ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 8876/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Timișoara, sub nr. 2706 din 10 aprilie 2003, reclamanta M.A. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Caraș-Severin, anularea deciziei

nr. 654 din 17 ianuarie 2002, revizuită, prin care pârâta a respins cererea reclamantei,

privind recunoașterea calității de beneficiară a drepturilor prevăzute de Legea

nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că s-a născut la data de 3 mai 1936 în localitatea Șimian,

județul Bihor, unde părinții săi aveau casă și pământ, iar în anul 1941, minoră

fiind, s-a refugiat împreună cu B.A. - tată și A.B. - mamă, născută Ș., din

localitatea de domiciliu, stabilindu-se mai întâi în satul Josani, comuna

Căbești, județul Bihor, iar mai târziu, în orașul Moreni, județul Prahova; refugiul

a avut loc pe fondul evenimentelor istorice care s-au produs în septembrie 1940,

când zona Ardealului de Nord a trecută sub jurisdicția Statului Ungar, iar

înapoierea în localitatea de domiciliu s-a făcut în anul 1945; respingerea cererii

de către pârâtă este nejustificată, în condițiile în care din declarațiile

martorilor T.M. și D.T., rezultă că, în perioada 1941 - 1945, ea, reclamanta a

fost refugiată împreună cu părinții săi, în afara zonei de ocupație.

Pârâta, prin întâmpinarea

depusă, a solicitat respingerea acțiunii, arătând că din actele și înscrisurile

depuse la dosar, nu rezultă că reclamanta ar fi fost refugiată, iar în extrasul

eliberat de Direcția Județeană Bihor a Arhivelor Naționale figurează numitul Ș.I.

- refugiat cu un singur membru de familie, fără să fie menționat cine este

acesta.

Curtea de Apel Timișoara, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 180 din 20

mai 2003, a admis acțiunea reclamantei, a anulat decizia nr. 654 din 17

ianuarie 2002, revizuită, emisă de pârâtă și a obligat-o pe aceasta să emită o

nouă hotărâre prin care să-i acorde reclamantei, drepturile prevăzute de Legea nr.

189/2000.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, pârâta Casa Județeană de Pensii Caraș Severin.

În motivarea recursului, pârâta

a arătat că instanța de fond nu a ținut seama de faptul că din declarațiile

martorilor rezultă că reclamanta s-a refugiat în anul 1940, împreună cu părinții

săi, din comuna Șimian, în localitatea Josani, județul Bihor, iar în extrasul

eliberat de Direcția Județeană Bihor a Arhivelor Naționale figurează numitul Ș.I.,

bunicul matern al reclamantei, refugiat în anul 1941.

Fiind învestită cu soluționarea

recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ, prin decizia nr. 4122 din 25 noiembrie 2003, a admis recursul, a

casat sentința atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe,

reținând că se impune suplimentarea materialului probator (înscrisuri oficiale,

martori), care să formeze convingerea instanței în legătură cu cele susținute

de reclamantă cu privire la refugiu și perioada refugiului, întrucât, în cauză,

nu s-au făcut probe din care să rezulte că odată cu refugiul bunicului

reclamantei a avut loc și refugiul acesteia împreună cu părinții săi, B.A. și A.B.,

fostă Ș.

Rejudecând cauza în fond,

Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ,

prin sentința civilă nr. 223 din 6 aprilie 2004, a admis acțiunea, a anulat

decizia nr. 654 din 17 ianuarie 2002, revizuită, emisă de pârâtă, obligând-o pe

aceasta să emită o nouă hotărâre prin care să-i recunoască reclamantei,

statutul de refugiată, pentru perioada dovedită cu probele administrate în

cauză.

Ca o consecință a măsurilor

dispuse de instanța de recurs, instanța de fond a dispus audierea martorilor T.M.

și D.T., reținând că martorii au vârsta apropiată de cea a reclamantei și,

copilărind împreună cu aceasta, cunosc împrejurarea că la 22 octombrie 1940,

toți românii din localitatea Șimian s-au refugiat, printre aceștia aflându-se

și familia reclamantei compusă din mama sa Ș.A., tatăl natural L.G. și mătușa

sa Ș.E.; cei refugiați s-au stabilit în localitatea Josani - Gurbești, comuna

Căbești, județul Bihor și s-au înapoiat în localitatea de domiciliu, în

primăvara anului 1945.

În ceea ce privește legătura

de rudenie a reclamantei, cu numitul Ș.I., instanța de fond a reținut că acesta

este bunicul matern al reclamantei, legătura de rudenie rezultând din

coroborarea datelor menționate în certificatul de naștere al reclamantei și în

extrasul de naștere al mamei acesteia, cu cele menționate în extrasul Direcției

Județului Bihor a Arhivelor Naționale, privind pe Ș.I. care s-a refugiat cu propria

familie din localitatea de domiciliu Șimian, în localitatea Josani, Gurbești.

Referitor la paternitatea

reclamantei, instanța de fond a reținut că din declarațiile martorilor rezultă

că tatăl natural al reclamantei este L.G., care a crescut-o și care, ulterior

refugiului, s-a căsătorit cu mama acesteia.

Despre numitul B.A., care este

menționat în actul de naștere al reclamantei, ca tată, instanța de fond a

reținut că, potrivit declarațiilor martorilor, acesta a fost concubinul mamei

reclamantei pentru o perioadă scurtă de timp.

Față de cele reținute,

instanța de fond, a constatat că reclamanta este îndreptățită să beneficieze de

drepturile conferite de Legea nr. 189/2000.

Împotriva sentinței dată de

instanța de fond, ca urmare a rejudecării cauzei, a declarat recurs, pârâta

Casa Județeană de Pensii Caraș-Severin, criticând-o ca fiind dată cu încălcarea

legii.

Prin motivele de recurs,

pârâta a arătat că reclamanta nu a făcut dovada refugiului său, cu acte

oficiale eliberate de organele competente, declarațiile martorilor nefiind

suficiente și concludente pentru ca aceasta să poată beneficia de drepturile

conferite de Legea nr. 189/2000; instanța de fond nu a reușit să înlăture

neconcordanța dintre declarația proprie a reclamantei, conform căreia refugiul

a avut loc în anul 1941 și declarațiile celor doi martori care susțin că

refugiul a avut loc în anul 1940; neconcordanța declarațiilor și lipsa unor

dovezi care să permită să se constate că reclamanta s-a aflat în situația

prevăzută la art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, duc la concluzia că

martorii nu cunosc situația reală a reclamantei; reclamanta nu a făcut dovada

cu acte oficiale din care să rezulte că în perioada 22 octombrie 1940 - martie

1945, s-a aflat în refugiu.

Examinând sentința atacată,

în raport cu criticile formulate, cu actele și lucrările dosarului, precum și

cu dispozițiile legale incidente cauzei, inclusiv cele ale art. 304

1

C.

proc. civ., această instanță constată că recursul este fondat, după cum se va

arăta în continuare.

Potrivit art. 1 lit. c) din

Legea nr. 189/2000, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 319/2002

și prin Legea nr. 586/2002, de prevederile acestei legi beneficiază persoana,

cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6

septembrie 1940, la 6 martie 1945, a suferit persecuții etnice, în sensul că a

fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.

În conformitate cu

prevederile art. 6

1

alin. (1) din Legea nr. 189/2000, cu

modificările și completările ulterioare, dovedirea situației de refugiat,

expulzat sau strămutat în altă localitate, din motive de persecuție etnică, se

face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate de organele

competente, iar în cazul în care nu este posibil, prin orice mijloc de probă

prevăzut de lege (inclusiv proba cu martori).

Reclamanta M.A. nu a făcut

dovada refugierii sale, cu acte oficiale eliberate de organele competente. În

extrasul nr. C/559 din 24 aprilie 2001, eliberat de Direcția Județeană Bihor a

Arhivelor Naționale, se menționează că în tabelul nominal întocmit la data de

10 aprilie 1941 privind cetățenii refugiați pe teritoriul Plasei Beiuș, la nr. curent

30 figurează numitul Ș.I., în vârstă de 75 ani, cu un membru de familie, fiind

refugiat din localitatea de domiciliu, Șimian, în localitatea Josani -

Gurbești, județul Bihor.

Din coroborarea datelor

menționate în certificatul de naștere al reclamantei și în extrasul de naștere

al mamei acesteia, cu cele menționate în extrasul eliberat de Direcția

Județeană Bihor a Arhivelor Naționale, rezultă că numitul Ș.I. este bunicul

matern al reclamantei, acesta refugiindu-se cu propria sa familie.

În ceea ce privește

declarațiile martorilor T.M. și D.T., precum și declarația proprie pe care

reclamanta a anexat-o la cererea adresată pârâtei, între acestea există

neconcordanțe, în sensul că reclamanta susține că refugiul a avut loc în anul

1941, iar martorii susțin că refugiul a avut loc în anul 1940.

În lipsa altor dovezi din

care să rezulte că reclamanta s-a aflat în situația de refugiat, neconcordanța

susținerilor din declarațiile menționate mai sus, duce la concluzia că martorii

nu cunosc situația reală a reclamantei și a familiei acesteia.

Prin urmare, nefăcând dovada

situației de refugiat, reclamanta nu poate beneficia de drepturile prevăzute de

Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare.

Cum motivele de recurs

invocate de pârâtă s-au dovedit a fi întemeiate, urmează ca, în conformitate cu

prevederile art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ., recursul să fie

admis, sentința instanței de fond să fie casată și pe fond, acțiunea formulată

de reclamantă să fie respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Casa

Județeană de Pensii Caraș-Severin împotriva sentinței civile nr. 223 din 6

aprilie 2004 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios

administrativ.

Casează sentința atacată și

pe fond, respinge acțiunea formulată de reclamanta M.A.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 decembrie 2004.