 11 august 2010, reclamantul A.S. a chemat în judecată pe pârâta
Autoritatea Națională Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, solicitând
obligarea pârâtei la recuperarea prejudiciului cauzat prin schimbarea locului său
de muncă.
În motivarea acțiunii,
reclamantul a arătat că la data de 10 februarie 2010, Autoritatea Națională Sanitar
Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, prin nota de serviciu nr. AA a dispus
schimbarea locului său de muncă, de la postul de Inspecție Frontieră S., Iași, la
postul de Inspecție Frontieră R.P., Botoșani.
Împotriva acestei note
de serviciu, reclamantul a formulat și contestație care a fost adresată Președintelui
Autorității Naționale Sanitar Veterinare prin care a solicitat reintegrarea sa la
postul de Inspecție Frontieră S.
Prin sentința nr. 100
din 17 noiembrie 2010 Tribunalul Iași, secția comercială și contencios administrativ,
a declinat competența de soluționare a cererii formulate de reclamantul A.S., în
favoarea Curții de Apel Iași, reținând că regula aplicabilă pentru stabilirea competenței
materiale este în funcție de poziția autorității emitente în cadrul sistemului administrației
publice.
La data de 24
ianuarie 2011, Curtea de Apel Iași, prin sentința nr. 33/2011 a declinat competența
de soluționare a acțiunii în favoarea Judecătoriei Iași, ca instanță cu plenitudine
de competență în materie civilă.
Pentru a hotărî astfel,
Curtea a reținut că reclamantul are statut de funcționar public la Autoritatea Națională
Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor și că, prin nota de serviciu
nr. AA din 10 februarie 2010, s-a dispus ca el să-și desfășoare activitatea în cadrul
Postului de Inspecție la Frontiera R.P.
Întrucât în cursul anului
2010 s-a deplasat de la Iași la Rădăuți Prut și retur cu autoturismul proprietate
personală și nu a beneficiat de decontarea cheltuielilor de transport și nici de
plata diurnei, aferentă unei ture de 48 de ore, reclamantul, după ce a solicitat
autorității cu care se află în raporturi de serviciu, prin petițiile datate 19 februarie
2010 și 27 mai 2010, clarificarea acestor aspecte, a promovat prezenta acțiune,
prin care solicită, astfel cum s-a reținut prin încheierea de ședință din 3 ianuarie
2011 și se precizează prin nota de calcul aflată la dosar, repararea prejudiciului
ce i s-a cauzat ca urmare a schimbării locului de muncă, estimat la suma totală
de 3.059 RON.
Raportându-se la precizările
reclamantului și ținând cont de faptul că acesta nu solicită desființarea actului
administrativ prin care se pretinde că s-a dispus schimbarea locului de muncă, Curtea,
din oficiu, la termenul din 3 ianuarie 2011, a ridicat excepția lipsei competenței
sale materiale de a soluționa prezenta acțiune în pretenții.
Astfel, Curtea a constatat
că cererea de chemare în judecată are un obiect pur patrimonial, ea nefiind precedată
sau însoțită de o acțiune în contencios administrativ, prin care cel ce se consideră
vătămat să solicite anularea vreunui act administrativ, referitor la modificarea
raportului de serviciu, în sensul schimbării locului de muncă.
În atare situație, având
în vedere că reclamantul și-a calificat cererea ca fiind o acțiune promovată „în
vederea recuperării prejudiciului creat prin schimbarea locului de muncă”, și că,
potrivit art. 1 alin. (1) C. proc. civ., judecătoriile soluționează în primă instanță
„toate cererile și procesele, în afară de cele date prin lege în competența altor
instanțe”, Curtea a apreciat că restrângerea competenței judecătoriilor trebuie
să fie una expresă și limitativă, și că, în măsura în care C. proc. civ. sau legile
speciale, precum este Legea nr. 554/2004, nu prevăd în mod expres competența materială
a unei alte instanțe pentru soluționarea în primă instanță a unei anumite cereri,
competența revine judecătoriei, întrucât în favoarea acesteia operează regula jurisdicției
de drept comun.
La rândul său, Judecătoria
Iași, prin sentința nr. 19612 din 17 ianuarie 2011, a admis excepția necompetenței
sale materiale și a înaintat Tribunalului Iași, secția I civilă, litigii de muncă,
spre competentă soluționare cererea reclamantului A.S. în contradictoriu cu pârâta
Autoritatea Națională Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, în raport
de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ.
La Tribunalul Iași s-a
format Dosarul nr. 111/99/2012 și la primul termen, instanța a invocat excepția
necompetenței sale materiale.
Prin sentința nr. 1424/2012
s-a admis excepția invocată din oficiu și s-a declinat cauza la Curtea de Apel Iași,
pentru următoarele considerente:
Conform dispozițiilor
art. 109 din Legea nr. 188/1999, cauzele care au ca obiect raportul de serviciu
al funcționarului public sunt de competența instanțelor de contencios administrativ
cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor
instanțe.
Art. 3 alin. (1) din C.
proc. civ. prevede că în primă instanță, Curțile de Apel, judecă procesele și cererile
în materie de contencios administrativ privind actele autorităților și instituțiilor
centrale.
În speță, din Ordinul
din data de 30 iunie 2010 emis de Autoritatea Națională Sanitar Veterinară și pentru
Siguranța Alimentelor rezultă că la stabilirea salariului de bază al reclamantului
S.A. au fost avute în vedere prevederile Legii nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor
publici.
Cum Autoritatea Națională
Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, potrivit dispozițiilor art.
1 din H.G. nr. 1415/2009, se organizează și funcționează ca organ de specialitate
al administrației publice centrale, competentă să soluționeze cererea formulată
de reclamantul S.A. este Curtea de Apel Iași.
În raport de dispozițiile
art. 20 pct. 2 C. proc. civ. s-a constatat că există conflict de competență și în
temeiul art. 21 și 22 C. proc. civ. a fost înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație
și Justiție pentru a se pronunța asupra conflictului de competență.
Înalta Curte, competentă
să soluționeze conflictul conform art. 22 alin. (3) C. proc. civ., stabilește competența
de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Iași, pentru argumentele ce succed:
Cu privire la acțiunea
reclamantului, în raport de care s-a stabilit competența instanței de soluționare
a cauzei, s-au conturat două opinii.
Într-o primă opinie, acțiunea
reclamantului este calificată drept o acțiune pur patrimonială, sens în care, instanța
competentă să soluționeze cauza este judecătoria, în raport de dispozițiile
art. 1 alin. (1) C. proc. civ.
În a doua opinie, cererea
reclamantului este calificată drept o contestație - raporturi de muncă și cum pârâta
este un organ de specialitate administrativ, potrivit art. 1 din H.G. nr. 1415/2009,
iar la stabilirea salariului de bază al reclamantului S.A. s-au avut în vedere prevederile
Legii nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, în raport de dispozițiile
art. 3 alin. (1) C. proc. civ., Curtea de Apel Iași este competentă să soluționeze
pricina dedusă judecății.
Se constată că prin cererea
de chemare în judecată, reclamantul în calitate de funcționar public superior la
Punctul de Inspecție la Frontiera S. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea
Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor pentru ca prin hotărârea
ce se va pronunța să-și recupereze prejudiciul creat prin schimbarea locului de
muncă într-o altă localitate, întrucât pârâta nu a ținut cont de problemele medicale
deosebite pe care le are familia sa și nu i-au fost plătite diurna aferentă perioadei
11 februarie 2010 - 9 iulie 2010 și cheltuielile de deplasare făcute cu mașina personală
deși a trimis deconturile parțiale.
În emiterea regulatorului
de competență este esențial de precizat că reclamantul
are calitatea de funcționar
public cu statut special și acest lucru determină
aplicabilitatea dispozițiilor speciale cuprinse în
Legea
nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici republicată și modificată.
Ca atare suntem în prezența
unei instituții a dreptului public, iar competența soluționării litigiilor ce se nasc între funcționarii
publici și autorități pe baza raportului de serviciu
aparține instanței de contencios administrativ.
În speță, obiectul acțiunii
îl constituie recuperarea diurnei și a cheltuielilor de deplasare făcute de reclamant
cu mașina personală, ca urmare a schimbării locului de muncă, în calitatea sa de
funcționar public, în contradictoriu cu pârâta care
este organ al administrației publice centrale, fiind astfel aplicabile dispozițiile
art. 109 din Legea nr. 188/1999,
potrivit cărora
cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al
funcționarului public sunt de competența instanțelor
de contencios administrativ, cu excepția situațiilor
pentru care este stabilită expres prin lege competența
altor instanțe.
Este adevărat că legea
nu cuprinde o normă cu caracter general care să stabilească competența instanței de
contencios administrativ pentru soluționarea tuturor litigiilor având ca obiect
raporturile de serviciu ale funcționarilor publici
însă pentru determinarea corectă a competenței o astfel de normă nici nu este necesară deoarece legiuitorul a
determinat raportul de serviciu al funcționarului
public, ca fiind un raport administrativ, astfel că
orice litigiu în legătură cu desfășurarea acestui raport are caracter administrativ.
Cum potrivit dispozițiilor
art. 3 pct. 1 C. proc. civ., Curtea de Apel judecă în primă instanță procesele și
cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităților și
instituțiilor centrale, iar în speța dedusă judecății pârâta este o autoritate publică
centrală, competența de soluționare a cauzei va reveni Curții de Apel Iași, căreia
i se va trimite dosarul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabilește competența de soluționare a cauzei
în favoarea Curții de Apel Iași.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 septembrie
2012.