ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 956/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, reține următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 11 mai 2011 reclamanta J.R.G. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 125.000 euro, echivalent în RON la data plății, invocând incidența dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Prin sentința civilă nr. 452 din 19 decembrie 2011, Tribunalul Brașov, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune. A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta J.R.G. și, în consecință a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 80.800 euro, respectiv echivalentul în RON al acestei sume la data efectuării plății, cu titlu de despăgubiri.

A obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 3.300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. A obligat reclamanta să achite suma de 1796 RON, cu titlu de diferență onorariu cuvenit expertului. Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că în speță sunt îndeplinite cerințele instituite de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 și de prevederile art. 1337 C. civ. sub imperiul cărora s-a născut raportul juridic supus judecății, texte de lege a căror interpretare logico-juridic conduce la concluzia că răspunderea statului pentru evicțiune intervine și în cazul în care există un contract de vânzare-cumpărare perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995, care nu a fost anulat de către instanțele judecătorești.

Tribunalul a analizat întinderea obligației de dezdăunare, iar sub acest aspect, a reținut incidența prevederilor art. 50 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, prevederi legale față de care instanța a încuviințat administrarea în cauză a probei cu expertiza tehnică judiciară în specialitatea evaluarea proprietății imobiliare.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, pe care a invocat-o din oficiu, instanța a avut în vedere că cererea de chemare în judecată ce constituie obiectul prezentului dosar a fost fundamentată pe dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, text de lege ce a intrat în vigoare ca urmare a modificării actului normativ menționat prin Legea nr. 1/2009, astfel că termenul general de prescripție de 3 ani în care o astfel de acțiune putea fi promovată a început să curgă la data la care a intrat în vigoare actul normativ menționat, dată în raport de care s-a constatat că sesizarea instanței s-a făcut în termenul legal instituit de lege. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul, apelul fiind respins, ca nefondat prin Decizia civilă nr. 92/AP din 27 iunie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele: În ceea ce privește critica legată de calitate procesual pasivă a pârâtei, prima instanță a soluționat în mod corect această excepție, arătând că potrivit dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, pe care s-a fundamentat acțiunea reclamantei, este îndreptățit a sta în judecată, în acțiuni ce au un astfel de obiect, Statul Român, chiar dacă nu a fost parte a raportului contractual. Prin urmare calitatea procesuală în cadrul acestui gen de acțiuni este una stabilită de lege, iar părțile nu pot deroga de la ea și nu pot conveni altfel, peste dispozițiile legale în vigoare. În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, s-a reținut că nici această critică nu este întemeiată, întrucât termenul pentru acțiunile ce au un astfel de obiect, curge de la data modificării legii și nu de la data obținerii titlului, respectiv data pronunțării hotărârilor judecătorești.

Cum acțiunea a fost introdusă în data de 11 mai 2011, iar norma legală, a intrat în vigoare la data de 30 noiembrie 2009 este respectat termenul general de prescripție. Referitor la criticile care vizează fondul cauzei, s-a reținut că instanța de judecată nu avea obligația să verifice, din oficiu, care este procentul din prețul imobilului ce a fost plătit, în lipsa unei cereri exprese, formulate de parte în acest sens. O astfel de lipsă, nu poate fi acoperită de instanță numai în temeiul rolului său activ, fiind chiar o apărare de fond, părții revenindu-i obligația să o invoce. Cu privire la aspectul legat de previzibilitatea unei acțiuni în evicțiune, ca urmare a faptul că titlul statului nu era unul suficient de consolidat s-a reținut că această critică nu este întemeiată și nu poate fi primită.

Pârâtul nu poate fi exonerat de răspunderea pentru evicțiune, întrucât și vânzătorul avea obligația să nu înstrăineze bunul dacă avea cunoștință că deține un bun asupra căruia nu are un titlu suficient de consolidat. Faptul că putea fi prevăzută o eventuală evicțiune, nu justifică păstrarea prețului ce a făcut obiectul vânzării cumpărării imobilului, de către vânzător, considerându-se totodată, exonerat de o astfel de răspundere. Totodată s-a reținut că în mod corect instanța de fond a reținut buna-credință a reclamantei, care a fost statornicită cu autoritate de lucru judecat prin Decizia civilă nr. 515/2002 pronunțată de Curtea de Apel Brașov și de asemenea în mod corect s-a apreciat că temeiul de drept incident în cauză este art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Împotriva menționatei decizii a declarat recurs, în termen legal Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, motivat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul a arătat următoarele: Instanța de apel a apreciat în mod greșit că Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă în cauză. Ministerul Finanțelor Publice este un terț, nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre reclamantă și SC R. SRL. Restituirea sumei de bani achitată ca preț al contractului nu poate fi făcută decât în baza angajării răspunderii contractuale a vânzătorului în limitele raportului juridic încheiat.

În aceste condiții se instituie obligația în sarcina vânzătorului de garanție contra evicțiunii, respectiv vânzătorul SC R. SRL este obligat să restituie integral prețul primit. Cu referire la fondul cauzei se arată că în mod greșit instanțele fondului nu au analizat cauza și din perspectiva sumelor efectiv achitate de reclamantă din prețul apartamentului până la momentul la care a fost evinsă. Recursul nu este fondat și va fi respins pentru următoarele considerente: Înalta Curte constată că excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice a fost corect soluționată de instanțele de fond și apel. Deși susținerea pârâtului că este terț față de contractul de vânzare-cumpărare din 01 iulie 1999 încheiat între SC R. SRL, în calitate de vânzător și reclamanta J.R.G., în calitate de cumpărător, este reală, acest fapt nu determină efectele juridice pe care recurentul le pretinde.

Potrivit prevederilor art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (introduse prin dispozițiile art. (1) pct 18 din Legea nr. 1 din 6 februarie 2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Obligația de restituire a prețului către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/2005, au fost desființate nu este un efect al contractului, ci o obligație ce decurge din lege.

Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 stabilește obligația Ministerului Finanțelor Publice de a restitui prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate fie cu eludarea, fie cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Totodată, art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 definește noțiunea de desființare a contractului, dându-i un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulității acestuia, în același cadru fiind inclusă, prin voința legiuitorului și ineficacitatea actului juridic ca titlu de proprietate asupra imobilului, intervenită în urma admiterii unei acțiuni în revendicare îndreptată împotriva chiriașului-cumpărător al bunului, în condițiile Legii nr. 112/1995, cum este cazul în speță.

Dispozițiile legale enunțate au un caracter special, derogator de la dispozițiile dreptului comun pe care le invocă recurentul-pârât, instituind un caz special de răspundere din care rezultă calitatea procesuală pasivă unică a Ministerului Finanțelor Publice în litigiile decurgând din restituirea prețului. Obligația de răspundere pentru evicțiune a vânzătorului, așa cum este ea stabilită de dispozițiile art. 1337 și următoarele C. civ., este absorbită în această ipoteză de obligația Ministerului Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, de a restitui prețul către chiriașul evins de un terț - fost proprietar al imobilului în cauză.

Condițiile speciale instituite de Legea nr. 112/1995 cu privire la modalitatea de încheiere a contractelor de vânzare-cumpărare a imobilelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, potrivit art. 9 alin. (1), precum și cu privire la constituirea fondului extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, conform art. 13 alin. (6) lit. a), justifică adoptarea unei dispoziții legale derogatorii de la dreptul comun, de natură a înlătura prejudiciul suferit de acei chiriași ce nu se mai pot bucura de efectele contractului încheiat. Obligația instituită de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este independentă de vreo culpă a debitorului obligat prin lege la restituire, astfel încât nici această critică promovată de recurent nu poate fi reținută.

Criticile legate de fondul cauzei vizează aspecte legate de temeinicia hotărârii, ce nu pot fi analizate în recurs așa cum rezultă din art. 304 C. proc. civ., care permite deducerea spre verificare în calea de atac a recursului doar a legalității hotărârii. Ca atare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins, ca nefondat, cu consecința rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov împotriva Deciziei nr. 92/Ap din data de 27 iunie 2012 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 februarie 2013. Procesat de GGC - NN