ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6236/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6236/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 29

aprilie 2009, reclamanții L.A. și L.S. au chemat în judecată pe pârâții Statul

Român, reprezentat legal de Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul Brașov,

reprezentat legal de Primar, solicitând instanței ca, în urma probelor ce se

vor administra, să pronunțe o sentință prin care să constate că după defuncta

L.E.E., născută K., moștenitorii legali sunt ei, în calitate de fii, să

constate că titlul cu care Statul Român și-a întabulat dreptul de proprietate

în C.F. nr. 25669 Brașov, sub nr. top. a/5/1/3/2 - a/b/1/3/2, privind

apartamentul nr. 2 din imobilul situat în Brașov, str. M., este nul absolut și,

pe cale de consecință, să îl oblige pe pârâtul Statul Român să îi despăgubească

cu valoarea acestui apartament, care nu mai poate fi restituit în natură,

întrucât a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel cum această

valoare a fost stabilită prin raportul de evaluare, ce a fost întocmit de

expertul P.N. și să îi oblige pe pârâți la plata cheltuielilor de judecată

ocazionate de prezentul proces.

Prin Sentința civilă

nr. 353/S/2010 Tribunalul Brașov a admis cererea de chemare în judecată

formulată de reclamanții L.A. și L.S. în contradictoriu cu pârâții Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul Brașov și, în consecință, a

constatat că reclamanții sunt moștenitori după defuncta L.E.E., în cote egale.

A constatat că titlul

cu care Statul român și-a întabulat dreptul de proprietate în CF 25669 Brașov,

sub nr. top a/5/1/3/2 - a/b/1/3/2 privind apartamentul nr. 2 din imobilul

situat în Brașov, str. M., nu este valabil.

A obligat pe pârâtul

Statul Român să plătească reclamanților suma de 445.107 RON cu titlu de

despăgubiri pentru imobilul mai sus identificat.

A obligat pe pârâtul

Statul Român să plătească reclamanților suma de 6719,3 RON cu titlu de

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre s-a reținut că prin Sentința civilă nr. 230/2009 a fost

respinsă cererea de chemare în judecată, în condițiile în care după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicarea imobilelor preluate fără

titlu, formulată pe calea dreptului comun (art. 480 - 481 C. civ.; art. 6 din

Legea nr. 213/1998) nu poate fi primită, câtă vreme reclamanții nu au recurs la

procedura prealabilă obligatorie instituită de acest act normativ.

Prin Decizia nr.

4/Ap/2010 a Curții de Apel Brașov a fost admis apelul declarat de apelanții

reclamanți L.A. și L.S. împotriva Sentinței civile nr. 230/2009 a Tribunalului

Brașov, a fost desființată această sentință și trimisă cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe pentru motivul că prima instanță nu a analizat fondul

pretențiilor reclamanților privind valabilitatea titlului Statului Român.

În rejudecare s-a

invocat excepția de necompetență materială a Tribunalului Brașov, față de

valoarea imobilului stabilită prin raportul de expertiză.

Prin încheierea de

ședință din 14 decembrie 2010 instanța a respins excepția de necompetență,

reținând incidența prevederilor art. 18

1

C. proc. civ.

Analizând cererea de

chemare în judecată, raportat la actele și lucrările dosarului și indicațiile

instanței de control judiciar, instanța a reținut următoarele:

Reclamanții L.A. și

L.S. sunt moștenitori ai defunctei L.E.E., născută K., calitate ce rezultă din

certificatele de moștenitor 53 VI 168/97 și 5 VI 0639/08.

Antecesoarea

reclamanților, L.E.E., a fost proprietara imobilului înscris în CF 25669

Brașov, nr. top a/5/1/3/2 - a/b/1/3/2, imobil care a fost preluat de Statul

Român prin Decizia 1049/1987, în temeiul Decretului nr. 223/1974, reținându-se

că aceasta a părăsit în mod definitiv țara.

Statul Român și-a

întabulat dreptul de proprietate, iar în temeiul Legii nr. 112/1995 a

înstrăinat imobilul în litigiu către M.D. și M.A.

Titlul Statului Român

este întemeiat pe prevederile Decretului nr. 223/1974.

În decizia de

preluare nu s-a menționat că fosta proprietară nu a încasat vreo despăgubire

pentru imobilul preluat.

Potrivit art. 6 din

Legea nr. 213/1998, statul este proprietar asupra bunurilor dobândite în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 numai în măsura în care acestea au

fost preluate în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a

legilor în vigoare la data preluării lor cât și a tratatelor la care România

era parte.

La data când imobilul

în litigiu a fost trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr.

223/1974, era în vigoare Constituția din 1965, iar potrivit art. 36, dreptul de

proprietate era ocrotit. Mai mult, România ratificase Declarația Universală a

Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948, care, în art. 17 alin. (1) și (2)

prevede că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singur, cât și în

asociere cu alții și nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea

sa.

Totodată, din

interpretarea prevederilor art. 480 C. civ. rezultă că proprietatea este

dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de ai culege fructele și de a

dispune de el, iar potrivit art. 481 din același cod, nimeni nu poate fi silit

a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și

primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.

Trecerea imobilului

în proprietatea statului prin Decretul nr. 223/1974 s-a făcut încălcarea

prevederilor legale menționate, conferind caracter abuziv acestei măsuri,

astfel că titlul nu poate fi considerat valabil.

Reclamanții nu au

apelat la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 și, deoarece imobilul a fost

înstrăinat în conformitate cu prevederile Legii nr. 112/1995, au solicitat,

raportat la prevederile art. 480 și 481 C. civ., acordarea de despăgubiri.

Instanța de control

judiciar a desființat în totalitate sentința pronunțată de prima instanță, și,

deși a reținut că se impune analiza pe fond a cererii de constatare a

nevalabilității titlului statului, a desființat și soluția de respingere ca

inadmisibilă a cererii de acordare de despăgubiri, astfel că s-a analizat și

fondul acestei cereri.

Prin Decizia nr. 33

din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit că în

cadrul concurenței dintre legea specială și cea generală aceasta se rezolvă în

favoarea legii speciale, iar în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între

legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă

are prioritate.

Această prioritate

poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul

comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate

sau securității rapoartelor juridice.

S-a reținut că fosta

proprietară nu a primit nicio despăgubire pentru imobilul preluat de stat și

ulterior înstrăinat astfel că reclamanții în calitate de moștenitori ai

acesteia, sunt îndreptățiți la despăgubiri pentru imobilul preluat în mod

abuziv.

Imobilul a fost

evaluat la valoarea de 445.107 RON, prin expertiza efectuată în cauză, iar

reclamanții și-au restrâns pretențiile inițial formulate, la valoarea stabilită

de expert.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov iar prin Decizia

civilă nr. 59 din 12 aprilie 2011 a Curții de Apel Brașov s-a admis în parte

apelul pârâtului, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanții L.A. și

L.S. în contradictoriu cu pârâții Statul Român reprezentat prin Ministerul

Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov și

Municipiul Brașov, și s-a respins cererea reclamanților L.A. și L.S. privind

obligarea pârâtului Statul Român la plata unei sume de 445.107 RON cu titlu de

despăgubiri pentru imobilul înscris în CF 25669 Brașov sub nr. top. a/5/1/3/2 -

a/b/1/3/2.

Au fost păstrate

celelalte dispoziții ale sentinței cu privire la constatarea calității de

moștenitori și a nevalabilității titlului Statului Român.

A mai fost obligat

pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice Brașov la plata către reclamanți a sumei de 268

RON cheltuieli de judecată parțiale în toate instanțele.

Pentru a pronunța

această hotărâre au fost reținute următoarele considerente:

Referitor la critica

privind respingerea nejustificată de către instanța de fond a excepțiilor

invocate în apărare și reiterate în apel, s-a înlăturat această critică pe

considerentul că, potrivit notărilor din C.F. nr. 25669 Brașov, asupra

imobilului ce face obiectul litigiului a fost întabulat dreptul de proprietate

al Statului Român în baza Decretului nr. 223/1974, neexistând nicio mențiune

care să ateste transferul dreptului de proprietate de la stat la unitatea

administrativ-teritorială Municipiul Brașov.

Pe de altă parte,

reclamanții contestă valabilitatea titlului Statului Român și critică

modalitatea de preluare a imobilului de către acest pârât, motiv pentru care

Statul Român are calitate procesuală pasivă.

Legală este și

reprezentarea Statului Român de către Ministerul Finanțelor Publice, având în

vedere prevederile art. 12 pct. 5 din Legea nr. 213/1998 și art. 3 pct. 81 din

H.G. nr. 34/2009.

Criticile formulate

pe fondul cauzei au fost apreciate ca fiind fondate doar în parte pentru

următoarele considerente:

Imobilul înscris în

C.F. nr. 25669 Brașov sub nr. top a/5/1/3/2 - a/b/1/3/2 a constituit obiectul

dreptului de proprietate al numitei L.E.E. - n. K., fiind preluat de Statul

Român în baza Decretului nr. 223/1974.

La data de 28

ianuarie 1988 a fost întabulat dreptul de proprietate al Statului Român,

imobilul fiind vândut conform Legii nr. 112/1995 proprietarilor actuali, M.D.

și M.A.

Reclamanții sunt

moștenitorii fostei proprietare, defuncta L.E.E. născută K., situație ce

rezultă din certificatele de moștenitor depuse la dosarul cauzei.

Critica formulată de

apelant cu privire la constatarea nevalabilității titlului său, a fost

înlăturată de instanța de apel pe aceleași considerente reținute corect de

prima instanță, în sensul că trecerea imobilului în proprietatea statului în

baza Decretului nr. 223/1974 s-a făcut cu încălcarea Constituției din 1965, cu

încălcarea prevederilor art. 480, 481 C. civ., a prevederilor Declarației

Universale a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 ratificată de România,

ceea ce a conferit o preluare abuzivă a imobilului, ce are drept consecință

nevalabilitatea titlului.

Prin urmare, s-a

reținut că instanța de fond a soluționat corect petitele privind constatarea

calității de succesori în drepturi a reclamanților (împrejurare ce rezultă de

drept din certificatele de moștenitori în justificarea legitimității calității

lor procesuale) și a nevalabilității titlului Statului Român, petite pe care

curtea le va păstra.

Ca o consecință a

nevalabilității titlului Statului Român, reclamanții solicită obligarea acestui

pârât să îi despăgubească cu valoarea imobilului stabilită printr-un raport de

expertiză, acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ. și

art. 6 din Legea nr. 213/1998.

În speță, reclamanții

nu au urmat însă procedura specială prevăzută de legiuitor în Legea nr. 10/2001

republicată.

Prevederile art. 6

din Legea nr. 213/1998 care reglementează revendicarea de foștii proprietari

sau de moștenitorii acestora a bunurilor preluate de stat fără titlu valabil

dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație nu sunt aplicabile în

speță, respectiv nu pot constitui temei al acțiunii în revendicare întrucât

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 toate persoanele îndreptățite pot

obține repararea prejudiciului cauzat numai în condițiile acestei legi.

Cât privește

incidența art. 480 - 481 C. civ., instanța constată că imobilul nu se mai află

în proprietatea statului ci în proprietatea unor persoane fizice, al căror

drept de proprietate este ocrotit de lege, astfel că nu există temei legal

pentru obligarea Statului Român la plata unor despăgubiri bănești.

De asemenea, instanța

reține că reclamanții nu și-au întemeiat acțiunea pe existența unui conflict

între legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că,

acțiunea în revendicare promovată nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate

ocrotit de lege, ori securității raporturilor juridice.

Întrucât nu s-a urmat

procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 și deoarece acordarea

despăgubirilor este prevăzută numai după parcurgerea acestei proceduri și numai

în baza acestui act normativ, solicitarea reclamanților de obligare a Statului

Român la plata despăgubirilor bănești este neîntemeiată.

Instituția care

acordă despăgubiri în condițiile Legii nr. 10/2001 este Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea

Proprietăților conform art. 16 alin. (2) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005

și nu instanța în cadrul unei acțiuni pe dreptul comun.

De altfel, instanța

de control prin decizia pronunțată a trimis cauza spre rejudecare numai pentru

soluționarea petitului privind constatarea nevalabilității titlului statului,

nereținând niciun considerent referitor la analiza în fapt și în drept privitor

la celelalte petite soluționate de prima instanță, ceea ce ar echivala cu

intrarea acestor cereri în puterea lucrului judecat.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs atât reclamanții L.A. și L.S. cât și pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice Brașov.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel de către reclamanți vizează nelegalitatea ei sub

următoarele aspecte, prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel reclamanții au

susținut că instanța de apel a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor

art. 480 - 481 C. civ. și art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a

Drepturilor Omului.

În aceeași idee se

învederează că în mod nelegal s-a reținut că după intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001, repararea prejudiciilor poate fi realizată doar în temeiul acestei

legi și că nu ar exista temei legal pentru obligarea Statului la plata unor

despăgubiri bănești pentru că imobilul revendicat nu se află în proprietatea

Statului Român, ci în proprietatea unei persoane fizice.

Se susține astfel că

neurmarea de către reclamanți a procedurii instituită prin Legea nr. 10/2001 nu

atrage inadmisibilitatea acțiunii, cât timp jurisprudența europeană a reținut

că procedura specială nu are un caracter efectiv.

Ca atare, se susține

că reclamanții sunt îndreptățiți la plata despăgubirilor în baza art. 480 C.

civ., art. 17 alin. (1) și (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului

și art. 36 din Constituția din 1965.

O altă critică

vizează greșita reținere a puterii lucrului judecat rezultată din Decizia nr.

4/2010 a Curții de Apel Brașov, în condițiile în care instanța de control

judiciar a casat hotărârea cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei

instanțe, întrucât nu s-a analizat fondul cererii principale privind

nevalabilitatea titlului Statului Român, cererea de reparare a prejudiciului

cauzat prin preluarea abuzivă fiind subsecventă cererii de constatare a

nevalabilității titlului Statului Român.

Pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice

Brașov a criticat hotărârea instanței de apel prin prisma dispozițiilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ., sub următoarele aspecte:

Astfel se invocă

excepțiile lipsei calității Ministerului Finanțelor Publice reprezentant al

Statului Român și a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, excepții întemeiate pe

dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954.

Pe fondul cauzei se

susține că acțiunea reclamanților este inadmisibilă în raport de Legea nr.

10/2001 ce reglementează toate categoriile de imobile preluate de stat în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, indiferent de modul de preluare,

fiind de altfel instituită și o procedură administrativă specială și

obligatorie.

S-a mai criticat

hotărârea instanței de apel și sub aspectul interpretării greșite a Deciziei

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile în care

acțiunea în revendicare pe dreptul comun afectează stabilitatea raporturilor

juridice.

O altă critică,

vizează faptul că instanțele nu au manifestat rol activ, preluând doar

susținerile reclamanților cu privire la nevalabilitatea titlului Statului, deși

imobilul a trecut cu titlu valabil în proprietatea Statului.

Examinând hotărârea

instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte reține următoarele:

Prin acțiunea în

revendicare înregistrată la data de 29 aprilie 2009, reclamanții L.A. și L.S.

au chemat în judecată pe pârâții Statul Român, reprezentat legal de Ministerul

Finanțelor Publice și Municipiul Brașov, reprezentat legal de Primar,

solicitând instanței ca, în urma probelor ce se vor administra, să pronunțe o

sentință prin care să constate că după defuncta L.E.E., născută K.,

moștenitorii legali sunt ei, în calitate de fii, să constate că titlul cu care

Statul Român și-a întabulat dreptul de proprietate în C.F. nr. 25669 Brașov,

sub nr. top. a/5/1/3/2 - a/b/1/3/2, privind apartamentul nr. 2 din imobilul

situat în Brașov, str. M., este nul absolut și, pe cale de consecință, să îl

oblige pe pârâtul Statul Român să îi despăgubească cu valoarea acestui

apartament, care nu mai poate fi restituit în natură, întrucât a fost

înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel cum această valoare a fost

stabilită prin raportul de evaluare, ce a fost întocmit de expertul P.N.

Temeiul juridic al

cererii de chemare în judecată vizează dispozițiile art. 480 - 481 C. civ. art.

1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și

Libertăților Fundamentale ale Omului art. 6 parag. 1 din Convenție.

Este real că situația

de fapt se încadrează în dispozițiile Legii nr. 10/2001 și că reclamanții nu au

formulat notificare, însă s-a susținut că indiferent de aceste aspecte,

respingerea acțiunii în revendicare pe motiv că nu a urmat procedura legii

speciale le încalcă dreptul la respectarea proprietății, garantat de dreptul

european - art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Prin Decizia nr.

33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție Secțiile Unite dată în recurs în

interesul legii, s-a statuat cu putere obligatorie pentru instanțe că, "În

cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea

nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are

prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în

revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar

aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor

juridice."

În speță, însă, nu se

poate reține vreun conflict între legea națională, respectiv Legea nr. 10/2001,

și dreptul european - art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția

europeană a drepturilor Omului, și, ca atare, nici încălcarea textului

sus-menționat din Constituție sau a Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, ca

urmare a neacordării priorității dispozițiilor Convenției.

Astfel, pentru a

putea invoca prevederile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție,

respectiv conflictul dintre legea națională și dreptul european, reclamantul ar

trebui să aibă un "bun" în sensul textului convențional menționat.

În ceea ce privește

aplicarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 în materia imobilelor preluate

abuziv de statele totalitare comuniste, în jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului s-au conturat câteva principii, ce vizează următoarele

aspecte.

În primul rând,

dispozițiile Convenției Europene nu se aplică decât în măsura în care ingerința

s-a produs după intrarea în vigoare a Convenției pentru statul respectiv. Ca

atare, nu se poate reține aplicabilitatea în speță a art. 1 din Protocolul 1 în

privința actului de preluare a imobilului de către stat, întrucât preluarea s-a

petrecut înainte de ratificarea Convenției de către statul român.

În al doilea rând, Convenția

nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun. Cel care pretinde

protecția Convenției trebuie să facă dovada existenței în patrimoniul său a

unui bun actual sau a unei speranțe legitime.

Noțiunea de

"bun" are o semnificație autonomă în jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului. Ea cuprinde nu numai drepturile reale așa cum sunt ele

definite în dreptul nostru intern, dar și așa numitele speranțe legitime, cum

ar fi speranța de a obține o despăgubire. Speranțele legitime trebuie să fie însă

suficient de clar determinate în dreptul intern și recunoscute fie printr-o

hotărâre judecătorească, fie printr-un act administrativ.

În al treilea rând,

statul dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea

condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se

restituie bunurile de care au fost deposedate.

Statul Român a

adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condițiile în care se acordă

măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 -

22 decembrie 1989. Una dintre condițiile esențiale pe care persoanele

îndreptățite la restituire trebuie să le respecte pentru a putea beneficia de

prevederile acestei legi reparatorii este aceea de a formula notificarea în

termenul prevăzut de lege.

Formularea

notificării în termenul legal ar fi antrenat mecanismul legii speciale, care

recunoaște dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), ceea ce ar fi

făcut să se nască "o speranță legitimă" în patrimoniul reclamanților,

drept ce putea fi apărat prin invocarea art. 1 din Protocolul 1.

În speță, reclamanții

însă nu au formulat o atare notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici

alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de

restituire sau cu un act administrativ prin care să li se recunoască dreptul la

restituire (în natură sau în echivalent), astfel că în mod corect instanțele

anterioare au reținut că aceștia nu au un "bun actual" și nici măcar

"o speranță legitimă" care să atragă incidența prevederilor art. 1

din Protocolul 1.

În Hotărârea pilot

pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, din 12 octombrie 2010,

publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010, Curtea Europeană a reținut că:

"134. (...) un

reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în

măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile"

sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea "bunuri" poate cuprinde

atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe,

în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin "o speranță

legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

"140. (...)

existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în

afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie,

instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în

dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În

acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri

constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima

frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

constată că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și

mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie

să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

"142. (...)

Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în

sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din

simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea

de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute

de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

Curtea observă că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a

recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru în mod definitiv un drept de a li se

restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (...), deși

toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu

constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.

acest apartament nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din

"Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.

dacă constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după

sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă

dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au

dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condițiile legale impuse pentru

a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului

și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar, erau întrunite."

Față de aceste

statuări ale Curții Europene în hotărârea sus-evocată, urmează a se constata

că, întrucât reclamanților nu li s-a recunoscut, printr-o hotărâre

judecătorească anterioară, dreptul la restituirea imobilului solicitat în

prezenta cauză, aceștia nu beneficiază de un "bun" în sensul

Convenției și, ca atare, nu pot invoca nici protecția documentului european în

favoarea lor.

Prin hotărârea pilot

pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, instanța europeană nu

mai acordă simplei constatări a nevalabilității titlului statului relevanța

urmărită de reclamant.

Dacă până la

pronunțarea hotărârii în cauza Atanasiu, existența unei hotărâri judecătorești

pronunțată pe calea dreptului comun de constatare a nevalabilității titlului

statului își găsea utilitatea, deoarece practica instanței europene era în

sensul că recunoașterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilității titlului

statului echivalează cu o recunoaștere indirectă și cu efect retroactiv a

dreptului de proprietate al reclamanților, care au astfel un "interes

patrimonial" protejat de art. 1 Protocolul 1 al Convenției (a se vedea în

acest sens, cauzele Gingis împotriva României, Hotărârea din 4 noiembrie 2008,

publicată în M. Of. nr. 458/02.07.2009, Czaran și Grofcsik împotriva României,

Hotărârea din 02 iunie 2009, Reichardt împotriva României, Hotărârea din 13

noiembrie 2008, Popescu și Dimeca împotriva României, Hotărârea din 9 decembrie

2008), după cauza Atanasiu o astfel de concluzie nu mai este posibilă.

Or în lipsa notificării

și fără să prezinte argumente convingătoare din punct de vedere juridic, care

să explice de ce nu s-a procedat în sensul celor stipulate prin legea specială

pentru recuperarea bunului, reclamanții au pierdut dreptul de a-l obține prin

intermediul acțiunii în revendicare de drept comun.

Contrar celor

susținute prin motivele de recurs, această soluție este în acord cu Decizia nr.

33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în considerentele căreia s-a

reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate

situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este

posibil ca atât reclamantul cât și pârâtul într-o atare acțiune, să se poată

prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional.

Așadar, instanța

supremă recunoaște posibilitatea exercitării unei acțiuni de drept comun pentru

restituirea bunurilor preluate de stat în situația în care reclamantul

dovedește existența în patrimoniul său a unui "bun", situație care

însă nu se regăsește în speță, potrivit celor anterior arătate.

Astfel, nicio

persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o

acțiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 și fondată pe dreptul

comun, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un "bun" în

sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției ori nu poate invoca

existența unei "speranțe legitime" în legătură cu acesta.

"Simpla speranță

de restituire" (terminologie uzitată în jurisprudența Curții Europene), în

absența îndeplinirii condițiilor legale esențiale pentru a putea redobândi un

bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, nu reprezintă

o "speranță legitimă", privită ca "valoare patrimonială"

și, în consecință, ca "bun", în înțelesul art. 1 din Protocolul 1

adițional la Convenție.

Ca atare, recurenții

nu se pot plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condițiile

documentului european, atât timp cât nu demonstrează existența lui actuală,

motiv pentru care criticile reclamanților pe acest aspect sunt nefondate.

Nefondate sunt și

criticile legate de Decizia nr. 4/2010 a Curții de Apel Brașov în condițiile în

care prin această decizie într-un prim ciclu procesual desființându-se Sentința

civilă nr. 230 din 5 octombrie 2009 a Tribunalului Brașov s-a trimis cauza spre

rejudecarea fondului cauzei, aspect bine reținut de altfel de instanța de apel.

Astfel din

perspectiva celor expuse, a lipsei notificării și a inexistenței unui "bun

actual" în patrimoniul reclamanților sunt lipsite de interes cererile

privind constatarea nevalabilității titlului statului și constatarea calității

reclamanților de moștenitori de pe urma defunctei L.E.E., motiv pentru care

față de considerentele expuse se va respinge recursul reclamanților urmând a fi

admis recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

D.G.F.P Brașov și pe cale de consecință urmează a se modifica în parte decizia

recurată în sensul respingerii ca lipsite de interes a cererilor privitoare la

constatarea nevalabilității titlului statului și a constatării calității

reclamanților de moștenitori de pe urma defunctei L.E.E., urmând a fi menținute

celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat pârâtul Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P

Brașov împotriva Deciziei civile nr. 59/Ap din 12 aprilie 2011 a Curții de Apel

Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de

muncă și asigurări sociale.

Modifică în parte

decizia recurată în sensul că respinge cererile cu privire la constatarea

nevalabilității titlului statului și a constatării calității reclamanților de

moștenitori de pe urma defunctei L.E.E., ca lipsite de interes.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei recurate.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții L.A., L.S. împotriva aceleiași

decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 15 octombrie 2012.

Procesat

de GGC - NN