ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1492/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 8549 din 16

decembrie 2002, Judecătoria sectorului 4 București a admis cererea formulată de

reclamantele N.V. și P.E., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor

Publice și Municipiul București, prin Primarul general, așa cum a fost

precizată, a constatat nulitatea absolută a ofertei de donație nr. 3137 din 27

aprilie 2002 și donația acceptată prin Decizia nr. 729/1974 a fostului Consiliu

Popular al Municipiului București cu privire la terenul în suprafață de 440 mp,

situat în București, pentru lipsa cauzei.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond a apreciat că, deși oferta de donație a îndeplinit condițiile

legale aparent, lipsește cauza și anume intenția de a gratifica Statul Român.

Prin decizia civilă nr. 781/A din 18

aprilie 2003, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca

nefondat apelul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primarul

general, a anulat ca netimbrat apelul declarat de Ministerul Finanțelor

Publice, ambele apeluri declarate împotriva sentinței amintite.

Pârâții Ministerul Finanțelor

Publice și Primăria Municipiului București au declarat recurs împotriva acestei

decizii.

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă, prin decizia nr. 1838 din 4 septembrie 2003, a admis recursurile,

a casat decizia recurată și a reținut cauza pentru soluționarea apelurilor.

Judecând apelurile, Curtea de Apel

București, prin decizia nr. 460/A din 9 octombrie 2003 a admis ambele apeluri,

a schimbat în tot sentința apelată și, pe fond, a respins acțiunea

reclamantelor ca nefondată.

Instanța de apel a reținut că a

existat intenția de a gratifica Statul Român și aceasta s-a făcut în

concordanță cu prevederile Decretului nr. 478/1954 privitor la donațiile făcute

statului.

S-a mai reținut că nu se poate

susține că statul nu a acceptat donația în formă autentică, întrucât, printre

organele și instituțiile competente să accepte donațiile făcute statului, se

numără, potrivit art. 2 din Decretul nr. 478/1954 și Comitetul Executiv al

Sfatului Popular al Capitalei, astfel încât actul administrativ emis fiind un

act autentic, nu mai este necesară autentificarea notarială.

Reclamantele au atacat cu recurs

această decizie, susținând, în esență, că instanța de apel a pronunțat o

soluție prin aplicarea greșită a legii, respectiv a dat o interpretare greșită

actelor din dosar în sensul că părinții reclamantelor ar fi avut intenția de a

gratifica Statul Român, iar donația este făcută cu titlu valabil.

Recursul este fondat și va fi admis

pentru următoarele considerente.

Potrivit dispozițiilor art. 966 C.

civ., invocate de recurente, „obligația fără cauză sau fondată pe o cauză

falsă, sau nelicită, nu poate avea nici un efect”.

Totodată, existența cauzei urmează a

fi examinată în raport de specificul donației, ca liberalitate, prin care o

valoare trece dintr-un patrimoniu în altul, fără a se urmări un echivalent.

Or, în analiza cauzei în materie de

donație, definită ca o liberalitate, este necesar a se stabili scopul sau

motivul care a fost determinant pentru voința dispunătorului în acest sens.

Ca atare, în acest caz, voința de a

dispune nu poate fi separată de scopul determinant, care a provocat

manifestarea dispunătorului sub forma unei liberalități.

Cauza în cazul contractului de

donație cuprinde așadar, în primul rând, voința de a dărui,

animus donandi

,

și apoi motivul care a hotărât pe dispunător să facă liberalitatea, fără însă

ca aceste elemente să poată fi separate și examinate apoi izolat, ele formând

un tot.

În cauză, în mod corect s-a reținut,

prin sentința instanței de fond, că actul de donație nu a avut la bază

animus

donandi

care trebuie să constituie cauza juridică a liberalității

realizate.

Sentința a reținut corect că este de

notorietate faptul că în perioada puterii comuniste, autoritățile procedau la

demolare chiar în lipsa consimțământului foștilor proprietari.

De asemenea, există o prezumție a

lipsei cauzei dată și de împrejurarea că părinții reclamantelor nu mai dețineau

o altă locuință și nu au primit despăgubiri în urma exproprierii.

Față de aceste considerații, Curtea

apreciază că sentința pronunțată este legală și temeinică, urmând a fi

menținută.

În consecință, recursul se va admite,

decizia atacată va fi casată, apelurile declarate de pârâți vor fi respinse,

iar sentința menținută.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamantele N.V.

și P.E. împotriva deciziei nr. 460/A din 9 octombrie 2003 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă.

Casează decizia atacată și respinge

apelurile declarate de Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București,

prin Primarul general împotriva sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie

2005.