ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1138/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe calea contenciosului administrativ, reclamanta V.E. a chemat în judecată, Casa de Pensii a municipiului București, solicitând anularea hotărârii nr. 9532/7243 din 8 decembrie 2003. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în perioada 17 iunie 1939 - 16 august 1940, fiind bolnavă de T.B.C., s-a aflat internată la Sanatoriul Burgaz și nu a putut să se refugieze din Basarabia, când teritoriul a fost cedat. În anul 1941, când trupele române au trecut râul Prut, sovieticii au ridicat-o împreună cu familia și i-au deportat în Caucazul de Nord.

În vara anului 1942, după ce trupele germano-române au cucerit locul deportării, s-au deplasat spre Transnistria (Odessa), unde era guvernator A. și unde li s-au eliberat acte de identitate, în vederea repatrierii, în țară ajungând în martie 1944. Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 300 din 16 februarie 2004, a admis acțiunea formulată de V.E. A anulat hotărârea nr. 9532/7243 din 8 decembrie 2003 și a obligat pârâta să emită o nouă hotărâre prin care să recunoască reclamantei, drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, în perioada 1 martie 1944 - 6 martie 1945. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanta a fost nevoită să părăsească Basarabia, din motive etnice, datorită deportării în Caucazul de Nord.

Astfel că fiind dovedită persecuția etnică, nu mai are relevanță că reclamanta s-a stabilit în România - Liebling (județul Timiș), ulterior, după ce o perioadă a locuit în Odessa. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, Casa de Pensii a municipiului București, criticând-o ca nelegală și netemeinică și invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Recurenta a susținut, în esență, că instanța de fond a aplicat în mod eronat prevederile Legii nr. 189/2000, atât în privința datei acordării drepturilor, cât și cu privire la aprecierea probelor administrate, întrucât prin adresa nr. 4605/2003, Casa Națională de Pensii și Alte drepturi de Asigurări Sociale a precizat că reclamanta nu beneficiază de prevederile Legii nr. 189/2000.

Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Potrivit prevederilor art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile acestui act normativ, persoana, cetățean român, care în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, a suferit persecuții etnice, aflându-se în una din cele 6 situații enumerate în dispozițiile normative menționate. Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, respectiv adeverința eliberată de Inspectoratul pentru Învățământ Chișinău, Certificatul emis de Prefectura Poliției Chișinău, Buletinul de înscriere a biroului poliției rezultă că reclamanta împreună cu familia sa locuiau în anul 1940, în Basarabia - Chișinău. Din declarația martorei E.V.

rezultă că familia: V.S., soția și fiica E., a fost deportată în Caucazul de Nord, ajungând în ianuarie 1943, la Odessa. De unde rezultă că reclamanta nu avea domiciliul în Odessa, însă situația frontului a fost de așa natură, încât reclamanta și familia sa au ajuns în acest oraș, care la un moment dat a fost sub guvernare germano-română. Aici autoritățile române au certificat cu originalul, actele de identitate ale părinților (există înscrisuri în acest sens la dosarul cauzei), iar în martie 1944, reclamanta și familia s-au refugiat în Liebling - Timiș. Astfel că reclamanta a făcut dovada persecuției din motive etnice, drept pentru care se reține soluția instanței de fond, ca legală și temeinică, urmând a se respinge recursul declarat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței nr. 300 din 16 februarie 2004, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 februarie 2005.