ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2654/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

instanței de fond

Prin sentința nr. 217

din 30 iunie 2011, Curtea de Apel Galați - secția de contencios administrativ

și fiscal a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta I.C., în

contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și

a obligat pârâtul la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de despăgubiri

morale către reclamantă; a fost respins capătul de cerere privind obligarea

pârâtului la plata sumei de 50.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru bunurile

mobile rămase în teritoriul evacuat. Prin aceeași sentință, instanța de

judecată a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de

pârât.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:

Cu privire la excepție

Excepția lipsei

calității procesuale pasive este nefondată, având în vedere prevederile art. 3 pct.

81 din H.G. nr. 34/2009, care prevede că Ministerul Finanțelor Publice

reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații în fața instanțelor, precum

și în orice alte situații în care acesta participă nemijlocit, în nume proprii,

în raporturi juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ.

Or, în cauza de față,

pretențiile reclamantei se îndreaptă împotriva statului român ca subiect de

drepturi și obligații asumate în temeiul Tratatului de Pace încheiat între

România și Puterile Aliate Asociate din anul 1947 Ia Paris.

Cu privire la fondul

cauzei

În fapt, ca urmare a

cedării Basarabiei la data de 28 iunie 1940 și a nerespectării termenului de

armistițiu de către fosta U.R.S.S., tatăl reclamantei P.S., a fost reținut și

privat de libertate, ulterior fiind deportat conform act nr. 4554/1942.

Datorită faptului că armistițiul a fost încălcat de către fosta U.R.S.S., parte

din populația orașului Cetatea Albă, a fost evacuată în primul eșalon pus la

dispoziție de către autoritățile locale, iar reclamanta cu mama și sora sa au

fost evacuate fără posibilitatea de a lua bunurile mobile aflate în

proprietate, decât strictul necesar în limita a 30 de kg, conform ordinelor de

la acea vreme. In această perioadă, tatăl său a fost deportat, fără a mai avea

cunoștință despre situația lui, iar reclamanta a fost mutată și strămutată în

diferite localități, fără nici un sprijin material.

În scopul compensării

suferințelor pricinuite, statul român a emis o serie de acte normative cu

caracter reparatoriu, sens în care i s-a recunoscut reclamantei statutul de

strămutat conform dispozițiilor Legii nr. 189/2000, potrivit Hotărârii nr. 140

din 26 august 2002 emisă de către Casa Județeană de Pensii Galați și i s-au

acordat despăgubirile pentru bunurile imobile rămase în Basarabia ca urmare a

aplicării tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate

semnat la Paris la 10 februarie 1947, prin Hotărârea nr. 91 din 19 ianuarie 2006.

Cu toate acestea,

pentru prejudiciul moral suferit, statul român nu a dispus o măsură de

reparație echitabilă și satisfăcătoare, prevederile Decretului Lege nr. 118/1990

aducând o reparație parțială prin plata unor sume nesemnificative ce nu se pot

constitui ca o reparație echitabilă.

În expunerea de

motive la Legea nr. 221/2009 se arată că „în ceea ce privește prejudiciul moral

suferit, (..) pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter

pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 (..) să nu fie

suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au

fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist”. Deci însăși

legiuitorul constată că măsurile reparatorii instituite sunt inechitabile în

raport cu suferințele pricinuite victimelor actelor de strămutare.

Referitor la

aspectele legale incidente în materia actelor normative cu caracter

reparatoriu, se impun o serie de aprecieri de ordin juridic și anume:

Inițial, Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 nu prevedea

în art. 5 alin. (1) lit. a) nici un plafon pentru daunele morale ce urmau a fi

acordate persoanelor prejudiciate. Prin O.G. nr. 62/2010 a fost modificat art. 5

din Legea nr. 221/ 2009 prin introducerea unor plafoane valorice pentru daunele

morale (limita maximă fiind de 10.000 euro). Prin decizia nr. 1354 din 20

octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat ca neconstituționale măsurile

de plafonare a daunelor morale introduse prin O.U.G. nr. 62/2010, deci urma să

se revină la reglementarea anterioară, când despăgubirile nu erau plafonate. Însă,

după o zi de la această decizie, Curtea Constituțională a pronunțat deciziile nr.

1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, prin care a fost

declarat neconstituțional chiar art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, deci

chiar textul de lege care prevedea acordarea de daune morale în condițiile

specifice din acea lege. Curtea Constituțională a reținut că prin reglementarea

din Legea nr. 221/2009 a fost generat un paralelism legislativ cu

reglementările din D.L. nr. 118/1999 privind acordarea calității de luptător în

rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite

din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive

politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au

participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a

regimului comunist instaurat în România.

Totodată, se constată

că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele

persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit

prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută

anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme

reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși

recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu

care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu

recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Se reține, de asemenea,

că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie

să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și

suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or,

despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop

ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot

fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Din aceste

considerente, se apreciază că există o reală discrepanță între compensațiile

legal instituite prin Decretul-lege nr. 118/1990 și prejudiciul real suferit de

către reclamantă, fapt de natură să creeze o stare de inechitate în raport cu

situația de fapt.

În ceea ce privește

despăgubirile materiale solicitate, se apreciază că reclamanta nu a respectat

prevederile art. 1169 C. civ., înscrisurile depuse la dosar nefiind în măsură a

justifica suma de 50.000 euro solicitată cu acest titlu.

Împotriva acestei

soluții, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâtul,

invocând dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8, și 9 și art. 304

1

C.

proc. civ.

În motivarea

recursului, se arată, în esență, că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea

normelor de competență materială, în sensul că instanța de fond nu a procedat

la calificarea acțiunii, pe care a soluționat-o cu încălcarea competenței

materiale a instanței de drept comun; de asemenea, se arată că hotărârea

atacată nu este motivată și este lipsită de temei legal.

instanței de recurs

Analizând recursul

formulat prin prisma motivelor invocate și în raport de cadrul legal aplicabil,

Curtea îl va respinge ca inadmisibil pentru următoarele considerente:

Potrivit

dispozițiilor art. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004:

„orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un

interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau

prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței

de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea

dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost

cauzată.

Competența astfel

stabilită prin Legea contenciosului administrativ este o competență specială,

determinată strict de normele legale aplicabile în această materie și care se

regăsesc atât în Legea nr. 554/2004 cât și în celelalte legi speciale care fac

trimitere la contenciosul administrativ.

În cauza dedusă

judecății, instanța de contencios administrativ a fost investită așa cum

rezultă din acțiunea introductivă de instanță cu o acțiune prin care

reclamanta-intimată a solicitat „despăgubiri pentru prejudiciul moral adus

tatălui său” care a fost deportat, precum și „despăgubiri în echivalent pentru

bunurile mobile rămase la data strămutării, în teritoriul evacuat”.

În raport de obiectul

acțiunii astfel cum a fost formulat, rezultă că reclamanta-intimată nu a

invocat nici un eventual act administrativ emis de vreo autoritate care să-i fi

vătămat drepturile și nici un refuz nejustificat care să-i lezeze un interes,

ceea ce înseamnă că instanța de fond a soluționat cauza în afara competenței

speciale reglementate prin Legea contenciosului administrativ.

Tot astfel, invocarea

generică a Decretului-lege nr. 118/1990 și a O.U.G. nr. 214/1999 fără lămurirea

corectă a obiectului acțiunii astfel cum a fost formulat, nu sunt de natură a

atrage competența materială a instanței de contencios administrativ ci eventual

a instanței de drept comun.

În consecință, față

de cele mai sus reținute, cauza fiind soluționată de o instanță cu depășirea

competenței materiale stabilite prin lege, în baza dispozițiilor art. 312 alin.

(1) și (3) C. proc. civ., recursul va fi admis, hotărârea atacată modificată și

pe fond, acțiunea va fi respinsă ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva

sentinței nr. 217 din 30 iunie 2011 a Curții de Apel Galați - secția de

contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința

atacată în sensul că respinge acțiunea reclamantei I.C., ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 mai 2012.