ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 956/2013

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, reține

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 11 mai

2011 reclamanta J.R.G. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice solicitând obligarea acestuia la plata sumei de

125.000 euro, echivalent în RON la data plății, invocând incidența

dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă

nr. 452 din 19 decembrie 2011, Tribunalul Brașov, a respins excepția

prescripției dreptului material la acțiune.

A admis în parte

cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta J.R.G. și, în consecință

a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 80.800 euro, respectiv

echivalentul în RON al acestei sume la data efectuării plății, cu titlu de

despăgubiri.

A obligat pârâtul să

achite reclamantei suma de 3.300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A obligat reclamanta

să achite suma de 1796 RON, cu titlu de diferență onorariu cuvenit expertului.

Pentru a se pronunța

astfel, tribunalul a reținut că în speță sunt îndeplinite cerințele instituite

de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 și de prevederile art. 1337 C.

civ. sub imperiul cărora s-a născut raportul juridic supus judecății, texte de

lege a căror interpretare logico-juridic conduce la concluzia că răspunderea

statului pentru evicțiune intervine și în cazul în care există un contract de

vânzare-cumpărare perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995, care nu a fost

anulat de către instanțele judecătorești.

Tribunalul a analizat

întinderea obligației de dezdăunare, iar sub acest aspect, a reținut incidența

prevederilor art. 50

1

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, prevederi

legale față de care instanța a încuviințat administrarea în cauză a probei cu

expertiza tehnică judiciară în specialitatea evaluarea proprietății imobiliare.

În ceea ce privește

excepția prescripției dreptului material la acțiune, pe care a invocat-o din

oficiu, instanța a avut în vedere că cererea de chemare în judecată ce

constituie obiectul prezentului dosar a fost fundamentată pe dispozițiile art.

50

1

din Legea nr. 10/2001, text de lege ce a intrat în vigoare ca

urmare a modificării actului normativ menționat prin Legea nr. 1/2009, astfel

că termenul general de prescripție de 3 ani în care o astfel de acțiune putea

fi promovată a început să curgă la data la care a intrat în vigoare actul

normativ menționat, dată în raport de care s-a constatat că sesizarea instanței

s-a făcut în termenul legal instituit de lege.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul, apelul fiind respins, ca nefondat prin

Decizia civilă nr. 92/AP din 27 iunie 2012, pronunțată de Curtea de Apel

Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

În ceea ce privește

critica legată de calitate procesual pasivă a pârâtei, prima instanță a

soluționat în mod corect această excepție, arătând că potrivit dispozițiilor

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, pe care s-a fundamentat acțiunea

reclamantei, este îndreptățit a sta în judecată, în acțiuni ce au un astfel de

obiect, Statul Român, chiar dacă nu a fost parte a raportului contractual. Prin

urmare calitatea procesuală în cadrul acestui gen de acțiuni este una stabilită

de lege, iar părțile nu pot deroga de la ea și nu pot conveni altfel, peste

dispozițiile legale în vigoare.

În ceea ce privește

excepția prescripției dreptului material la acțiune, s-a reținut că nici

această critică nu este întemeiată, întrucât termenul pentru acțiunile ce au un

astfel de obiect, curge de la data modificării legii și nu de la data obținerii

titlului, respectiv data pronunțării hotărârilor judecătorești. Cum acțiunea a

fost introdusă în data de 11 mai 2011, iar norma legală, a intrat în vigoare la

data de 30 noiembrie 2009 este respectat termenul general de prescripție.

Referitor la

criticile care vizează fondul cauzei, s-a reținut că instanța de judecată nu

avea obligația să verifice, din oficiu, care este procentul din prețul

imobilului ce a fost plătit, în lipsa unei cereri exprese, formulate de parte

în acest sens. O astfel de lipsă, nu poate fi acoperită de instanță numai în

temeiul rolului său activ, fiind chiar o apărare de fond, părții revenindu-i

obligația să o invoce.

Cu privire la

aspectul legat de previzibilitatea unei acțiuni în evicțiune, ca urmare a

faptul că titlul statului nu era unul suficient de consolidat s-a reținut că

această critică nu este întemeiată și nu poate fi primită. Pârâtul nu poate fi

exonerat de răspunderea pentru evicțiune, întrucât și vânzătorul avea obligația

să nu înstrăineze bunul dacă avea cunoștință că deține un bun asupra căruia nu

are un titlu suficient de consolidat. Faptul că putea fi prevăzută o eventuală

evicțiune, nu justifică păstrarea prețului ce a făcut obiectul vânzării

cumpărării imobilului, de către vânzător, considerându-se totodată, exonerat de

o astfel de răspundere.

Totodată s-a reținut

că în mod corect instanța de fond a reținut buna-credință a reclamantei, care a

fost statornicită cu autoritate de lucru judecat prin Decizia civilă nr.

515/2002 pronunțată de Curtea de Apel Brașov și de asemenea în mod corect s-a

apreciat că temeiul de drept incident în cauză este art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001.

Împotriva menționatei

decizii a declarat recurs, în termen legal Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, motivat

în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

criticilor formulate, pârâtul a arătat următoarele:

Instanța de apel a

apreciat în mod greșit că Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală

pasivă în cauză.

Ministerul Finanțelor

Publice este un terț, nefiind parte la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare dintre reclamantă și SC R. SRL.

Restituirea sumei de

bani achitată ca preț al contractului nu poate fi făcută decât în baza

angajării răspunderii contractuale a vânzătorului în limitele raportului

juridic încheiat. În aceste condiții se instituie obligația în sarcina

vânzătorului de garanție contra evicțiunii, respectiv vânzătorul SC R. SRL este

obligat să restituie integral prețul primit.

Cu referire la fondul

cauzei se arată că în mod greșit instanțele fondului nu au analizat cauza și

din perspectiva sumelor efectiv achitate de reclamantă din prețul

apartamentului până la momentul la care a fost evinsă.

Recursul nu este

fondat și va fi respins pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată

că excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor

Publice a fost corect soluționată de instanțele de fond și apel.

Deși susținerea

pârâtului că este terț față de contractul de vânzare-cumpărare din 01 iulie

1999 încheiat între SC R. SRL, în calitate de vânzător și reclamanta J.R.G., în

calitate de cumpărător, este reală, acest fapt nu determină efectele juridice

pe care recurentul le pretinde.

Potrivit prevederilor

art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (introduse prin dispozițiile

art. (1) pct 18 din Legea nr. 1 din 6 februarie 2009 pentru modificarea și

completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate

în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), proprietarii ale

căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive

și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor,

stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Obligația de

restituire a prețului către proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/2005, au fost desființate

nu este un efect al contractului, ci o obligație ce decurge din lege.

Art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001 stabilește obligația Ministerului Finanțelor Publice de a

restitui prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate fie cu eludarea, fie cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive

și irevocabile.

Totodată, art. 20

alin. (2) din Legea nr. 10/2001 definește noțiunea de desființare a

contractului, dându-i un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului

juridic ca urmare a declarării nulității acestuia, în același cadru fiind

inclusă, prin voința legiuitorului și ineficacitatea actului juridic ca titlu

de proprietate asupra imobilului, intervenită în urma admiterii unei acțiuni în

revendicare îndreptată împotriva chiriașului-cumpărător al bunului, în

condițiile Legii nr. 112/1995, cum este cazul în speță.

Dispozițiile legale

enunțate au un caracter special, derogator de la dispozițiile dreptului comun

pe care le invocă recurentul-pârât, instituind un caz special de răspundere din

care rezultă calitatea procesuală pasivă unică a Ministerului Finanțelor

Publice în litigiile decurgând din restituirea prețului.

Obligația de

răspundere pentru evicțiune a vânzătorului, așa cum este ea stabilită de

dispozițiile art. 1337 și următoarele C. civ., este absorbită în această

ipoteză de obligația Ministerului Finanțelor Publice, în calitate de

reprezentant al Statului Român, de a restitui prețul către chiriașul evins de

un terț - fost proprietar al imobilului în cauză.

Condițiile speciale

instituite de Legea nr. 112/1995 cu privire la modalitatea de încheiere a

contractelor de vânzare-cumpărare a imobilelor ce nu se restituie în natură

foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, potrivit art. 9 alin. (1),

precum și cu privire la constituirea fondului extrabugetar la dispoziția

Ministerului Finanțelor Publice, conform art. 13 alin. (6) lit. a), justifică

adoptarea unei dispoziții legale derogatorii de la dreptul comun, de natură a

înlătura prejudiciul suferit de acei chiriași ce nu se mai pot bucura de

efectele contractului încheiat.

Obligația instituită

de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este independentă de vreo culpă a

debitorului obligat prin lege la restituire, astfel încât nici această critică

promovată de recurent nu poate fi reținută.

Criticile legate de

fondul cauzei vizează aspecte legate de temeinicia hotărârii, ce nu pot fi

analizate în recurs așa cum rezultă din art. 304 C. proc. civ., care permite

deducerea spre verificare în calea de atac a recursului doar a legalității hotărârii.

Ca atare, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins, ca nefondat, cu

consecința rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei

și Finanțelor reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov

împotriva Deciziei nr. 92/Ap din data de 27 iunie 2012 a Curții de Apel Brașov,

secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și

asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 februarie 2013.

Procesat

de GGC - NN