ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6597/2012

Prin sentința civilă nr. 265/2010 Tribunalul Brașov a fost respinsă acțiunea civilă formulată și precizată de reclamantele F.E.P., P.M. și P.I., în contradictoriu cu pârâții Municipiul Brașov prin Primar, SC R. SRL, G.S.G., G.A.I., B.S., S.I.L. (I.) și SC C. SA Brașov, a fost respinsă acțiunea formulată și precizată de reclamante în contradictoriu cu pârâtul Ministrerul Finanțelor Publice, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, au fost obligate reclamantele să plătească pârâților G.S.G. și G.A.I. suma de 10.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată. Prima instanță a reținut că potrivit înscrierilor din cartea funciară nr. xx Brașov, imobilul înscris sub nr. topografice inițiale T1., T2./1/1, T2./2/1 a constituit proprietatea numiților T.F., cu 3/7, T.G., cu 1/7, P.J., născută T., cu 1/7, T.E.

cu 1/7 și S.R., născută T., cu 1/7. Reclamantele au calitatea de moștenitoare, în cote egale, ale defunctului P.I., care la rândul său a fost moștenitorul defunctei P.I., potrivit certificatului de moștenitor M1. eliberat de notarul public O.U. Sub B 9 a fost înscris dreptul de proprietate al Statului Român, cu titlul de drept expropriere, conform Legii de Reformă Agrară, cu actul RA1. CF, iar ulterior imobilul a fost dezmembrat potrivit celor notate la foaia A a CF, și apoi apartamentele au fost vândute pârâților persoane fizice, în baza Legii nr. 112/1995, contractele de vânzare-cumpărare fiind depuse în copii la dosar. La poziția 20 a foii B, cu actul nr. A1. CF, a fost notată promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare din data de 16 noiembrie 2000, autentificată de notarul public B.V.

sub nr. N1., asupra apartamentului nr. X3. de la A 8, în favoarea pârâtei SC C. SA Brașov, calitatea de promitent vânzător revenind pârâtei I.I.L. (actuală S., potrivit relațiilor furnizate de S.E.I.P. Brașov). S-a reținut de asemenea că, prin procesul-verbal nr. PV1., Comitetul Local de Exproprieri și Împroprietăriri al Municipiului Brașov a constatat că susținerile numitei P.I., născută T., sunt adevărate, în sensul că terenul expropriat prin Decizia Comitetului Local de Exproprieri nr. E1., înscris în CF C1. Brașov, în suprafață de 974 stânjeni pătrați este un teren intravilan, pe care s-a clădit o casă de locuit, deci terenul în cauză nu este un teren agricol, ci urban, care nu se poate încadra în textul Legii Reformei Agrare nr. 187/1945.

În consecință, Comisia a hotărât admiterea contestației și anularea deciziei de expropriere sus-menționate. Reclamantele susțin în esență că titlul Statului asupra imobilului nu este valabil și că autoarea lor a fost în realitate unica proprietară a acestuia, actele subsecvente înscrierii dreptului de proprietate al statului Român în cartea funciară fiind lovite de nulitate absolută, pentru motivele arătate în motivarea cererii introductive și a precizării de acțiune. Cererea dedusă judecății constituie o acțiune complexă, astfel încât este necesar, în prealabil, a se stabili care dintre petitele formulate au caracter principal și sunt de natură a influența în mod determinant soarta unuia sau mai multora dintre capetele de cerere formulate.

În acest sens, instanța de fond a reținut că, prin precizarea de acțiune, reclamantele au solicitat a se constata că titlul cu care și-a intabulat Statul Român dreptul de proprietate în CF nu este valabil, acesta fiind anulat pe cale administrativă anterior intabulării în CF În legătură cu acest aspect, prima instanță a reținut că, prin sentința civilă nr. 996 din 30 ianuarie 2003 a Judecătoriei Brașov, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor F.E.P., P.M. și P.I.

cu privire la primul petit al acțiunii, a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantelor cu privire la petitul privind acordarea despăgubirilor; a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamante în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul Brașov prin Primar și SC R. SRL; a fost respinsă acțiunea formulată de reclamante în contradictoriu cu pârâtul Fondul Proprietății de Stat, ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a acestuia, și în consecință s-a constatat că imobilul situat în Brașov, str. M., înscris în CF C1. Brașov, nr. top.

T1., T2./1/1, T2./2/1, nu a trecut niciodată în proprietatea Statului Român; s-a constatat că reclamantele sunt succesoarele în drepturi în ceea ce privește cota de proprietate a defunctei P.I., respectiv 1/7 părți; a fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să despăgubească reclamantele cu contravaloarea cotei de 1/7 părți din imobil, în cuantum de 912.688.765 ROL; a fost obligat acest pârât la plata sumei de 5.450.000 ROL cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1010 din 13 octombrie 2003 a Tribunalului Brașov a fost respins apelul declarat de pârâtul Statul Român împotriva acestei sentințe; a fost admis apelul declarat de reclamante împotriva aceleiași sentințe, completată prin sentința nr. 4093 din 30 ianuarie 2003 a Judecătoriei Brașov, cu consecința schimbării în parte a sentinței apelate, în sensul că pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat să despăgubească reclamantele cu suma de 1.052.066.247 ROL, în loc de 992.613.114 ROL (912.688.765 + 79.924.349 ROL). Această decizie a rămas irevocabilă prin respingerea recursului declarat de pârâtul statul Român, prin decizia civilă nr. 2050/R din 17 decembrie 2004 a Curții de Apel Brașov.

Așa fiind, rezultă că inexistența dreptului de proprietate al Statului Român asupra aceluiași imobil care face și obiectul cauzei de față a fost stabilită prin hotărâre judecătorească irevocabilă, care se bucură de prezumția legală absolută a puterii lucrului judecat. În ceea ce privește capătul de cerere formulat prin precizarea de acțiune, având ca obiect constatarea faptului că antecesoarea lor, P.J., fostă coproprietară tabulară cu cota de 1/7 din imobilul în litigiu, a fost în realitate unica proprietară a acestui imobil, fiind considerată ca singura proprietară de la care s-a preluat imobilul în baza Legii de reformă agrară, și căreia i-a fost restituit imobilul prin procesul-verbal nr. PV1.

din 14 august 1946 al Comitetului local de exproprieri și împroprietăriri al Municipiului Brașov, în urma anulării deciziei de expropriere nr. E1., precum și să se dispună înscrierea în CF C1. Brașov, nr. top. inițial T1., T2./1/1, T2./2/1, a dreptului de proprietate al acesteia asupra întregului imobil, instanța de fond a reținut următoarele: Așa cum s-a arătat mai sus, prin sentința civilă nr. 996 din 30 ianuarie 2003 a Judecătoriei Brașov, astfel cum a fost schimbată în parte, prin decizia civilă nr. 1010 din 13 octombrie 2003 a Tribunalului Brașov, în sensul majorării cuantumului despăgubirilor, a fost obligat pârâtul Statul Român să le despăgubească pe reclamante cu contravaloarea cotei de 1/7 din imobilul în litigiu, reținându-se existența faptei răspunderii civile delictuale a pârâtului, care, fără a deține titlu valabil asupra imobilului, a efectuat acte de dispoziție asupra acestuia, în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995.

Din considerentele acestor hotărâri judecătorești rezultă că instanțele au reținut că reclamantele sunt îndreptățite la contravaloarea cotei din dreptul de proprietate a cărei titulară a fost autoarea lor, P.J., în considerarea cotei de 1/7 din dreptul de proprietate, ce a aparținut acesteia, fiind determinat cuantumul despăgubirilor. Este de reținut că, în cadrul respectivului litigiu, reclamantele însele au apreciat că sunt îndreptățite doar la restituirea (în speța respectivă, prin echivalent) cotei de 1/7 din imobil, pentru ca, în cadrul procesului de față, să solicite a se constata că, în realitate, autoarea lor a fost unica proprietară a acestui imobil, deoarece numai acesteia i-a fost restituit imobilul prin procesul-verbal nr. PV1.

din 14 august 1946 al Comitetului local de exproprieri și împroprietăriri al Municipiului Brașov, în urma anulării deciziei de expropriere nr. E1. Această cerere nu poate fi primită, din următoarele considerente. În primul rând, s-a reținut că, prin hotărârea anterior menționată, s-a constatat în mod irevocabil că reclamantele sunt îndreptățite la despăgubiri reprezentând contravaloarea doar a cotei de 1/7 din dreptul de proprietate asupra imobilului, corespunzător întinderii dreptului autoarei lor. Așa cum s-a arătat, această hotărâre se bucură de puterea lucrului judecat, respectiv de prezumția legală absolută că dispozițiile pe care le cuprinde reflectă adevărul judiciar, acestea neputând fi contrazise printr-o hotărâre judecătorească ulterioară.

Atât persoanele care au avut calitatea de părți, cât și instanța ulterior investită cu soluționarea unei cereri identice, chiar formulată într-un alt cadru procesual sub aspectul părților, obiectului și cauzei, sunt ținute la respectarea dispozițiilor și efectelor hotărârii irevocabile anterioare, nefiind posibilă, în mod principial, pronunțarea unei hotărâri de natură a contrazice o hotărâre anterioară, cu privire la aceeași problemă de drept, deoarece în acest caz s-ar încălca principiul puterii lucrului judecat și implicit raporturile juridice născute sau constatate prin efectul primei hotărâri.

Așa fiind, reclamantele nu sunt îndreptățite să solicite constatarea faptului că autoarea lor a fost în realitate titulara dreptului de proprietate asupra întregului imobil în litigiu, câtă vreme chiar acestea, în litigiul anterior soluționat, au solicitat și au obținut obligarea pârâtului Statul Român la plata de despăgubiri în considerarea cotei de 1/7 din dreptul de proprietate ce a aparținut acesteia. Restituirea în echivalent a cotei de 1/7 din imobil, prin hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat, consfințește în mod irevocabil întinderea drepturilor reclamantelor asupra imobilului, dobândite prin succesiune de la autoarea lor.

În al doilea rând, chiar dacă s-ar adopta un punct de vedere contrar, tribunalul a reținut că simplul fapt al admiterii unei contestații împotriva unei decizii de expropriere (argument care, de altfel, era în ființă și la data formulării cererii de chemare în judecată care a făcut obiectul dosarului nr. 6939/2000 al Judecătoriei Brașov, însă reclamantele nu au înțeles să se folosească de acesta) nu este de natură să confere un drept de proprietate celui care a formulat contestația, întrucât prin anularea deciziei efectele juridice ale acesteia sunt îndepărtate până în momentul emiterii actului, care este considerat a nu fi existat niciodată; în consecință, părțile sunt repuse în situația anterioară, inclusiv sub aspectul întinderii drepturilor lor asupra imobilului ce a făcut obiectul preluării, actul administrativ al anulării deciziei nefiind de natură a atribui vreunuia dintre titularii drepturilor de coproprietate mai mult decât a avut sau respectiv cotele celorlalți coproprietari, așa cum susțin reclamantele, întrucât dreptul de proprietate se dobândește numai în modalitățile prevăzute de art. 644-645 C. civ.

și între care nu se numără și actul administrativ. Cu alte cuvinte, faptul că, dintre toți coproprietarii, numai autoarea reclamantelor a contestat decizia de expropriere a imobilului, nu a dat naștere dreptului de proprietate al acesteia asupra întregului imobil. În ceea ce privește capetele de cerere din acțiunea introductivă, având ca obiect constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de foștii chiriași, în baza Legii nr. 112/1995, s-a reținut că atât pârâta B.S., cât și pârâții G.S.G. și G.A.I. au invocat în apărare faptul că reclamantele nu ar avea calitatea procesuală activă pentru a formula aceste cereri, deoarece autoarea lor nu a fost titulara exclusivă a dreptului de proprietate, ci a deținut numai cota de 1/7 din acest drept.

Chiar dacă excepția invocată în acest sens a fost respinsă - împrejurarea invocată nefiind de esența excepției menționate - apărarea întemeiată pe acest argument este fondată. Astfel, instanța de fond a reținut că o exercitarea unei acțiuni de natura celei deduse judecății, care vizează în esență restituirea unui drept real, este fără îndoială un act de dispoziție, așadar excede sferei actelor de conservare sau de administrare, așadar presupune respectarea regulii unanimității, în sensul exercitării acesteia de către toți coproprietarii. S-a reținut că reclamantele au încercat să dovedească, prin înscrisurile depuse în probațiune în actuala fază a ciclului procesual, că nu ar cunoaște situația celorlalți moștenitori ai cotelor (totale) de 6/7 din dreptul de proprietate asupra imobilului, din datele furnizate acestora de către autoritățile cu atribuții de evidență a persoanelor rezultând că numiții S.R.

(fostă T.) și S.G. ar figura cu mențiunea „emigrat 1984 Germania”, nefiind evidențiat decesul acestora, iar cu privire la T.E., s-a furnizat informația potrivit căreia acesta a decedat în anul 1948. Prin urmare, jurisprudența Curții Europene (hotărârea Lupaș și alții împotriva României, din 14 decembrie 2006, hotărârea Derscariu și alții împotriva României, prin pronunțată la 26 august 2008) nu neagă regula unanimității, dar impune ca aplicarea acesteia să nu se facă în mod rigid, ci în funcție de circumstanțele fiecărei cauze în parte.

În cauză, nu s-a putut reține că reclamantele s-ar găsi în imposibilitate de a identifica moștenitorii drepturilor asupra celorlalte cote de 1/6 din imobilul în litigiu, dat fiind că, în afara autoarei acestora, au mai existat 4 titulari ai dreptului, starea de indiviziune provenind dintr-o succesiune după un autor comun (conform înscrierii de la B 1), iar în speță nu se regăsește situația din cauza Lupaș și alții contra României, în sensul că titularii dreptului de proprietate ar fi deosebit de numeroși, iar demersurile pentru identificarea acestora nu ar da rezultate, cu atât mai mult cu cât reclamantele nici nu au făcut dovada că ar fi efectuat aceste demersuri anterior introducerii acțiunii, ci numai la 8 ani de la promovarea acesteia, în fața Tribunalului Brașov, și numai cu privire la doi dintre titularii dreptului de proprietate aflat în stare de indiviziune succesorală, respectiv S.R.

și T.E. Așa fiind, nu s-a putut reține că s-ar impune reclamantelor o sarcină disproporționată în obținerea acordului tuturor coproprietarilor pentru promovarea acțiunii de față și că regula unanimității ar fi, pentru motive justificate, imposibil de aplicat. În consecință, acțiunea dedusă judecății nu poate fi exercitată de către numai unii dintre titularii dreptului pretins, respectiv de către reclamante. În legătură cu acest aspect, Tribunalul a mai reținut că acțiunea de față vine în contradicție cu cele solicitate de aceleași reclamante prin cererea ce a făcut obiectul Dosarului nr. 6936/2000 al Judecătoriei Brașov, prin care reclamantele au recunoscut în mod expres și neîndoielnic că sunt succesoare în drepturi ale numitei P.J., numai cu privire la cota de 1/7 din dreptul de proprietate, cotă ce a aparținut acesteia și în raport cu care au obținut și despăgubiri, pe calea dreptului comun.

În acest context, s-a constatat că aspectele invocate de reclamante, referitoare la încheierea actelor de transmisiune având o cauză ilicită, prin fraudarea legii și cu reaua-credință a părților contractante, nu au relevanță în cauză. În ceea ce privește capetele de cerere având ca obiect rectificarea CF prin radierea drepturilor dobândite de terți cu privire la apartamentele dobândite de aceștia, s-a constatat că acestea au caracter accesoriu față de cererile în constatarea nulității actelor juridice care au stat la baza înscrierilor, astfel încât vor urma în mod necesar aceeași soartă juridică. Referitor la capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității actului de dezmembrare, în mai multe loturi, a imobilului în litigiu, act întocmit de pârâta SC R. SRL, avizat de Primăria Brașov și înscris în CF C1.

Brașov la A 1, sub nr. top. T1., T2./1/1, T2./2/1, prin încheierea nr. 13208/1998 CF și în baza actului conexat privind rectificarea dezmembrării intabulată în CF cu încheierea nr. 5265/1999, cu consecința restabilirii situației anterioare de carte funciară prin radierea actului de dezmembrare și a tuturor înscrierilor rezultate din acesta, instanța de fond a constatat identitatea de rațiune se impune, în sensul că, în condițiile în care reclamantele nu pot exercita în mod exclusiv acțiunea în revendicare, acestea nu pot formula nici alte cereri prin care să se tindă la realizarea dreptului pretins, acțiunea având, în ansamblul ei, caracterul unui act de dispoziție. Mai mult, operațiunea de dezmembrare este una cu caracter tehnic, care nu produce efecte juridice decât prin înscriere în evidențele reale imobiliare, ori acest lucru se face prin intermediul încheierii de carte funciară.

Acest din urmă act nu este unul juridic stricto sensu, ci unul jurisdicțional, ceea ce înseamnă că acest act nu poate fi atacat decât pe căile legale prevăzute de legea specială, respectiv prin apelul împotriva încheierii de carte funciară, exercitat potrivit actului normativ care se aplica în materie la data efectuării înscrierii - Decretul-lege nr. 115/1938. În acest sens, prima instanță a apreciat că un act de dezmembrare nu poate fi desființat decât ca urmare a atacării, prin căile legale de atac, a încheierii prin care acesta a fost înscris.

În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare încheiate la data de 16 noiembrie 2000, autentificată sub nr. 623 de notarul public B.V., privind apartamentul nr. X3., notată în CF în favoarea pârâtei SC C. SA Brașov, cu consecința radierii din CF a notării promisiunii de vânzare-cumpărare de sub B 20, instanța de fond a reținut că, atâta vreme cât nu se pune problema nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâta SC R. SRL, în calitate de reprezentantă a statului, și pârâta I.I.L. (S.), prin care aceasta din urmă a dobândit proprietatea bunului ce a făcut obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare, nici acest din urmă act, care are caracter subsecvent, nu poate fi lovit de această sancțiune, neexistând motive de nulitate, câtă vreme promitenta-vânzătoare era titulara dreptului de proprietate, nefiind dovedit caracterul ilicit al actului.

În fine, în ceea ce privește cererea având ca obiect constatarea nulității actului de dezmembrare din data de 8 aprilie 1999, dezmembrare solicitată de pârâta SC C. SA, privind parcela de teren de la A 3, în mai multe loturi, din care loturile descrise la A 5 și A 9 au fost transcrise în CF C2. Brașov, s-a constatat că și această cerere se află în raport de accesorietate cu petitele anterior menționate, referitoare la nulitatea promisiunii de vânzare-cumpărare, fiind de asemenea valabile argumentele referitoare la înscrierea actului de dezmembrare prin efectul unui act jurisdicțional, arătate mai sus, și care nu se vor relua. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele F.E.P., P.M.

și P.I. În dezvoltarea motivelor de apel se critică sentința referitor la ne arătarea în dispozitiv a modalității de respingere a acțiunii; a reținerii că reclamantele sunt proprietare doar a cotei de 1/7 în baza unei hotărâri judecătorești anterioare, în condițiile în care acțiunea în revendicare este imprescriptibilă, ceea ce permite ca acestea să considere că autoarea lor a fost unica proprietară a imobilului, de la ea fiind confiscat acest bun; a faptului că în considerente nu sunt enunțate clar capetele de cerere principale și subsecvente; a faptului că nu este aplicabilă regula unanimității pentru cererea de constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare, a promisiunii de vânzare-cumpărare și a anulării actului de dezmembrare; a admiterii excepției lipsei calității procesuale a Statului Român.

În continuarea apelului se susține că este constatat cu putere de lucru judecat faptul că statul nu a fost niciodată proprietarul imobilului, ca atitudinea activă a autoarei reclamantelor indică faptul că aceasta s-a considerat unică proprietară a imobilului, iar în caz contrar se vor aduce dovezi din care să reiasă că dreptul s-a transmis prin moștenire, că datorită inexistenței titlului statului contractele de vânzare-cumpărare sunt lovite de nulitate absolută datorită relei-credințe a vânzătorului și ca urmare este necesară rectificarea CF în favoarea reclamantelor. Intimații au depus întâmpinări solicitând respingerea apelului. În cursul procesului s-a depus o cerere de intervenție accesorie în favoarea reclamantelor-apelante care a fost respinsă în principiu prin încheierea din 14 iunie 2011, pentru motivele acolo indicate.

Prin aceeași încheiere a luat act că s-a renunțat la invocarea excepției lipsei de interes a apelantelor ridicată de intimata B.S., aceasta fiind o apărare care vizează de fapt fondul cauzei și s-a dispus ca excepția lipsei calității procesuale pasive a statului să fie soluționată odată cu fondul cauzei. Prin decizia civilă nr. 80/Ap din 21 iunie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale a fost respins apelul ca nefondat. În motivarea deciziei s-au re ț inut următoarele. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, care va fi analizată cu prioritate conform dispozițiilor art. 137 C. proc.

civ., curtea constată că soluția primei instanțe este legală. În fapt Statul Român nu a figurat niciodată ca parte în proces, prin precizarea de acțiune depusă la Dosarul nr. 13774/2002 al Judecătoriei Brașov, a fost chemat în calitate de pârât Ministerul Finanțelor Publice. În aceste condiții nu se poate pune în discuție admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a statului, ci doar a Ministerului Finanțelor Publice, care a fost chemat în nume propriu și care nu figurează în nume propriu în nici unul din actele juridice supuse judecății motiv pentru care s-a admis excepția lipsei calității sale procesuale pasive. Referitor la neindicarea în dispozitiv în mod expres a modalității de respingere a acțiunii curtea constată că aceasta nu era necesară având în vedere că din considerentele sentinței rezultă cu prisosință faptul că aceasta a fost respinsă ca neîntemeiată.

Lipsa acestei mențiuni exprese nu conduce la încălcarea vreunui drept al reclamantelor - apelante cărora li s-a comunicat în integralitate hotărârea. Cu privire la caracterizarea acțiunii, de către prima instanță, ca fiind una complexă și neindicarea capetelor de cerere principale și subsecvente, curtea constată din simpla lecturare a considerentelor sentinței că instanța s-a aplecat separat asupra fiecărui capăt de cerere și în motivarea soluției pe care a adoptat-o a indicat conexiunea acestuia cu celelalte capete de cerere așa încât nu se poate susține că nu a făcut o analiză a acestora. Faptul că nu a arătat expres dacă este capăt de cerere principal sau subsecvent nu constituie motiv de netemeinicie sau nelegalitate a hotărârii atâta timp cât au fost analizate toate capetele de cerere.

Reclamantele - apelante susțin că autoarea lor a fost proprietara întregului imobil, datorită pe de o parte faptului că ea se afla în posesia lui la data exproprierii și pe de altă parte a faptului că a fost singura care a avut o implicare activă în recuperarea acestui imobil de la stat. Este adevărat că în anul 1946 imobilul în litigiu a fost expropriat, iar ca urmare a demersurilor autoarei reclamantelor-apelante exproprierea a fost anulată. Această diligență a antecesoarei lor nu poate fi însă interpretată ca o acțiune care să conducă la preluarea proprietății asupra întregului imobil, atâta timp cât în cartea funciară dreptul său de proprietate se întindea numai asupra cotei de 1/7 din imobil.

De altfel, prin sentința civilă nr. 996/2003 a Judecătoriei Brașov, urmare a acțiunii introduse de reclamantele din prezenta acțiune s-a constat, cu autoritate de lucru judecat, că imobilul nu a trecut niciodată în proprietatea statului, deși acesta se afla înscris în cartea funciară. Prin aceeași sentință s-a statuat asupra calității de moștenitoare a reclamantelor după autoarea lor P.J. cu privire la cota de proprietate de 1/7 din imobil. Această sentință se bucură în prezentul proces de prezumția de putere a lucrului judecat, ceea ce face ca susținerea reclamantelor-apelante privitor la dobândirea proprietății asupra întregului imobil de către antecesoarea lor să nu poată fi primită. De altfel, în afara susținerilor legate de diligența manifestată de autoarea lor în anularea exproprierii, reclamantele nu au dovedit prin nici un act sau fapt juridic vreuna din modalitățile de dobândire a proprietății pentru celelalte cote de proprietate de către autoarea lor.

Mai mult decât atât, în chiar cuprinsul apelului prevăd ca alternativă a acestei susțineri faptul că vor dovedi preluarea imobilului ca urmare a decesului celorlalți moștenitori, ceea ce nu s-a realizat, nefiind depuse înscrisuri care să ateste existența unei astfel de dobândiri a dreptului de proprietate. În consecință, cu privire la acest motiv de critică nu își găsește aplicabilitatea imprescriptibilitatea acțiunii în revendicare, care nu a fost și nu este negată de către prima instanță, însă pentru a introduce o acțiunea în revendicare pentru întregul imobil este necesar, cu prioritate să se facă dovada dreptului de proprietate cu privire la întregul imobil. În mod corect prima instanță a reținut, ca urmare a inexistenței dreptului de proprietate asupra întregului imobil, aplicabilitatea în speță inclusiv a jurisprudenței C.E.D.O.

referitoare la regula unanimității, care în speța de față nu impune reclamantelor o sarcină disproporționată în găsirea celorlalți moștenitori pentru a putea promova o acțiune în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, a anulării promisiunii de vânzare-cumpărare și a dezmembrării imobilului. Atâta timp cât nu s-a făcut dovada dobândirii dreptului de proprietate asupra întregului imobil, puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 996/2003 a Judecătoriei Brașov își produce pe deplin efectele în prezenta cauză, reclamantele fiind proprietare doar asupra cotei de 1/7 din imobil, cotă pentru care le-au fost acordate despăgubiri. Ca urmare, nu se poate cerceta reaua-credință a vânzătorului Statul Român și nici nu se poate dispune rectificarea înscrierilor cuprinse în cartea funciară.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., întrucât apelantele au căzut în pretenții au fost obligate la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat. Împotriva deciziei men ț ionate anterior au declarat recurs reclamanții P.M., F.E.P. (decedată), continuat de moștenitorii M.D.A. și F.C.A. și P.I. (decedată), continuat de moștenitorii P.M., M.D.A. și F.C.A., invocât prevederile art. 304 pct. 9 ș i 10 C. proc. civ. și T.G.

În motivarea recursului reclaman ț ii au arătat că instanța de apel era datoare să rejudece cauza sub toate aspectele, sa explice și sa își argumenteze soluția, că instanța de apel nu s-a aplecat cu atenție asupra spetei deduse judecații, ci doar a reiterat, parțial, argumentele de la instanța de fond, că instanța de apel nu a luat în considerare probele depuse la dosarul cauzei nepronun ț ându-se asupra utilității și însemnătă ț ii lor, că instan ț a nu s-a aplecat cu adevărat asupra spetei deduse judecații, motivarea hotărârii fiind foarte succinta iar argumentația instanței fără substanța. În continuare, înainte de a intra in critica asupra soluției instanței de fond, recurentele au făcut scurte referiri la cronologia evenimentelor și la probele din care consideră că rezultă justețea dreptului lor.

În continuare recurentele au arătat că prima instanță și instan ț a de apel au aplicat în mod eronat legea și nu au ținut cont de probele hotărâtoare pentru judecarea cauzei depuse la dosarul cauzei. Astfel, nici instanța de fond nici cea de apel nu au explicat in mod coerent de ce nu s-au aplecat asupra judecării cererii in anularea contractelor de vânzare-cumpărare. Niciuna din instanțe nu a explicat într-un mod coerent de ce nu au interesul necesar formulării unei cereri în nulitatea absoluta a acestor contracte. Recurentele reclamante au arătat pe tot parcursul procesului, în special in cadrul notelor scrise depuse la apel, ca interesul lor pentru formularea unor astfel de cereri, exista și îndepline ș te condițiile cerute de lege, astfel că instanța a aplicat greșit legea.

Referitor la probele decisive in dovedirea dreptului lor de proprietate - PV din 1946 și actele de succesiune după E.T., care arata ca masa succesorala după acesta nu includea și imobilul din S.M., deși includea alte imobile ale moștenirii - nu au fost analizate și folosite de instanța de fond, astfel că instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii. În motivarea recursului recurentul T.G. a arătat că instanța a aplicat greșit legea atunci când a respins in principiu cererea sa de intervenție accesorie, acesta depunând la dosarul cauzei actele care sa dovedească interesul necesar admiterii în principiu.

În consecin ț ă a solicitat admiterea in principiu a cererii sale de intervenție accesorie, și judecarea cauzei in cadrul procesual astfel creat. Înalta Curte a pus în discu ț ie nulitatea recursului declarat de T.G. Înalta Curte a constatat nefondat recursul declarat de către reclamanți ș i nul recursul declarat de către intervenient pentru considerentele expuse mai jos. Recurentele reclamante au invocat ca temei de drept al recursului dispozi ț iile art. 304 pct. 9 ș i 10 C. proc. civ. Referitor la prevederile art. 304 pct. 10 C. proc. civ. potrivit căruia modificarea unor hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, când instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, Înalta Curte a constatat că acest punct a fost abrogat prin Legea nr. 219 din 6 iulie 2005 privind aprobarea O.U.G.

nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea C. proc. civ. Astfel, la data formulării recursului nu mai exista un temei de drept în baza căruia să fie analizate motivele referitoare la nepronunțarea instan ț ei asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, ș i cu atât mai pu ț in cele prin care se critică modul de interpretare ș i apreciere a probelor administrate de către instan ț a de apel (care, de altfel, implică aprecieri asupra temeiniciei hotărârii atacate, în timp ce în recurs nu pot fi invocate decât motive de nelegalitate a hotărârii atacate), pct. 11 al art. 304 fiind abrogat prin O.U.G.

nr. 138 din 14 septembrie 2000. De altfel, instan ț a de apel a analizat situa ț ia de fapt rezultată din exproprierea imobilului în anul 1946 ș i anularea exproprierii în urma demersurilor doar ale autoarei reclamantelor, considerând că nu poate re ț ine ca dovedit dreptul de proprietate al autoarei reclamantelor decât asupra a 1/7 din imobil, prin raportare la men ț iunile din cartea funciară. Instan ț a de apel a coroborat aceste probe cu atitudinea reclamantelor care, în cadrul procesului finalizat prin sentin ț a civilă nr. 996/2003 a Judecătoriei Bra ș ov, irevocabilă, au pretins despăgubiri doar cu privire la 1/7 din imobil, considerând că doar cu privire la această cotă parte autoarea lor P.I.

era proprietară, iar în cadrul prezentului litigiu nu au prezentat acte translative de proprietate prin care să facă dovada că aceasta ar fi ob ț inut în proprietate ș i restul de 6/7 din imobil. În ceea ce prive ș te motivul de recurs prin care se sus ț ine că din considerentele deciziei (aceasta fiind hotărârea supusă prezentului recurs) nu ar rezulta de ce nu ar avea reclamantele interesul necesar formulării unei cereri în nulitatea absoluta contractelor prin care au fost înstrăinate păr ț i din imobilul în cauză, motiv de recurs care poate fi încadrat în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte l-a constatat nefondat având în vedere că instan ț a de apel a re ț inut că reclamantele nu au dovedit că sunt proprietare asupra restului de 6/7 din imobil, în timp ce pentru cota de 1/7 au ob ț inut deja despăgubiri.

În aceste condi ț ii este evident că reclamantele nu au interesul întoarcerii bunului în proprietatea statului, ca urmare a eventualei admiteri a cererii de constatare a nulită ț ii contractelor de vânzare neavând vreun drept în temeiul căruia să poată cere restituirea bunului în natură. Sunt nefondate ș i sus ț inerile în sensul deficien ț elor motivării, sus ț ineri care pot fi încadrate de asemenea în prevederile art. 304 pct. 7 prima teză C. proc. civ., având în vedere că acest text de lege are în vedere situa ț ia în care motivarea este inexistentă. Or, a ș a cum rezultă din considerentele instan ț ei de apel, aceasta a răspuns criticilor formulate în apel. Judecătorul are obliga ț ia să motiveze solu ț ia dată fiecărui capăt de cerere/motiv de apel sau recurs iar nu să răspundă fiecărui argument care sprijină acest motiv.

Pe de altă parte instan ț a de apel nu poate verifica stabilirea situa ț iei de fapt ș i aplicarea legii de către prima instan ț ă, conform art. 295 alin. (1) C. proc. civ., decât în limita motivele de apel formulate, ceea ce s-a ș i întâmplat în cauză. Mai mult, recurentele reclamante nici nu au invocat în recurs că ar exista motive de apel care nu au fost analizate de către instan ț a de apel, cu excep ț ia referirilor la interesul de a formula cererea de constatare a nulită ț ii contractelor de vânzare ș i la neanalizarea coroborată a unor înscrisuri, critici care au fost analizate mai sus. În consecin ț ă, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 7,9 C. proc. civ. ș i art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de către reclamante. În ceea ce prive ș te recursul declarat de către T.G., Înalta Curte a re ț inut că prin încheierea din data de 14 iunie 2011 instan ț a de apel a respins ca inadmisibilă cererea de interven ț ie accesorie formulată de către T.G., întrucât din actele de la dosar nu rezultă decât o legătură de rudenie între acsta ș i T.E., fără a se face dovada calită ț ii de mo ș tenitor a ter ț ului, ș i, în consecin ț ă, în lipsa acestei calită ț i de mo ș tenitor, ter ț ului îi lipse ș te interesul, care trebuie să fie personal, născut ș i actual pentru al îndreptă ț i să formuleze o cerere de interven ț ie accesorie. În motivarea recursului recurentul T.G.

a arătat că instanța a aplicat greșit legea atunci când a respins in principiu cererea sa de intervenție accesorie, întrucât acesta a depus la dosarul cauzei actele care sa dovedească interesul necesar admiterii în principiu, fără a arăta în ce constă aplicarea gre ș ită a legii de către instan ț a de apel, ș i fără a arăta concret de ce consideră că ar avea interesul să formuleze cererea de interven ț ie accesorie. Potrivit art. 306 alin. (1) C. proc. civ. recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal. Potrivit art. 304 alin. (1) C. proc. civ. modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere în situațiile prevăzute la pct. 1-9 numai pentru motive de nelegalitate.

Având în vedere că procesul civil este guvernat de principiul disponibilității - instanța fiind ținută a se pronunța numai în limitele învestirii sale de către părțile din proces - iar recurentul nu a formulat, împotriva decizie atacate, critici apte a fi încadrate în exigențele art. 304 C. proc. civ., situația existentă este echivalentă aceleia în care nu s-au formulat motive de recurs, devenind operantă sancțiunea nulității recursului în temeiul art. 306 alin. (1) C. proc. civ. În consecință, constatând că recurentul nu a invocat motive de nelegalitate a deciziei atacate, în temeiul art. 306 alin. (1) coroborat cu art. 304 alin. (1) C. proc. civ., Curtea va constata nul recursul declarat de T.G.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenții la plata către către intimații G.S.G. și G.A.I. a sumei de 1240 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții P.M., F.E.P. (decedată), continuat de moștenitorii M.D.A. și F.C.A. și P.I. (decedată), continuat de moștenitorii P.M., M.D.A. și F.C.A. împotriva deciziei civile nr. 80/Ap din 21 iunie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Constată nul recursul declarat de recurentul T.G. împotriva aceleiași decizii. Obligă pe recurenți la 1240 RON cheltuieli de judecată către intimații G.S.G. și G.A.I. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 octombrie 2012.