ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2925/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 22 ianuarie 2010 reclamantul O.D.M., prin mandatari O.M.F. și O.C. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român și Ministerul Economiei și Finanțelor cerând să fie obligați la plata unei despăgubiri reprezentând valoarea de piață, stabilită conform standardelor internaționale de evaluare, a apartamentului nr.2, situat în imobilul din Brașov, înscris în C.F. 108 Brașov, nr. top 5029 - casa de piatră și curte în suprafață de 271,80 mp, despăgubire evaluată provizoriu la 140.000 Euro, invocând incidența dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001. Prin aceeași cerere, reclamantul a cerut obligarea pârâților I.M.V., G.L.

și G.D. la plata unei despăgubiri constând în contravaloarea îmbunătățirilor aduse apartamentul mai sus menționat, actualizată la zi, evaluată provizoriu la 50.000 Euro, precum și instituirea în favoarea sa a unui drept de retenție asupra apartamentului până la plata debitului, invocând incidența dispozițiilor art. 494, art. 992 și art. 1337 C. civ. În motivarea cererii, reclamantul a susținut că a dobândit apartamentul în litigiu, prin moștenire, de la autoarea sa L.N. care, la rândul său, l-a dobândit prin contractul de vânzare-cumpărate nr. 23633 din 27 martie 1998, încheiat în procedura Legii nr. 112/1995. Reclamantul a susținut că prin sentința civilă nr. 11337 din 19 noiembrie 2008 a Judecătoriei Brașov, rămasă definitivă și irevocabilă, a fost obligat să lase apartamentul în deplină proprietate și posesie pârâților I.V., G.L.

și G.D. Cum autoarea sa a fost de bună credință la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, fapt constatat prin sentința civilă nr. 2059 din 22 februarie 2002 a Judecătoriei Brașov, rămasă definitivă și irevocabilă, reclamantul a susținut că este îndreptățit la plata de către pârâți a valorii de piață a apartamentului și, respectiv, a contravalorii îmbunătățirilor aduse acestuia. Prin încheierea din 9 aprilie 2010, în raport de prevederile Legii nr. 1/2009, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, justificat de împrejurarea că, potrivit mențiunilor contractului de vânzare cumpărare, are calitatea de vânzător al apartamentului în litigiu și, totodată, cu aceeași motivare, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice.

Prin sentința civilă nr. 297 din 12 noiembrie 2010, Tribunalul Brașov, secția civilă, a admis în parte cererea și a obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor să plătească reclamantului o despăgubire reprezentând echivalentul în lei la data plății a sumei de 56.000 Euro și a respins restul pretențiilor de despăgubire formulate de către reclamant, precum și cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor, pentru lipsa calității sale procesuale pasive. Prin aceeași sentință a fost admisă în parte cererea reconvențională formulată de către pârâții I.M.V., G.L. și G.D. și, în consecință, reclamantul a fost obligat să le plătească echivalentul în lei a sumei de 1.832 Euro, cu titlu de daune interese.

În motivarea sentinței, instanța a reținut că autoarea reclamantului a încheiat contractul de vânzare cumpărare nr. 23633 din 27 martie 1998 cu Statul Român, reprezentat prin SC R. Brașov, cu bună credință și cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, astfel cum s-a statuat prin sentința civilă nr. 2059 din 22 februarie 2002 a Judecătoriei Brașov, rămasă definitivă și irevocabilă, prin care a fost admisă cererea de constatare a valabilității contractului mai sus arătat, formulată de autoarea reclamantului, L.N.

În atare condiții, în raport de prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001 și ale art. 1337 și urm. C. civ., instanța a reținut că se impune angajarea răspunderii vânzătorului care, în speță, este Statul Român, pentru evicțiunea cumpărătorului, cu consecința obligării sale, prin reprezentantul său, Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamant a sumei de 56.000 Euro, reprezentând valoarea de circulație a apartamentului cumpărat, valoare stabilită prin raportul de expertiză întocmit în cauză. Cât privește contravaloarea investițiilor pretins aduse de reclamant apartamentului în litigiu, care se includ oricum în valoarea de circulație a apartamentului, instanța a constatat că nu au fost dovedite prin probatoriul administrat, caz în care solicitarea de despăgubire formulată în acest sens se dovedește a fi nefondată.

Dat fiind caracterul accesoriu al cererii de instituire a unui drept de retenție în raport cu solicitarea de despăgubite pentru lucrările de investiții, instanța a reținut că, în raport de soluția dată asupra cererii de despăgubire, nici această cerere nu poate fi primită. Cât privește cererea reconvențională formulată de pârâții persoane fizice, prin care pretind contravaloarea lipsei de folosință a imobilului, instanța a reținut că, în raport de prevederile art. 483 C. civ., astfel de despăgubiri le sunt cuvenite de la data rămânerii irevocabile a sentinței civile nr. 11337 din 19 noiembrie 2008 a Judecătoriei Brașov, prin care reclamantul a fost obligat să le lase imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie, și până la data promovării prezentei cereri de chemare și sunt, în raport de concluziile expertizei, în cuantum de 1832 Euro.

Prin decizia nr. 60/Ap din 12 aprilie 2011, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. În motivarea deciziei, instanța a reținut că atâta timp cât pârâtul Statul Român, reprezentat prin SC R. Brașov a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare nr. 23633 din 27 martie 1999 încheiat cu autoarea reclamantului, criticile privind greșita soluționare de prima instanță a excepției lipsei calității sale procesuale pasive se dovedesc a fi nefondate. Cât privește buna credință a autoarei reclamantului la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare, instanța a statuat că a fost deja stabilită prin sentința nr. 11337/2008 a Judecătoriei Brașov, rămasă definitivă și irevocabilă, motiv pentru care nu poate fi reanalizată în prezentul proces.

Instanța a observat, totodată, că soluția primei instanțe este în concordanță cu prevederile art. 1 din Protocolul adițional la Convenție, că pârâtul apelant nu a formulat obiecțiuni cu privire la metodele de calcul folosite de expert pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor, ci a exprimat păreri personale, precum și faptul că dispozițiile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2010 nu condiționează acordarea despăgubirii de faptul intabulării de către cumpărători a dreptului de proprietate dobândit prin contractele încheiate în procedura Legii nr. 112/1995, fapt, de altminteri, irelevant cât timp, în cadrul acțiunii în revendicare, întemeiate pe compararea titlurilor, foștii proprietari urmau să aibă succes dat fiind că titlul lor era preferabil celui invocat de reclamant.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția generală a finanțelor publice Brașov, invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, pârâtul reiterează critica potrivit căreia instanțele de fond au soluționat greșit excepția lipsei calității sale procesuale pasive. Pârâtul susține, fără a argumenta, că atâta timp cât nu a fost parte în contractul de vânzare cumpărare nr. 23633 din 27 martie 1998, contract intervenit în opinia sa între SC R. SRL, în calitate de vânzător, și antecesoarea reclamantului, în calitate de cumpărătoare, nu putea fi obligat la despăgubiri în baza obligației de garanție contra evicțiunii, obligație care, potrivit prevederilor art. 1341-1343 C. civ., incumbă doar vânzătorului.

Pârâtul susține că soluția contrară se impunea și în raport de prevederile art. 25 și art. 37 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice, respectiv de prevederile Legii nr. 1/2009 prin care s-au modificat dispozițiile Legii nr. 10/2001, dispoziții care nu îi conferă calitate procesuală pasivă în astfel de litigii. Pârâtul prezintă în cuprinsul memoriului de recurs conținutul mai multor dispoziții legale (de exemplu: art. 33 din H.G.

nr. 20/1996, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, art. 50 1 din Legea nr. 10/2001), face comentarii pe marginea altora (de exemplu: a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 213/1998), prezintă aspecte din jurisprudența Curții Europene care au determinat, în opinia sa, modificarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, precum și conținutul diverselor acte procedurale întocmite la judecate în fond, concluzionând în sensul că instanțele de fond „nu au analizat întreg materialul probator administrat în cauză prin raportare la petitele acțiunii introductive și la starea de fapt care a generat promovarea acesteia” În fine, pârâtul susține că instanțele de fond au aplicat greșit dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ., relative la garanția vânzătorului pentru evicțiune, fără a o argumentare coerentă și pe cele ale art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 și art. 1 alin. (3) și (4) din H.G.

nr. 20/1996, argumentat de faptul că atâta timp cât antecesoarea reclamantului a cunoscut cauza evicțiunii, aceasta nu putea invoca propria culpă în fundamentarea pretenției de despăgubire dedusă judecății. Pârâtul susține, de asemenea, că instanțele de fond au încălcat prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., greșeală constând în însușirea concluziilor raportului de expertiză întocmit într-o manieră incompletă, pe baza unor oferte de tranzacționare și fără a i se încuviința obiecțiunile formulate, în mod nejustificat. Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente: În drept, recursul este o cale extraordinară de atac iar soarta sa depinde, în primul rând, de modul cum sunt formulate motivele de recurs, căci numai motivul formulat în scris și numai în măsura în care a fost dezvoltat poate fi cercetat de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Totodată, motivele de recurs trebuie să se grefeze pe conținutul hotărârii atacată și pe susținerile pe care părțile le-au făcut în fața instanțelor de fond, întrucât recursul presupune un control al legalității hotărârii recurată și nu o nouă judecată în fond a pricinii. În speța supusă analizei, se constată că pârâtul invocă motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. fără a dezvolta, în raport de fiecare motiv, criticile într-o manieră clară și coerentă. Or, se constată că instanța de apel, prin hotărârea pronunțată, a dezvoltat atât considerentele de fapt, cât și considerentele de drept pe care și-a fundamentat soluția pronunțată, caz în care, critica relativă la incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., nedezvoltată, se dovedește a fi formală și, pe cale de consecință, nefondată. Cât privește critica privind greșita soluționare de către instanțele de fond a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, ce se circumscrie motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că nu este fondată. Mai întâi, se constată, că instanțele de fond, observând mențiunile contractul de vânzare-cumpărare nr. 23633 din 27 martie 1999, au reținut că la rubrica vânzător figurează „Statul Român, reprezentat prin SC R. Brașov”, aspect necontestat de pârâtul Statul Român. În atare condiții, argumentul reiterat de pârât, potrivit căruia, vânzătorul imobilului ar fi SC R. Brașov, căruia i-ar incumba, exclusiv, răspunderea pentru evicțiune, se dovedește a fi străină atât conținutului contractului de vânzare-cumpărare, cât și considerentelor hotărârilor judecătorești recurate.

Apoi, se constată că textele de lege indicate de pârât în justificarea aceleași critici de nelegalitate, nu fundamentează soluția contrară. Astfel, dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 stabilesc, cu valoare de principiu, condițiile în care, în lipsa unor dispoziții legale derogatorii, Statul Român, participă în raporturile juridice ca persoană juridică, respectiv, ca subiect de drepturi și obligații în nume propriu, anume prin Ministerul Finanțelor, iar art. 37 din decret, reglementează limitele răspunderii statului pentru obligațiile asumate de diversele persoane juridice prin organele lor de conducere.

Dispozițiile art. I pct. 17 din Legea nr. 1/2009, prin care au fost modificate dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, prevăd în mod expres că „ Restituirea prețului prevăzut l a alin. (2) și (2^1) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare." În speță, se observă că în raportul contractual, Statul Român a participat în nume propriu, însă printr-un alt reprezentant decât Ministerul Finanțelor Publice, fapt care nu pune în discuție încălcarea prevederilor art. 25 Decretul nr. 31/1954, iar în raportul de despăgubire fundamentat pe prevederile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, plata despăgubirii se face, în numele statului, de către Ministerul Finanțelor, chemat în proces ca reprezentant al statului, din fondul extrabugetar constituit în condițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Cât privește critica privind greșita statuare a instanțelor de fond cu privire la incidența prevederilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 raportului juridic dedus judecății, care se circumscrie motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată, de asemenea, că nu poate fi primită. Potrivit prevederilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.” Modalitățile de desființare a unor astfel de contracte, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au fost prevăzute de dispozițiile art. 20 alin. ( 2) 1 din lege, anume „fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare”.

În speța supusă analizei, potrivit situației de fapt, astfel cum a fost stabilită de judecătorii fondului, reclamantul a fost deposedat de apartamentul în litigiu, cumpărat de autoarea sa cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, în cadrul unui proces de revendicare, finalizat prin pronunțarea sentinței civile nr. 11337 din 19 noiembrie 2008 a Judecătoriei Brașov, rămasă definitivă și irevocabilă. Cât privește titlu exhibat de reclamant, anume contractul de vânzare-cumpărare nr. 23633 din 27 martie 1999, se observă că valabilitatea sa a fost analizată și constatată în cadrul procesului finalizat prin pronunțarea sentinței civile nr. 2059/2002 a Judecătoriei Brașov, rămasă definitivă și irevocabilă, justificat de împrejurarea că a fost încheiat „în mod valabil, cu bună credință”.

În atare condiții, în mod corect instanțele de fond au respins solicitările pârâtului de a se reanaliza în prezentul proces buna credință a cumpărătorului din perspectiva respectării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, și, respectiv, din perspectiva îndeplinirii formalităților de intabulare a dreptului dobândit în baza acestui contract, cât timp, îndeplinirea condițiilor Legii nr. 112/1994 a fost stabilită într-un alt proces, respectiv, printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, iar cerința referitoare la intabularea dreptului nu se constituie într-o condiție impusă de legiuitor pentru exercițiul acțiunii în despăgubire.

În concluzie, constatând incidența prevederile art. 50 1 , ale art . 50 alin. (2) 1 din Legea nr. 10/2001, în mod corect instanțele de fond, în concordanță cu prevederile art. 50 alin. (3) din lege, au statuat cu privire la dreptul reclamantului de a primi de la Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, o despăgubire reprezentând prețul de piață al apartamentului cumpărat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și de care, ulterior, a fost deposedat în favoarea foștilor proprietari, în cadrul unui proces de revendicare. Este de menționat, totodată, că stabilirea situației de fapt, prin aprecierea probatoriilor administrate, inclusiv a raportului de expertiză administrat și a obiecțiunilor formulate de părți, este în sarcina judecătorilor fondului.

Or, în lipsa unor critici de nelegalitate concrete relative la condițiile de admisibilitate ori de administrare a probatoriilor, presupusa greșeală de fapt săvârșită de judecătorii fondului, decurgând din aprecierea probatoriilor, nu poate face obiect al controlului exercitat de instanța de recurs, urmare a abrogării motivului prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ. În consecință, critica formulată de pârât relativă la încălcarea de către judecătorii fondului a prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., critică prin intermediul căreia, în realitate, contestă metodele folosite de expert pentru determinarea prețului de circulație al imobilului, metode cu privire la care însă nu a formulat obiecțiuni pertinente la judecata în fond, pentru considerentele de drept mai sus arătate, nu poate fi primită.

Așa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte urmează a respinge recursul dedus judecății de pârât, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția generală a finanțelor publice Brașov împotriva deciziei nr. 60/Ap din 12 aprilie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 mai 2012.