ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6236/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 29 aprilie 2009, reclamanții L.A. și L.S. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român, reprezentat legal de Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul Brașov, reprezentat legal de Primar, solicitând instanței ca, în urma probelor ce se vor administra, să pronunțe o sentință prin care să constate că după defuncta L.E.E., născută K., moștenitorii legali sunt ei, în calitate de fii, să constate că titlul cu care Statul Român și-a întabulat dreptul de proprietate în C.F. nr. 25669 Brașov, sub nr. top.

a/5/1/3/2 - a/b/1/3/2, privind apartamentul nr. 2 din imobilul situat în Brașov, str. M., este nul absolut și, pe cale de consecință, să îl oblige pe pârâtul Statul Român să îi despăgubească cu valoarea acestui apartament, care nu mai poate fi restituit în natură, întrucât a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel cum această valoare a fost stabilită prin raportul de evaluare, ce a fost întocmit de expertul P.N. și să îi oblige pe pârâți la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces. Prin Sentința civilă nr. 353/S/2010 Tribunalul Brașov a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții L.A. și L.S. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul Brașov și, în consecință, a constatat că reclamanții sunt moștenitori după defuncta L.E.E., în cote egale.

A constatat că titlul cu care Statul român și-a întabulat dreptul de proprietate în CF 25669 Brașov, sub nr. top a/5/1/3/2 - a/b/1/3/2 privind apartamentul nr. 2 din imobilul situat în Brașov, str. M., nu este valabil. A obligat pe pârâtul Statul Român să plătească reclamanților suma de 445.107 RON cu titlu de despăgubiri pentru imobilul mai sus identificat. A obligat pe pârâtul Statul Român să plătească reclamanților suma de 6719,3 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre s-a reținut că prin Sentința civilă nr. 230/2009 a fost respinsă cererea de chemare în judecată, în condițiile în care după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicarea imobilelor preluate fără titlu, formulată pe calea dreptului comun (art. 480 - 481 C. civ.; art. 6 din Legea nr. 213/1998) nu poate fi primită, câtă vreme reclamanții nu au recurs la procedura prealabilă obligatorie instituită de acest act normativ.

Prin Decizia nr. 4/Ap/2010 a Curții de Apel Brașov a fost admis apelul declarat de apelanții reclamanți L.A. și L.S. împotriva Sentinței civile nr. 230/2009 a Tribunalului Brașov, a fost desființată această sentință și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe pentru motivul că prima instanță nu a analizat fondul pretențiilor reclamanților privind valabilitatea titlului Statului Român. În rejudecare s-a invocat excepția de necompetență materială a Tribunalului Brașov, față de valoarea imobilului stabilită prin raportul de expertiză. Prin încheierea de ședință din 14 decembrie 2010 instanța a respins excepția de necompetență, reținând incidența prevederilor art. 18 1 C. proc. civ. Analizând cererea de chemare în judecată, raportat la actele și lucrările dosarului și indicațiile instanței de control judiciar, instanța a reținut următoarele: Reclamanții L.A.

și L.S. sunt moștenitori ai defunctei L.E.E., născută K., calitate ce rezultă din certificatele de moștenitor 53 VI 168/97 și 5 VI 0639/08. Antecesoarea reclamanților, L.E.E., a fost proprietara imobilului înscris în CF 25669 Brașov, nr. top a/5/1/3/2 - a/b/1/3/2, imobil care a fost preluat de Statul Român prin Decizia 1049/1987, în temeiul Decretului nr. 223/1974, reținându-se că aceasta a părăsit în mod definitiv țara. Statul Român și-a întabulat dreptul de proprietate, iar în temeiul Legii nr. 112/1995 a înstrăinat imobilul în litigiu către M.D. și M.A. Titlul Statului Român este întemeiat pe prevederile Decretului nr. 223/1974. În decizia de preluare nu s-a menționat că fosta proprietară nu a încasat vreo despăgubire pentru imobilul preluat.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, statul este proprietar asupra bunurilor dobândite în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 numai în măsura în care acestea au fost preluate în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a legilor în vigoare la data preluării lor cât și a tratatelor la care România era parte. La data când imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974, era în vigoare Constituția din 1965, iar potrivit art. 36, dreptul de proprietate era ocrotit. Mai mult, România ratificase Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948, care, în art. 17 alin. (1) și (2) prevede că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singur, cât și în asociere cu alții și nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.

Totodată, din interpretarea prevederilor art. 480 C. civ. rezultă că proprietatea este dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de ai culege fructele și de a dispune de el, iar potrivit art. 481 din același cod, nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire. Trecerea imobilului în proprietatea statului prin Decretul nr. 223/1974 s-a făcut încălcarea prevederilor legale menționate, conferind caracter abuziv acestei măsuri, astfel că titlul nu poate fi considerat valabil. Reclamanții nu au apelat la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 și, deoarece imobilul a fost înstrăinat în conformitate cu prevederile Legii nr. 112/1995, au solicitat, raportat la prevederile art. 480 și 481 C. civ., acordarea de despăgubiri.

Instanța de control judiciar a desființat în totalitate sentința pronunțată de prima instanță, și, deși a reținut că se impune analiza pe fond a cererii de constatare a nevalabilității titlului statului, a desființat și soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii de acordare de despăgubiri, astfel că s-a analizat și fondul acestei cereri. Prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit că în cadrul concurenței dintre legea specială și cea generală aceasta se rezolvă în favoarea legii speciale, iar în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității rapoartelor juridice.

S-a reținut că fosta proprietară nu a primit nicio despăgubire pentru imobilul preluat de stat și ulterior înstrăinat astfel că reclamanții în calitate de moștenitori ai acesteia, sunt îndreptățiți la despăgubiri pentru imobilul preluat în mod abuziv. Imobilul a fost evaluat la valoarea de 445.107 RON, prin expertiza efectuată în cauză, iar reclamanții și-au restrâns pretențiile inițial formulate, la valoarea stabilită de expert. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov iar prin Decizia civilă nr. 59 din 12 aprilie 2011 a Curții de Apel Brașov s-a admis în parte apelul pârâtului, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanții L.A.

și L.S. în contradictoriu cu pârâții Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov și Municipiul Brașov, și s-a respins cererea reclamanților L.A. și L.S. privind obligarea pârâtului Statul Român la plata unei sume de 445.107 RON cu titlu de despăgubiri pentru imobilul înscris în CF 25669 Brașov sub nr. top. a/5/1/3/2 - a/b/1/3/2. Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței cu privire la constatarea calității de moștenitori și a nevalabilității titlului Statului Român. A mai fost obligat pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov la plata către reclamanți a sumei de 268 RON cheltuieli de judecată parțiale în toate instanțele.

Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente: Referitor la critica privind respingerea nejustificată de către instanța de fond a excepțiilor invocate în apărare și reiterate în apel, s-a înlăturat această critică pe considerentul că, potrivit notărilor din C.F. nr. 25669 Brașov, asupra imobilului ce face obiectul litigiului a fost întabulat dreptul de proprietate al Statului Român în baza Decretului nr. 223/1974, neexistând nicio mențiune care să ateste transferul dreptului de proprietate de la stat la unitatea administrativ-teritorială Municipiul Brașov. Pe de altă parte, reclamanții contestă valabilitatea titlului Statului Român și critică modalitatea de preluare a imobilului de către acest pârât, motiv pentru care Statul Român are calitate procesuală pasivă.

Legală este și reprezentarea Statului Român de către Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere prevederile art. 12 pct. 5 din Legea nr. 213/1998 și art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009. Criticile formulate pe fondul cauzei au fost apreciate ca fiind fondate doar în parte pentru următoarele considerente: Imobilul înscris în C.F. nr. 25669 Brașov sub nr. top a/5/1/3/2 - a/b/1/3/2 a constituit obiectul dreptului de proprietate al numitei L.E.E. - n. K., fiind preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 223/1974. La data de 28 ianuarie 1988 a fost întabulat dreptul de proprietate al Statului Român, imobilul fiind vândut conform Legii nr. 112/1995 proprietarilor actuali, M.D. și M.A. Reclamanții sunt moștenitorii fostei proprietare, defuncta L.E.E.

născută K., situație ce rezultă din certificatele de moștenitor depuse la dosarul cauzei. Critica formulată de apelant cu privire la constatarea nevalabilității titlului său, a fost înlăturată de instanța de apel pe aceleași considerente reținute corect de prima instanță, în sensul că trecerea imobilului în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974 s-a făcut cu încălcarea Constituției din 1965, cu încălcarea prevederilor art. 480, 481 C. civ., a prevederilor Declarației Universale a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 ratificată de România, ceea ce a conferit o preluare abuzivă a imobilului, ce are drept consecință nevalabilitatea titlului.

Prin urmare, s-a reținut că instanța de fond a soluționat corect petitele privind constatarea calității de succesori în drepturi a reclamanților (împrejurare ce rezultă de drept din certificatele de moștenitori în justificarea legitimității calității lor procesuale) și a nevalabilității titlului Statului Român, petite pe care curtea le va păstra. Ca o consecință a nevalabilității titlului Statului Român, reclamanții solicită obligarea acestui pârât să îi despăgubească cu valoarea imobilului stabilită printr-un raport de expertiză, acțiunea fiind întemeiată pe dispozițiile art. 480 - 481 C. civ. și art. 6 din Legea nr. 213/1998. În speță, reclamanții nu au urmat însă procedura specială prevăzută de legiuitor în Legea nr. 10/2001 republicată.

Prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998 care reglementează revendicarea de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora a bunurilor preluate de stat fără titlu valabil dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație nu sunt aplicabile în speță, respectiv nu pot constitui temei al acțiunii în revendicare întrucât după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 toate persoanele îndreptățite pot obține repararea prejudiciului cauzat numai în condițiile acestei legi. Cât privește incidența art. 480 - 481 C. civ., instanța constată că imobilul nu se mai află în proprietatea statului ci în proprietatea unor persoane fizice, al căror drept de proprietate este ocrotit de lege, astfel că nu există temei legal pentru obligarea Statului Român la plata unor despăgubiri bănești.

De asemenea, instanța reține că reclamanții nu și-au întemeiat acțiunea pe existența unui conflict între legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că, acțiunea în revendicare promovată nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ocrotit de lege, ori securității raporturilor juridice. Întrucât nu s-a urmat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 și deoarece acordarea despăgubirilor este prevăzută numai după parcurgerea acestei proceduri și numai în baza acestui act normativ, solicitarea reclamanților de obligare a Statului Român la plata despăgubirilor bănești este neîntemeiată. Instituția care acordă despăgubiri în condițiile Legii nr. 10/2001 este Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților conform art. 16 alin. (2) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 și nu instanța în cadrul unei acțiuni pe dreptul comun.

De altfel, instanța de control prin decizia pronunțată a trimis cauza spre rejudecare numai pentru soluționarea petitului privind constatarea nevalabilității titlului statului, nereținând niciun considerent referitor la analiza în fapt și în drept privitor la celelalte petite soluționate de prima instanță, ceea ce ar echivala cu intrarea acestor cereri în puterea lucrului judecat. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamanții L.A. și L.S. cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov. Criticile aduse hotărârii instanței de apel de către reclamanți vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte, prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Astfel reclamanții au susținut că instanța de apel a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art. 480 - 481 C. civ. și art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. În aceeași idee se învederează că în mod nelegal s-a reținut că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, repararea prejudiciilor poate fi realizată doar în temeiul acestei legi și că nu ar exista temei legal pentru obligarea Statului la plata unor despăgubiri bănești pentru că imobilul revendicat nu se află în proprietatea Statului Român, ci în proprietatea unei persoane fizice. Se susține astfel că neurmarea de către reclamanți a procedurii instituită prin Legea nr. 10/2001 nu atrage inadmisibilitatea acțiunii, cât timp jurisprudența europeană a reținut că procedura specială nu are un caracter efectiv.

Ca atare, se susține că reclamanții sunt îndreptățiți la plata despăgubirilor în baza art. 480 C. civ., art. 17 alin. (1) și (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului și art. 36 din Constituția din 1965. O altă critică vizează greșita reținere a puterii lucrului judecat rezultată din Decizia nr. 4/2010 a Curții de Apel Brașov, în condițiile în care instanța de control judiciar a casat hotărârea cu trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, întrucât nu s-a analizat fondul cererii principale privind nevalabilitatea titlului Statului Român, cererea de reparare a prejudiciului cauzat prin preluarea abuzivă fiind subsecventă cererii de constatare a nevalabilității titlului Statului Român.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov a criticat hotărârea instanței de apel prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub următoarele aspecte: Astfel se invocă excepțiile lipsei calității Ministerului Finanțelor Publice reprezentant al Statului Român și a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, excepții întemeiate pe dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954. Pe fondul cauzei se susține că acțiunea reclamanților este inadmisibilă în raport de Legea nr. 10/2001 ce reglementează toate categoriile de imobile preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, indiferent de modul de preluare, fiind de altfel instituită și o procedură administrativă specială și obligatorie.

S-a mai criticat hotărârea instanței de apel și sub aspectul interpretării greșite a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în condițiile în care acțiunea în revendicare pe dreptul comun afectează stabilitatea raporturilor juridice. O altă critică, vizează faptul că instanțele nu au manifestat rol activ, preluând doar susținerile reclamanților cu privire la nevalabilitatea titlului Statului, deși imobilul a trecut cu titlu valabil în proprietatea Statului. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte reține următoarele: Prin acțiunea în revendicare înregistrată la data de 29 aprilie 2009, reclamanții L.A.

și L.S. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român, reprezentat legal de Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul Brașov, reprezentat legal de Primar, solicitând instanței ca, în urma probelor ce se vor administra, să pronunțe o sentință prin care să constate că după defuncta L.E.E., născută K., moștenitorii legali sunt ei, în calitate de fii, să constate că titlul cu care Statul Român și-a întabulat dreptul de proprietate în C.F. nr. 25669 Brașov, sub nr. top. a/5/1/3/2 - a/b/1/3/2, privind apartamentul nr. 2 din imobilul situat în Brașov, str. M., este nul absolut și, pe cale de consecință, să îl oblige pe pârâtul Statul Român să îi despăgubească cu valoarea acestui apartament, care nu mai poate fi restituit în natură, întrucât a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel cum această valoare a fost stabilită prin raportul de evaluare, ce a fost întocmit de expertul P.N.

Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată vizează dispozițiile art. 480 - 481 C. civ. art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului art. 6 parag. 1 din Convenție. Este real că situația de fapt se încadrează în dispozițiile Legii nr. 10/2001 și că reclamanții nu au formulat notificare, însă s-a susținut că indiferent de aceste aspecte, respingerea acțiunii în revendicare pe motiv că nu a urmat procedura legii speciale le încalcă dreptul la respectarea proprietății, garantat de dreptul european - art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție Secțiile Unite dată în recurs în interesul legii, s-a statuat cu putere obligatorie pentru instanțe că, "În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice." În speță, însă, nu se poate reține vreun conflict între legea națională, respectiv Legea nr. 10/2001, și dreptul european - art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor Omului, și, ca atare, nici încălcarea textului sus-menționat din Constituție sau a Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, ca urmare a neacordării priorității dispozițiilor Convenției.

Astfel, pentru a putea invoca prevederile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, respectiv conflictul dintre legea națională și dreptul european, reclamantul ar trebui să aibă un "bun" în sensul textului convențional menționat. În ceea ce privește aplicarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 în materia imobilelor preluate abuziv de statele totalitare comuniste, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-au conturat câteva principii, ce vizează următoarele aspecte. În primul rând, dispozițiile Convenției Europene nu se aplică decât în măsura în care ingerința s-a produs după intrarea în vigoare a Convenției pentru statul respectiv. Ca atare, nu se poate reține aplicabilitatea în speță a art. 1 din Protocolul 1 în privința actului de preluare a imobilului de către stat, întrucât preluarea s-a petrecut înainte de ratificarea Convenției de către statul român.

În al doilea rând, Convenția nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun. Cel care pretinde protecția Convenției trebuie să facă dovada existenței în patrimoniul său a unui bun actual sau a unei speranțe legitime. Noțiunea de "bun" are o semnificație autonomă în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Ea cuprinde nu numai drepturile reale așa cum sunt ele definite în dreptul nostru intern, dar și așa numitele speranțe legitime, cum ar fi speranța de a obține o despăgubire. Speranțele legitime trebuie să fie însă suficient de clar determinate în dreptul intern și recunoscute fie printr-o hotărâre judecătorească, fie printr-un act administrativ. În al treilea rând, statul dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie bunurile de care au fost deposedate.

Statul Român a adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condițiile în care se acordă măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Una dintre condițiile esențiale pe care persoanele îndreptățite la restituire trebuie să le respecte pentru a putea beneficia de prevederile acestei legi reparatorii este aceea de a formula notificarea în termenul prevăzut de lege.

Formularea notificării în termenul legal ar fi antrenat mecanismul legii speciale, care recunoaște dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), ceea ce ar fi făcut să se nască "o speranță legitimă" în patrimoniul reclamanților, drept ce putea fi apărat prin invocarea art. 1 din Protocolul 1. În speță, reclamanții însă nu au formulat o atare notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să li se recunoască dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), astfel că în mod corect instanțele anterioare au reținut că aceștia nu au un "bun actual" și nici măcar "o speranță legitimă" care să atragă incidența prevederilor art. 1 din Protocolul 1. În Hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 778/22.11.2010, Curtea Europeană a reținut că: "134. (...) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. "140. (...) existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. 141. "Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. "142. (...) Curtea apreciază că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

143. "În speță, Curtea observă că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (...), deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. 144. "Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din "Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.

145. "Totuși, dacă constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar, erau întrunite." Față de aceste statuări ale Curții Europene în hotărârea sus-evocată, urmează a se constata că, întrucât reclamanților nu li s-a recunoscut, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, dreptul la restituirea imobilului solicitat în prezenta cauză, aceștia nu beneficiază de un "bun" în sensul Convenției și, ca atare, nu pot invoca nici protecția documentului european în favoarea lor.

Prin hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, instanța europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilității titlului statului relevanța urmărită de reclamant. Dacă până la pronunțarea hotărârii în cauza Atanasiu, existența unei hotărâri judecătorești pronunțată pe calea dreptului comun de constatare a nevalabilității titlului statului își găsea utilitatea, deoarece practica instanței europene era în sensul că recunoașterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilității titlului statului echivalează cu o recunoaștere indirectă și cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanților, care au astfel un "interes patrimonial" protejat de art. 1 Protocolul 1 al Convenției (a se vedea în acest sens, cauzele Gingis împotriva României, Hotărârea din 4 noiembrie 2008, publicată în M. Of.

nr. 458/02.07.2009, Czaran și Grofcsik împotriva României, Hotărârea din 02 iunie 2009, Reichardt împotriva României, Hotărârea din 13 noiembrie 2008, Popescu și Dimeca împotriva României, Hotărârea din 9 decembrie 2008), după cauza Atanasiu o astfel de concluzie nu mai este posibilă. Or în lipsa notificării și fără să prezinte argumente convingătoare din punct de vedere juridic, care să explice de ce nu s-a procedat în sensul celor stipulate prin legea specială pentru recuperarea bunului, reclamanții au pierdut dreptul de a-l obține prin intermediul acțiunii în revendicare de drept comun.

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, această soluție este în acord cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în considerentele căreia s-a reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca atât reclamantul cât și pârâtul într-o atare acțiune, să se poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional. Așadar, instanța supremă recunoaște posibilitatea exercitării unei acțiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat în situația în care reclamantul dovedește existența în patrimoniul său a unui "bun", situație care însă nu se regăsește în speță, potrivit celor anterior arătate.

Astfel, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 și fondată pe dreptul comun, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un "bun" în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției ori nu poate invoca existența unei "speranțe legitime" în legătură cu acesta. "Simpla speranță de restituire" (terminologie uzitată în jurisprudența Curții Europene), în absența îndeplinirii condițiilor legale esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, nu reprezintă o "speranță legitimă", privită ca "valoare patrimonială" și, în consecință, ca "bun", în înțelesul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Ca atare, recurenții nu se pot plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condițiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existența lui actuală, motiv pentru care criticile reclamanților pe acest aspect sunt nefondate. Nefondate sunt și criticile legate de Decizia nr. 4/2010 a Curții de Apel Brașov în condițiile în care prin această decizie într-un prim ciclu procesual desființându-se Sentința civilă nr. 230 din 5 octombrie 2009 a Tribunalului Brașov s-a trimis cauza spre rejudecarea fondului cauzei, aspect bine reținut de altfel de instanța de apel.

Astfel din perspectiva celor expuse, a lipsei notificării și a inexistenței unui "bun actual" în patrimoniul reclamanților sunt lipsite de interes cererile privind constatarea nevalabilității titlului statului și constatarea calității reclamanților de moștenitori de pe urma defunctei L.E.E., motiv pentru care față de considerentele expuse se va respinge recursul reclamanților urmând a fi admis recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P Brașov și pe cale de consecință urmează a se modifica în parte decizia recurată în sensul respingerii ca lipsite de interes a cererilor privitoare la constatarea nevalabilității titlului statului și a constatării calității reclamanților de moștenitori de pe urma defunctei L.E.E., urmând a fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat pârâtul Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P Brașov împotriva Deciziei civile nr. 59/Ap din 12 aprilie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Modifică în parte decizia recurată în sensul că respinge cererile cu privire la constatarea nevalabilității titlului statului și a constatării calității reclamanților de moștenitori de pe urma defunctei L.E.E., ca lipsite de interes. Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții L.A., L.S. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 octombrie 2012. Procesat de GGC - NN