ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2925/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2925/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 22 ianuarie 2010 reclamantul O.D.M., prin mandatari O.M.F.

și O.C. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român și Ministerul Economiei

și Finanțelor cerând să fie obligați la plata unei despăgubiri reprezentând valoarea

de piață, stabilită conform standardelor internaționale de evaluare, a

apartamentului nr.2, situat în imobilul din Brașov, înscris în C.F. 108 Brașov,

nr. top 5029 - casa de piatră și curte în suprafață de 271,80 mp, despăgubire evaluată

provizoriu la 140.000 Euro, invocând incidența dispozițiilor art. 50 din Legea

nr. 10/2001.

Prin aceeași cerere,

reclamantul a cerut obligarea pârâților I.M.V., G.L. și G.D. la plata unei

despăgubiri constând în contravaloarea îmbunătățirilor aduse apartamentul mai

sus menționat, actualizată la zi, evaluată provizoriu la 50.000 Euro, precum și

instituirea în favoarea sa a unui drept de retenție asupra apartamentului până

la plata debitului, invocând incidența dispozițiilor art. 494, art. 992 și art.

1337 C. civ.

În motivarea cererii,

reclamantul a susținut că a dobândit apartamentul în litigiu, prin moștenire,

de la autoarea sa L.N. care, la rândul său, l-a dobândit prin contractul de

vânzare-cumpărate nr. 23633 din 27 martie 1998, încheiat în procedura Legii nr.

112/1995.

Reclamantul a

susținut că prin sentința civilă nr. 11337 din 19 noiembrie 2008 a Judecătoriei Brașov, rămasă definitivă și irevocabilă, a fost obligat să lase apartamentul în

deplină proprietate și posesie pârâților I.V., G.L. și G.D.

Cum autoarea sa a

fost de bună credință la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare,

fapt constatat prin sentința civilă nr. 2059 din 22 februarie 2002 a Judecătoriei Brașov, rămasă definitivă și irevocabilă, reclamantul a susținut că este

îndreptățit la plata de către pârâți a valorii de piață a apartamentului și,

respectiv, a contravalorii îmbunătățirilor aduse acestuia.

Prin încheierea din 9

aprilie 2010, în raport de prevederile Legii nr. 1/2009, instanța a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, justificat

de împrejurarea că, potrivit mențiunilor contractului de vânzare cumpărare, are

calitatea de vânzător al apartamentului în litigiu și, totodată, cu aceeași

motivare, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului

Ministerul Finanțelor Publice.

Prin sentința civilă

nr. 297 din 12 noiembrie 2010, Tribunalul Brașov, secția civilă, a admis în

parte cererea și a obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și

Finanțelor să plătească reclamantului o despăgubire reprezentând echivalentul

în lei la data plății a sumei de 56.000 Euro și a respins restul pretențiilor de

despăgubire formulate de către reclamant, precum și cererea de chemare în

judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor, pentru

lipsa calității sale procesuale pasive.

Prin aceeași sentință

a fost admisă în parte cererea reconvențională formulată de către pârâții I.M.V.,

G.L. și G.D. și, în consecință, reclamantul a fost obligat să le plătească echivalentul

în lei a sumei de 1.832 Euro, cu titlu de daune interese.

În motivarea

sentinței, instanța a reținut că autoarea reclamantului a încheiat contractul

de vânzare cumpărare nr. 23633 din 27 martie 1998 cu Statul Român, reprezentat

prin SC R. Brașov, cu bună credință și cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995, astfel cum s-a statuat prin sentința civilă nr. 2059 din 22 februarie

2002 a Judecătoriei Brașov, rămasă definitivă și irevocabilă, prin care a fost

admisă cererea de constatare a valabilității contractului mai sus arătat, formulată

de autoarea reclamantului, L.N.

În atare condiții, în

raport de prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001 și ale art. 1337 și urm. C.

civ., instanța a reținut că se impune angajarea răspunderii vânzătorului care,

în speță, este Statul Român, pentru evicțiunea cumpărătorului, cu consecința

obligării sale, prin reprezentantul său, Ministerul Finanțelor Publice, la

plata către reclamant a sumei de 56.000 Euro, reprezentând valoarea de

circulație a apartamentului cumpărat, valoare stabilită prin raportul de

expertiză întocmit în cauză.

Cât privește

contravaloarea investițiilor pretins aduse de reclamant apartamentului în

litigiu, care se includ oricum în valoarea de circulație a apartamentului,

instanța a constatat că nu au fost dovedite prin probatoriul administrat, caz

în care solicitarea de despăgubire formulată în acest sens se dovedește a fi

nefondată.

Dat fiind caracterul

accesoriu al cererii de instituire a unui drept de retenție în raport cu

solicitarea de despăgubite pentru lucrările de investiții, instanța a reținut

că, în raport de soluția dată asupra cererii de despăgubire, nici această

cerere nu poate fi primită.

Cât privește cererea

reconvențională formulată de pârâții persoane fizice, prin care pretind contravaloarea

lipsei de folosință a imobilului, instanța a reținut că, în raport de

prevederile art. 483 C. civ., astfel de despăgubiri le sunt cuvenite de la data

rămânerii irevocabile a sentinței civile nr. 11337 din 19 noiembrie 2008 a Judecătoriei Brașov, prin care reclamantul a fost obligat să le lase imobilul în deplină proprietate

și liniștită posesie, și până la data promovării prezentei cereri de chemare și

sunt, în raport de concluziile expertizei, în cuantum de 1832 Euro.

Prin decizia nr. 60/Ap

din 12 aprilie 2011, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins apelul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

În motivarea

deciziei, instanța a reținut că atâta timp cât pârâtul Statul Român,

reprezentat prin SC R. Brașov a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare nr.

23633 din 27 martie 1999 încheiat cu autoarea reclamantului, criticile privind

greșita soluționare de prima instanță a excepției lipsei calității sale

procesuale pasive se dovedesc a fi nefondate.

Cât privește buna

credință a autoarei reclamantului la momentul încheierii contractului de

vânzare cumpărare, instanța a statuat că a fost deja stabilită prin sentința

nr. 11337/2008 a Judecătoriei Brașov, rămasă definitivă și irevocabilă, motiv

pentru care nu poate fi reanalizată în prezentul proces.

Instanța a observat,

totodată, că soluția primei instanțe este în concordanță cu prevederile art. 1

din Protocolul adițional la Convenție, că pârâtul apelant nu a formulat

obiecțiuni cu privire la metodele de calcul folosite de expert pentru

stabilirea cuantumului despăgubirilor, ci a exprimat păreri personale, precum

și faptul că dispozițiile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2010 nu

condiționează acordarea despăgubirii de faptul intabulării de către cumpărători

a dreptului de proprietate dobândit prin contractele încheiate în procedura Legii

nr. 112/1995, fapt, de altminteri, irelevant cât timp, în cadrul acțiunii în

revendicare, întemeiate pe compararea titlurilor, foștii proprietari urmau să

aibă succes dat fiind că titlul lor era preferabil celui invocat de reclamant.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, prin Direcția generală a finanțelor publice Brașov, invocând incidența

dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului, pârâtul reiterează critica potrivit căreia instanțele de fond au

soluționat greșit excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Pârâtul susține, fără

a argumenta, că atâta timp cât nu a fost parte în contractul de vânzare

cumpărare nr. 23633 din 27 martie 1998, contract intervenit în opinia sa între

SC R. SRL, în calitate de vânzător, și antecesoarea reclamantului, în calitate

de cumpărătoare, nu putea fi obligat la despăgubiri în baza obligației de

garanție contra evicțiunii, obligație care, potrivit prevederilor art.

1341-1343 C. civ., incumbă doar vânzătorului.

Pârâtul susține că

soluția contrară se impunea și în raport de prevederile art. 25 și art. 37 din

Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice, respectiv de

prevederile Legii nr. 1/2009 prin care s-au modificat dispozițiile Legii nr.

10/2001, dispoziții care nu îi conferă calitate procesuală pasivă în astfel de

litigii.

Pârâtul prezintă în

cuprinsul memoriului de recurs conținutul mai multor dispoziții legale (de

exemplu: art. 33 din H.G. nr. 20/1996, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, art. 50

1

din Legea nr. 10/2001), face comentarii pe marginea altora (de

exemplu: a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 213/1998), prezintă aspecte din

jurisprudența Curții Europene care au determinat, în opinia sa, modificarea

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, precum și conținutul diverselor acte

procedurale întocmite la judecate în fond, concluzionând în sensul că instanțele

de fond „nu au analizat întreg materialul probator administrat în cauză prin

raportare la petitele acțiunii introductive și la starea de fapt care a generat

promovarea acesteia”

În fine, pârâtul

susține că instanțele de fond au aplicat greșit dispozițiile art. 1337 și urm. C.

civ., relative la garanția vânzătorului pentru evicțiune, fără a o argumentare

coerentă și pe cele ale art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 și art. 1

alin. (3) și (4) din H.G. nr. 20/1996, argumentat de faptul că atâta timp cât antecesoarea

reclamantului a cunoscut cauza evicțiunii, aceasta nu putea invoca propria

culpă în fundamentarea pretenției de despăgubire dedusă judecății.

Pârâtul susține, de

asemenea, că instanțele de fond au încălcat prevederile art. 129 alin. (5) C.

proc. civ., greșeală constând în însușirea concluziilor raportului de expertiză

întocmit într-o manieră incompletă, pe baza unor oferte de tranzacționare și fără

a i se încuviința obiecțiunile formulate, în mod nejustificat.

Analizând recursul,

Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:

În drept, recursul

este o cale extraordinară de atac iar soarta sa depinde, în primul rând, de

modul cum sunt formulate motivele de recurs, căci numai motivul formulat în

scris și numai în măsura în care a fost dezvoltat poate fi cercetat de Înalta

Curte de Casație și Justiție.

Totodată, motivele de

recurs trebuie să se grefeze pe conținutul hotărârii atacată și pe susținerile

pe care părțile le-au făcut în fața instanțelor de fond, întrucât recursul presupune

un control al legalității hotărârii recurată și nu o nouă judecată în fond a

pricinii.

În speța supusă

analizei, se constată că pârâtul invocă motivele de nelegalitate prevăzute de

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. fără a dezvolta, în raport de fiecare motiv,

criticile într-o manieră clară și coerentă.

Or, se constată că instanța

de apel, prin hotărârea pronunțată, a dezvoltat atât considerentele de fapt,

cât și considerentele de drept pe care și-a fundamentat soluția pronunțată, caz

în care, critica relativă la incidența motivului de recurs prevăzut de

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nedezvoltată, se dovedește a fi

formală și, pe cale de consecință, nefondată.

Cât privește critica

privind greșita soluționare de către instanțele de fond a excepției lipsei

calității sale procesuale pasive, ce se circumscrie motivului de recurs

prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că nu este fondată.

Mai întâi, se

constată, că instanțele de fond, observând mențiunile contractul de vânzare-cumpărare

nr. 23633 din 27 martie 1999, au reținut că la rubrica vânzător figurează

„Statul Român, reprezentat prin SC R. Brașov”, aspect necontestat de pârâtul

Statul Român.

În atare condiții,

argumentul reiterat de pârât, potrivit căruia, vânzătorul imobilului ar fi SC R.

Brașov, căruia i-ar incumba, exclusiv, răspunderea pentru evicțiune, se

dovedește a fi străină atât conținutului contractului de vânzare-cumpărare, cât

și considerentelor hotărârilor judecătorești recurate.

Apoi, se constată că

textele de lege indicate de pârât în justificarea aceleași critici de

nelegalitate, nu fundamentează soluția contrară.

Astfel, dispozițiile

art. 25 din Decretul nr. 31/1954 stabilesc, cu valoare de principiu, condițiile

în care, în lipsa unor dispoziții legale derogatorii, Statul Român,

participă în

raporturile juridice ca persoană juridică, respectiv, ca subiect de drepturi și

obligații în nume propriu, anume prin Ministerul Finanțelor, iar art. 37 din

decret, reglementează limitele răspunderii statului pentru obligațiile asumate

de diversele persoane juridice prin organele lor de conducere.

Dispozițiile art. I

pct. 17 din Legea nr. 1/2009, prin care au fost modificate dispozițiile art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, prevăd în mod expres că „

Restituirea prețului

prevăzut l

a

alin. (2) și (2^1) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din

fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr.

112/1995, cu modificările ulterioare."

În speță, se observă

că în raportul contractual, Statul Român a participat în nume propriu, însă

printr-un alt reprezentant decât Ministerul Finanțelor Publice, fapt care nu

pune în discuție încălcarea prevederilor art. 25 Decretul nr. 31/1954, iar în

raportul de despăgubire fundamentat pe prevederile art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001, plata despăgubirii se face, în numele statului, de către

Ministerul Finanțelor, chemat în proces ca reprezentant al statului, din fondul

extrabugetar constituit în condițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Cât privește critica

privind greșita statuare a instanțelor de fond cu privire la incidența prevederilor

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 raportului juridic dedus judecății, care

se circumscrie motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., se constată, de asemenea, că nu poate fi primită.

Potrivit prevederilor

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, „Proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al

imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.”

Modalitățile de

desființare a unor astfel de contracte,

prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile,

au

fost prevăzute de dispozițiile art. 20 alin. (

2)

1

din lege, anume „fie ca

urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare”.

În speța supusă

analizei, potrivit situației de fapt, astfel cum a fost stabilită de judecătorii

fondului, reclamantul a fost deposedat de apartamentul în litigiu, cumpărat de

autoarea sa cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, în cadrul unui

proces de revendicare, finalizat prin pronunțarea sentinței civile nr. 11337

din 19 noiembrie 2008 a Judecătoriei Brașov, rămasă definitivă și irevocabilă.

Cât privește titlu

exhibat de reclamant, anume contractul de vânzare-cumpărare nr. 23633 din 27

martie 1999, se observă că valabilitatea sa a fost analizată și constatată în

cadrul procesului finalizat prin pronunțarea sentinței civile nr. 2059/2002 a

Judecătoriei Brașov, rămasă definitivă și irevocabilă, justificat de

împrejurarea că a fost încheiat „în mod valabil, cu bună credință”.

În atare condiții, în

mod corect instanțele de fond au respins solicitările pârâtului de a se

reanaliza în prezentul proces buna credință a cumpărătorului din perspectiva

respectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, la momentul încheierii

contractului de vânzare-cumpărare, și, respectiv, din perspectiva îndeplinirii

formalităților de intabulare a dreptului dobândit în baza acestui contract, cât

timp, îndeplinirea condițiilor Legii nr. 112/1994 a fost stabilită într-un alt

proces, respectiv, printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă,

iar cerința referitoare la intabularea dreptului nu se constituie într-o

condiție impusă de legiuitor pentru exercițiul acțiunii în despăgubire.

În concluzie, constatând

incidența prevederile art. 50

1

, ale art

.

50 alin. (2)

1

din Legea nr. 10/2001, în mod corect instanțele de fond, în concordanță cu

prevederile art. 50 alin. (3) din lege, au statuat cu privire la dreptul

reclamantului de a primi de la Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, o despăgubire reprezentând prețul

de piață al apartamentului cumpărat cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995 și de care, ulterior, a fost deposedat în favoarea foștilor

proprietari, în cadrul unui proces de revendicare.

Este de menționat,

totodată, că stabilirea situației de fapt, prin aprecierea probatoriilor

administrate, inclusiv a raportului de expertiză administrat și a obiecțiunilor

formulate de părți, este în sarcina judecătorilor fondului.

Or, în lipsa unor

critici de nelegalitate concrete relative la condițiile de admisibilitate ori

de administrare a probatoriilor, presupusa greșeală de fapt săvârșită de

judecătorii fondului, decurgând din aprecierea probatoriilor, nu poate face

obiect al controlului exercitat de instanța de recurs, urmare a abrogării

motivului prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ.

În consecință,

critica formulată de pârât relativă la încălcarea de către judecătorii fondului

a prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., critică prin intermediul

căreia, în realitate, contestă metodele folosite de expert pentru determinarea

prețului de circulație al imobilului, metode cu privire la care însă nu a

formulat obiecțiuni pertinente la judecata în fond, pentru considerentele de

drept mai sus arătate, nu poate fi primită.

Așa fiind, pentru

considerentele arătate, Înalta Curte urmează a respinge recursul dedus

judecății de pârât, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, prin Direcția generală a finanțelor publice Brașov împotriva deciziei

nr. 60/Ap din 12 aprilie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 mai 2012.