Decizia nr. 1657/2005 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul C.S. a solicitat, pe calea acțiunii în contencios administrativ, anularea hotărârii nr. 9685/8812 din 15 decembrie 2003, emisă de pârâta Casa de Pensii a municipiului București și obligarea pârâtei să emită o nouă hotărâre prin care să-i recunoască perioada de refugiu din Basarabia, pe motive etnice și să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000. În motivarea cererii a arătat că a făcut dovada, cu actele prezentate, că s-a refugiat, copil fiind, din Basarabia, în România, astfel că hotărârea prin care i-a respins cererea, este nelegală.

Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 515 din 16 martie 2004, a admis acțiunea, a anulat actul administrativ contestat și a obligat pârâta să emită o nouă hotărâre prin care să-i stabilească calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/1990, cu acordarea drepturilor corespunzătoare pentru perioada 1 noiembrie 1942 - 6 martie 1945, începând cu data de 1 iunie 2003. Instanța a reținut că reclamantul a făcut dovada, în condițiile legii, că în perioada solicitată a fost refugiat din Basarabia, în România. Împotriva sentinței a declarat recurs, pârâta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, motivând, în esență, că instanța a apreciat eronat probele dosarului și a aplicat greșit legea.

Recursul este nefondat. Prin hotărârea nr. 9685/8812 din 15 decembrie 2003, pârâta a respins cererea reclamantului, de acordare a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, motivând că acesta nu a dovedit persecuția etnică, precum și faptul că în perioada 1941 - 1944, Basarabia și Bucovina de Nord s-au aflat sub administrație românească. Potrivit art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face, în lipsa actelor oficiale, prin declarație cu martori. În cauză, din copia certificatului de naștere rezultă că reclamantul C.S. s-a născut la 17 februarie 1929, în localitatea Pitușca, județul Lăpușna, fosta U.R.S.S.

Declarațiile autentificate ale martorilor T.M. și C.M. atestă că reclamantul, din luna noiembrie 1942, s-a refugiat din localitatea de domiciliu,Pitușca, județul Lăpușna, în România, la București, stabilindu-se definitiv în România. Rezultă, deci, că reclamantul, care a fost nevoit să se refugieze, copil fiind, fără să fie însoțit de familie, a făcut dovada refugiului, în condițiile art. 4 alin. (2) din Normele metodologice pentru aplicarea O.G. nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000. În ce privește motivul refugiului, acesta trebuie apreciat în funcție de realitățile istorice ale momentului, fiind de notorietate persecuțiile etnice exercitate de către armata sovietică, asupra populației române din zonă.

În consecință, față de cele de mai sus, se constată că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, iar recursul fiind nefondat, se va respinge ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de pârâta Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 515 din 16 martie 2004, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 martie 2005.