ÎCCJ, Secția I civilă

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

Iași, la data de 11 august 2010, reclamantul A.S. a chemat în judecată pe pârâta

Autoritatea Națională Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, solicitând

obligarea pârâtei la recuperarea prejudiciului cauzat prin schimbarea locului său

de muncă.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că la data de 10 februarie 2010, Autoritatea Națională Sanitar

Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, prin nota de serviciu nr. AA a dispus

schimbarea locului său de muncă, de la postul de Inspecție Frontieră S., Iași, la

postul de Inspecție Frontieră R.P., Botoșani.

Împotriva acestei note

de serviciu, reclamantul a formulat și contestație care a fost adresată Președintelui

Autorității Naționale Sanitar Veterinare prin care a solicitat reintegrarea sa la

postul de Inspecție Frontieră S.

Prin sentința nr. 100

din 17 noiembrie 2010 Tribunalul Iași, secția comercială și contencios administrativ,

a declinat competența de soluționare a cererii formulate de reclamantul A.S., în

favoarea Curții de Apel Iași, reținând că regula aplicabilă pentru stabilirea competenței

materiale este în funcție de poziția autorității emitente în cadrul sistemului administrației

publice.

La data de 24

ianuarie 2011, Curtea de Apel Iași, prin sentința nr. 33/2011 a declinat competența

de soluționare a acțiunii în favoarea Judecătoriei Iași, ca instanță cu plenitudine

de competență în materie civilă.

Pentru a hotărî astfel,

Curtea a reținut că reclamantul are statut de funcționar public la Autoritatea Națională

Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor și că, prin nota de serviciu

nr. AA din 10 februarie 2010, s-a dispus ca el să-și desfășoare activitatea în cadrul

Postului de Inspecție la Frontiera R.P.

Întrucât în cursul anului

2010 s-a deplasat de la Iași la Rădăuți Prut și retur cu autoturismul proprietate

personală și nu a beneficiat de decontarea cheltuielilor de transport și nici de

plata diurnei, aferentă unei ture de 48 de ore, reclamantul, după ce a solicitat

autorității cu care se află în raporturi de serviciu, prin petițiile datate 19 februarie

2010 și 27 mai 2010, clarificarea acestor aspecte, a promovat prezenta acțiune,

prin care solicită, astfel cum s-a reținut prin încheierea de ședință din 3 ianuarie

2011 și se precizează prin nota de calcul aflată la dosar, repararea prejudiciului

ce i s-a cauzat ca urmare a schimbării locului de muncă, estimat la suma totală

de 3.059 RON.

Raportându-se la precizările

reclamantului și ținând cont de faptul că acesta nu solicită desființarea actului

administrativ prin care se pretinde că s-a dispus schimbarea locului de muncă, Curtea,

din oficiu, la termenul din 3 ianuarie 2011, a ridicat excepția lipsei competenței

sale materiale de a soluționa prezenta acțiune în pretenții.

Astfel, Curtea a constatat

că cererea de chemare în judecată are un obiect pur patrimonial, ea nefiind precedată

sau însoțită de o acțiune în contencios administrativ, prin care cel ce se consideră

vătămat să solicite anularea vreunui act administrativ, referitor la modificarea

raportului de serviciu, în sensul schimbării locului de muncă.

În atare situație, având

în vedere că reclamantul și-a calificat cererea ca fiind o acțiune promovată „în

vederea recuperării prejudiciului creat prin schimbarea locului de muncă”, și că,

potrivit art. 1 alin. (1) C. proc. civ., judecătoriile soluționează în primă instanță

„toate cererile și procesele, în afară de cele date prin lege în competența altor

instanțe”, Curtea a apreciat că restrângerea competenței judecătoriilor trebuie

să fie una expresă și limitativă, și că, în măsura în care C. proc. civ. sau legile

speciale, precum este Legea nr. 554/2004, nu prevăd în mod expres competența materială

a unei alte instanțe pentru soluționarea în primă instanță a unei anumite cereri,

competența revine judecătoriei, întrucât în favoarea acesteia operează regula jurisdicției

de drept comun.

La rândul său, Judecătoria

Iași, prin sentința nr. 19612 din 17 ianuarie 2011, a admis excepția necompetenței

sale materiale și a înaintat Tribunalului Iași, secția I civilă, litigii de muncă,

spre competentă soluționare cererea reclamantului A.S. în contradictoriu cu pârâta

Autoritatea Națională Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, în raport

de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ.

La Tribunalul Iași s-a

format Dosarul nr. 111/99/2012 și la primul termen, instanța a invocat excepția

necompetenței sale materiale.

Prin sentința nr. 1424/2012

s-a admis excepția invocată din oficiu și s-a declinat cauza la Curtea de Apel Iași,

pentru următoarele considerente:

Conform dispozițiilor

art. 109 din Legea nr. 188/1999, cauzele care au ca obiect raportul de serviciu

al funcționarului public sunt de competența instanțelor de contencios administrativ

cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor

instanțe.

Art. 3 alin. (1) din C.

proc. civ. prevede că în primă instanță, Curțile de Apel, judecă procesele și cererile

în materie de contencios administrativ privind actele autorităților și instituțiilor

centrale.

În speță, din Ordinul

din data de 30 iunie 2010 emis de Autoritatea Națională Sanitar Veterinară și pentru

Siguranța Alimentelor rezultă că la stabilirea salariului de bază al reclamantului

S.A. au fost avute în vedere prevederile Legii nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor

publici.

Cum Autoritatea Națională

Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, potrivit dispozițiilor art.

1 din H.G. nr. 1415/2009, se organizează și funcționează ca organ de specialitate

al administrației publice centrale, competentă să soluționeze cererea formulată

de reclamantul S.A. este Curtea de Apel Iași.

În raport de dispozițiile

art. 20 pct. 2 C. proc. civ. s-a constatat că există conflict de competență și în

temeiul art. 21 și 22 C. proc. civ. a fost înaintat dosarul la Înalta Curte de Casație

și Justiție pentru a se pronunța asupra conflictului de competență.

Înalta Curte, competentă

să soluționeze conflictul conform art. 22 alin. (3) C. proc. civ., stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Iași, pentru argumentele ce succed:

Cu privire la acțiunea

reclamantului, în raport de care s-a stabilit competența instanței de soluționare

a cauzei, s-au conturat două opinii.

Într-o primă opinie, acțiunea

reclamantului este calificată drept o acțiune pur patrimonială, sens în care, instanța

competentă să soluționeze cauza este judecătoria, în raport de dispozițiile

art. 1 alin. (1) C. proc. civ.

În a doua opinie, cererea

reclamantului este calificată drept o contestație - raporturi de muncă și cum pârâta

este un organ de specialitate administrativ, potrivit art. 1 din H.G. nr. 1415/2009,

iar la stabilirea salariului de bază al reclamantului S.A. s-au avut în vedere prevederile

Legii nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, în raport de dispozițiile

art. 3 alin. (1) C. proc. civ., Curtea de Apel Iași este competentă să soluționeze

pricina dedusă judecății.

Se constată că prin cererea

de chemare în judecată, reclamantul în calitate de funcționar public superior la

Punctul de Inspecție la Frontiera S. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea

Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor pentru ca prin hotărârea

ce se va pronunța să-și recupereze prejudiciul creat prin schimbarea locului de

muncă într-o altă localitate, întrucât pârâta nu a ținut cont de problemele medicale

deosebite pe care le are familia sa și nu i-au fost plătite diurna aferentă perioadei

11 februarie 2010 - 9 iulie 2010 și cheltuielile de deplasare făcute cu mașina personală

deși a trimis deconturile parțiale.

În emiterea regulatorului

de competență este esențial de precizat că reclamantul

are calitatea de funcționar

public cu statut special și acest lucru determină

aplicabilitatea dispozițiilor speciale cuprinse în

Legea

nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici republicată și modificată.

Ca atare suntem în prezența

unei instituții a dreptului public, iar competența soluționării litigiilor ce se nasc între funcționarii

publici și autorități pe baza raportului de serviciu

aparține instanței de contencios administrativ.

În speță, obiectul acțiunii

îl constituie recuperarea diurnei și a cheltuielilor de deplasare făcute de reclamant

cu mașina personală, ca urmare a schimbării locului de muncă, în calitatea sa de

funcționar public, în contradictoriu cu pârâta care

este organ al administrației publice centrale, fiind astfel aplicabile dispozițiile

art. 109 din Legea nr. 188/1999,

potrivit cărora

cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al

funcționarului public sunt de competența instanțelor

de contencios administrativ, cu excepția situațiilor

pentru care este stabilită expres prin lege competența

altor instanțe.

Este adevărat că legea

nu cuprinde o normă cu caracter general care să stabilească competența instanței de

contencios administrativ pentru soluționarea tuturor litigiilor având ca obiect

raporturile de serviciu ale funcționarilor publici

însă pentru determinarea corectă a competenței o astfel de normă nici nu este necesară deoarece legiuitorul a

determinat raportul de serviciu al funcționarului

public, ca fiind un raport administrativ, astfel că

orice litigiu în legătură cu desfășurarea acestui raport are caracter administrativ.

Cum potrivit dispozițiilor

art. 3 pct. 1 C. proc. civ., Curtea de Apel judecă în primă instanță procesele și

cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităților și

instituțiilor centrale, iar în speța dedusă judecății pârâta este o autoritate publică

centrală, competența de soluționare a cauzei va reveni Curții de Apel Iași, căreia

i se va trimite dosarul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei

în favoarea Curții de Apel Iași.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 septembrie

2012.