ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6597/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6597/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Prin sentința civilă
nr. 265/2010 Tribunalul Brașov a fost respinsă acțiunea civilă formulată și precizată
de reclamantele F.E.P., P.M. și P.I., în contradictoriu cu pârâții Municipiul
Brașov prin Primar, SC R. SRL, G.S.G., G.A.I., B.S., S.I.L. (I.) și SC C. SA
Brașov, a fost respinsă acțiunea formulată și precizată de reclamante în
contradictoriu cu pârâtul Ministrerul Finanțelor Publice, ca fiind îndreptată
împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, au fost obligate
reclamantele să plătească pârâților G.S.G. și G.A.I. suma de 10.000 RON
reprezentând cheltuieli de judecată.
Prima instanță a reținut
că potrivit înscrierilor din cartea funciară nr. xx Brașov, imobilul înscris sub
nr. topografice inițiale T1., T2./1/1, T2./2/1 a constituit proprietatea numiților
T.F., cu 3/7, T.G., cu 1/7, P.J., născută T., cu 1/7, T.E. cu 1/7 și S.R., născută
T., cu 1/7.
Reclamantele au calitatea
de moștenitoare, în cote egale, ale defunctului P.I., care la rândul său a fost
moștenitorul defunctei P.I., potrivit certificatului de moștenitor M1. eliberat
de notarul public O.U.
Sub B 9 a fost înscris
dreptul de proprietate al Statului Român, cu titlul de drept expropriere, conform
Legii de Reformă Agrară, cu actul RA1. CF, iar ulterior imobilul a fost dezmembrat
potrivit celor notate la foaia A a CF, și apoi apartamentele au fost vândute pârâților
persoane fizice, în baza Legii nr. 112/1995, contractele de vânzare-cumpărare fiind
depuse în copii la dosar.
La poziția 20 a foii B,
cu actul nr. A1. CF, a fost notată promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare din
data de 16 noiembrie 2000, autentificată de notarul public B.V. sub nr. N1., asupra
apartamentului nr. X3. de la A 8, în favoarea pârâtei SC C. SA Brașov, calitatea
de promitent vânzător revenind pârâtei I.I.L. (actuală S., potrivit relațiilor furnizate
de S.E.I.P. Brașov).
S-a reținut de asemenea
că, prin procesul-verbal nr. PV1., Comitetul Local de Exproprieri și Împroprietăriri
al Municipiului Brașov a constatat că susținerile numitei P.I., născută T., sunt
adevărate, în sensul că terenul expropriat prin Decizia Comitetului Local de Exproprieri
nr. E1., înscris în CF C1. Brașov, în suprafață de 974 stânjeni pătrați este un
teren intravilan, pe care s-a clădit o casă de locuit, deci terenul în cauză nu
este un teren agricol, ci urban, care nu se poate încadra în textul Legii Reformei
Agrare nr. 187/1945. În consecință, Comisia a hotărât admiterea contestației și
anularea deciziei de expropriere sus-menționate.
Reclamantele susțin în
esență că titlul Statului asupra imobilului nu este valabil și că autoarea lor a
fost în realitate unica proprietară a acestuia, actele subsecvente înscrierii dreptului
de proprietate al statului Român în cartea funciară fiind lovite de nulitate absolută,
pentru motivele arătate în motivarea cererii introductive și a precizării de acțiune.
Cererea dedusă judecății constituie o acțiune complexă, astfel încât este necesar,
în prealabil, a se stabili care dintre petitele formulate au caracter principal
și sunt de natură a influența în mod determinant soarta unuia sau mai multora dintre
capetele de cerere formulate.
În acest sens, instanța
de fond a reținut că, prin precizarea de acțiune, reclamantele au solicitat a se
constata că titlul cu care și-a intabulat Statul Român dreptul de proprietate în
CF nu este valabil, acesta fiind anulat pe cale administrativă anterior intabulării
în CF
În legătură cu acest aspect,
prima instanță a reținut că, prin sentința civilă nr. 996 din 30 ianuarie 2003 a
Judecătoriei Brașov, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active
a reclamantelor F.E.P., P.M. și P.I. cu privire la primul petit al acțiunii, a fost
respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantelor cu privire
la petitul privind acordarea despăgubirilor; a fost admisă în parte acțiunea civilă
formulată de reclamante în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul
Finanțelor Publice, Municipiul Brașov prin Primar și SC R. SRL; a fost respinsă
acțiunea formulată de reclamante în contradictoriu cu pârâtul Fondul Proprietății
de Stat, ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a acestuia,
și în consecință s-a constatat că imobilul situat în Brașov, str. M., înscris în
CF C1. Brașov, nr. top. T1., T2./1/1, T2./2/1, nu a trecut niciodată în proprietatea
Statului Român; s-a constatat că reclamantele sunt succesoarele în drepturi în ceea
ce privește cota de proprietate a defunctei P.I., respectiv 1/7 părți; a fost obligat
pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să despăgubească reclamantele
cu contravaloarea cotei de 1/7 părți din imobil, în cuantum de 912.688.765 ROL;
a fost obligat acest pârât la plata sumei de 5.450.000 ROL cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă
nr. 1010 din 13 octombrie 2003 a Tribunalului Brașov a fost respins apelul declarat
de pârâtul Statul Român împotriva acestei sentințe; a fost admis apelul declarat
de reclamante împotriva aceleiași sentințe, completată prin sentința nr. 4093
din 30 ianuarie 2003 a Judecătoriei Brașov, cu consecința schimbării în parte a
sentinței apelate, în sensul că pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor
Publice a fost obligat să despăgubească reclamantele cu suma de 1.052.066.247 ROL,
în loc de 992.613.114 ROL (912.688.765 + 79.924.349 ROL).
Această decizie a rămas
irevocabilă prin respingerea recursului declarat de pârâtul statul Român, prin decizia
civilă nr. 2050/R din 17 decembrie 2004 a Curții de Apel Brașov. Așa fiind, rezultă
că inexistența dreptului de proprietate al Statului Român asupra aceluiași imobil
care face și obiectul cauzei de față a fost stabilită prin hotărâre judecătorească
irevocabilă, care se bucură de prezumția legală absolută a puterii lucrului judecat.
În ceea ce privește capătul
de cerere formulat prin precizarea de acțiune, având ca obiect constatarea faptului
că antecesoarea lor, P.J., fostă coproprietară tabulară cu cota de 1/7 din imobilul
în litigiu, a fost în realitate unica proprietară a acestui imobil, fiind considerată
ca singura proprietară de la care s-a preluat imobilul în baza Legii de reformă
agrară, și căreia i-a fost restituit imobilul prin procesul-verbal nr. PV1. din
14 august 1946 al Comitetului local de exproprieri și împroprietăriri al Municipiului
Brașov, în urma anulării deciziei de expropriere nr. E1., precum și să se dispună
înscrierea în CF C1. Brașov, nr. top. inițial T1., T2./1/1, T2./2/1, a dreptului
de proprietate al acesteia asupra întregului imobil, instanța de fond a reținut
următoarele:
Așa cum s-a arătat mai
sus, prin sentința civilă nr. 996 din 30 ianuarie 2003 a Judecătoriei Brașov, astfel
cum a fost schimbată în parte, prin decizia civilă nr. 1010 din 13 octombrie 2003
a Tribunalului Brașov, în sensul majorării cuantumului despăgubirilor, a fost obligat
pârâtul Statul Român să le despăgubească pe reclamante cu contravaloarea cotei de
1/7 din imobilul în litigiu, reținându-se existența faptei răspunderii civile delictuale
a pârâtului, care, fără a deține titlu valabil asupra imobilului, a efectuat acte
de dispoziție asupra acestuia, în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995.
Din considerentele acestor
hotărâri judecătorești rezultă că instanțele au reținut că reclamantele sunt îndreptățite
la contravaloarea cotei din dreptul de proprietate a cărei titulară a fost autoarea
lor, P.J., în considerarea cotei de 1/7 din dreptul de proprietate, ce a aparținut
acesteia, fiind determinat cuantumul despăgubirilor.
Este de reținut că, în
cadrul respectivului litigiu, reclamantele însele au apreciat că sunt îndreptățite
doar la restituirea (în speța respectivă, prin echivalent) cotei de 1/7 din imobil,
pentru ca, în cadrul procesului de față, să solicite a se constata că, în realitate,
autoarea lor a fost unica proprietară a acestui imobil, deoarece numai acesteia
i-a fost restituit imobilul prin procesul-verbal nr. PV1. din 14 august 1946 al
Comitetului local de exproprieri și împroprietăriri al Municipiului Brașov, în urma
anulării deciziei de expropriere nr. E1.
Această cerere nu poate
fi primită, din următoarele considerente.
În primul rând, s-a reținut
că, prin hotărârea anterior menționată, s-a constatat în mod irevocabil că reclamantele
sunt îndreptățite la despăgubiri reprezentând contravaloarea doar a cotei de 1/7
din dreptul de proprietate asupra imobilului, corespunzător întinderii dreptului
autoarei lor.
Așa cum s-a arătat, această
hotărâre se bucură de puterea lucrului judecat, respectiv de prezumția legală absolută
că dispozițiile pe care le cuprinde reflectă adevărul judiciar, acestea neputând
fi contrazise printr-o hotărâre judecătorească ulterioară.
Atât persoanele care au
avut calitatea de părți, cât și instanța ulterior investită cu soluționarea unei
cereri identice, chiar formulată într-un alt cadru procesual sub aspectul părților,
obiectului și cauzei, sunt ținute la respectarea dispozițiilor și efectelor hotărârii
irevocabile anterioare, nefiind posibilă, în mod principial, pronunțarea unei hotărâri
de natură a contrazice o hotărâre anterioară, cu privire la aceeași problemă de
drept, deoarece în acest caz s-ar încălca principiul puterii lucrului judecat și
implicit raporturile juridice născute sau constatate prin efectul primei hotărâri.
Așa fiind, reclamantele
nu sunt îndreptățite să solicite constatarea faptului că autoarea lor a fost în
realitate titulara dreptului de proprietate asupra întregului imobil în litigiu,
câtă vreme chiar acestea, în litigiul anterior soluționat, au solicitat și au obținut
obligarea pârâtului Statul Român la plata de despăgubiri în considerarea cotei de
1/7 din dreptul de proprietate ce a aparținut acesteia.
Restituirea în echivalent
a cotei de 1/7 din imobil, prin hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului
judecat, consfințește în mod irevocabil întinderea drepturilor reclamantelor asupra
imobilului, dobândite prin succesiune de la autoarea lor.
În al doilea rând, chiar
dacă s-ar adopta un punct de vedere contrar, tribunalul a reținut că simplul fapt
al admiterii unei contestații împotriva unei decizii de expropriere (argument care,
de altfel, era în ființă și la data formulării cererii de chemare în judecată care
a făcut obiectul dosarului nr. 6939/2000 al Judecătoriei Brașov, însă reclamantele
nu au înțeles să se folosească de acesta) nu este de natură să confere un drept
de proprietate celui care a formulat contestația, întrucât prin anularea deciziei
efectele juridice ale acesteia sunt îndepărtate până în momentul emiterii actului,
care este considerat a nu fi existat niciodată; în consecință, părțile sunt repuse
în situația anterioară, inclusiv sub aspectul întinderii drepturilor lor asupra
imobilului ce a făcut obiectul preluării, actul administrativ al anulării deciziei
nefiind de natură a atribui vreunuia dintre titularii drepturilor de coproprietate
mai mult decât a avut sau respectiv cotele celorlalți coproprietari, așa cum susțin
reclamantele, întrucât dreptul de proprietate se dobândește numai în modalitățile
prevăzute de art. 644-645 C. civ. și între care nu se numără și actul administrativ.
Cu alte cuvinte, faptul
că, dintre toți coproprietarii, numai autoarea reclamantelor a contestat decizia
de expropriere a imobilului, nu a dat naștere dreptului de proprietate al acesteia
asupra întregului imobil.
În ceea ce privește capetele
de cerere din acțiunea introductivă, având ca obiect constatarea nulității contractelor
de vânzare-cumpărare încheiate de foștii chiriași, în baza Legii nr. 112/1995, s-a
reținut că atât pârâta B.S., cât și pârâții G.S.G. și G.A.I. au invocat în apărare
faptul că reclamantele nu ar avea calitatea procesuală activă pentru a formula aceste
cereri, deoarece autoarea lor nu a fost titulara exclusivă a dreptului de proprietate,
ci a deținut numai cota de 1/7 din acest drept.
Chiar dacă excepția invocată
în acest sens a fost respinsă - împrejurarea invocată nefiind de esența excepției
menționate - apărarea întemeiată pe acest argument este fondată.
Astfel, instanța de fond
a reținut că o exercitarea unei acțiuni de natura celei deduse judecății, care vizează
în esență restituirea unui drept real, este fără îndoială un act de dispoziție,
așadar excede sferei actelor de conservare sau de administrare, așadar presupune
respectarea regulii unanimității, în sensul exercitării acesteia de către toți coproprietarii.
S-a reținut că reclamantele
au încercat să dovedească, prin înscrisurile depuse în probațiune în actuala fază
a ciclului procesual, că nu ar cunoaște situația celorlalți moștenitori ai cotelor
(totale) de 6/7 din dreptul de proprietate asupra imobilului, din datele furnizate
acestora de către autoritățile cu atribuții de evidență a persoanelor rezultând
că numiții S.R. (fostă T.) și S.G. ar figura cu mențiunea „emigrat 1984 Germania”,
nefiind evidențiat decesul acestora, iar cu privire la T.E., s-a furnizat informația
potrivit căreia acesta a decedat în anul 1948.
Prin urmare, jurisprudența
Curții Europene (hotărârea Lupaș și alții împotriva României, din 14 decembrie 2006,
hotărârea Derscariu și alții împotriva României, prin pronunțată la 26 august 2008)
nu neagă regula unanimității, dar impune ca aplicarea acesteia să nu se facă în
mod rigid, ci în funcție de circumstanțele fiecărei cauze în parte.
În cauză, nu s-a putut
reține că reclamantele s-ar găsi în imposibilitate de a identifica moștenitorii
drepturilor asupra celorlalte cote de 1/6 din imobilul în litigiu, dat fiind că,
în afara autoarei acestora, au mai existat 4 titulari ai dreptului, starea de indiviziune
provenind dintr-o succesiune după un autor comun (conform înscrierii de la B 1),
iar în speță nu se regăsește situația din cauza Lupaș și alții contra României,
în sensul că titularii dreptului de proprietate ar fi deosebit de numeroși, iar
demersurile pentru identificarea acestora nu ar da rezultate, cu atât mai mult cu
cât reclamantele nici nu au făcut dovada că ar fi efectuat aceste demersuri anterior
introducerii acțiunii, ci numai la 8 ani de la promovarea acesteia, în fața Tribunalului
Brașov, și numai cu privire la doi dintre titularii dreptului de proprietate aflat
în stare de indiviziune succesorală, respectiv S.R. și T.E.
Așa fiind, nu s-a putut
reține că s-ar impune reclamantelor o sarcină disproporționată în obținerea acordului
tuturor coproprietarilor pentru promovarea acțiunii de față și că regula unanimității
ar fi, pentru motive justificate, imposibil de aplicat.
În consecință, acțiunea
dedusă judecății nu poate fi exercitată de către numai unii dintre titularii dreptului
pretins, respectiv de către reclamante.
În legătură cu acest aspect,
Tribunalul a mai reținut că acțiunea de față vine în contradicție cu cele solicitate
de aceleași reclamante prin cererea ce a făcut obiectul Dosarului nr. 6936/2000
al Judecătoriei Brașov, prin care reclamantele au recunoscut în mod expres și neîndoielnic
că sunt succesoare în drepturi ale numitei P.J., numai cu privire la cota de 1/7
din dreptul de proprietate, cotă ce a aparținut acesteia și în raport cu care au
obținut și despăgubiri, pe calea dreptului comun.
În acest context, s-a
constatat că aspectele invocate de reclamante, referitoare la încheierea actelor
de transmisiune având o cauză ilicită, prin fraudarea legii și cu reaua-credință
a părților contractante, nu au relevanță în cauză.
În ceea ce privește capetele
de cerere având ca obiect rectificarea CF prin radierea drepturilor dobândite de
terți cu privire la apartamentele dobândite de aceștia, s-a constatat că acestea
au caracter accesoriu față de cererile în constatarea nulității actelor juridice
care au stat la baza înscrierilor, astfel încât vor urma în mod necesar aceeași
soartă juridică.
Referitor la capătul de
cerere având ca obiect constatarea nulității actului de dezmembrare, în mai multe
loturi, a imobilului în litigiu, act întocmit de pârâta SC R. SRL, avizat de Primăria
Brașov și înscris în CF C1. Brașov la A 1, sub nr. top. T1., T2./1/1, T2./2/1, prin
încheierea nr. 13208/1998 CF și în baza actului conexat privind rectificarea dezmembrării
intabulată în CF cu încheierea nr. 5265/1999, cu consecința restabilirii situației
anterioare de carte funciară prin radierea actului de dezmembrare și a tuturor înscrierilor
rezultate din acesta, instanța de fond a constatat identitatea de rațiune se impune,
în sensul că, în condițiile în care reclamantele nu pot exercita în mod exclusiv
acțiunea în revendicare, acestea nu pot formula nici alte cereri prin care să se
tindă la realizarea dreptului pretins, acțiunea având, în ansamblul ei, caracterul
unui act de dispoziție.
Mai mult, operațiunea
de dezmembrare este una cu caracter tehnic, care nu produce efecte juridice decât
prin înscriere în evidențele reale imobiliare, ori acest lucru se face prin intermediul
încheierii de carte funciară.
Acest din urmă act nu
este unul juridic stricto sensu, ci unul jurisdicțional, ceea ce înseamnă că acest
act nu poate fi atacat decât pe căile legale prevăzute de legea specială, respectiv
prin apelul împotriva încheierii de carte funciară, exercitat potrivit actului normativ
care se aplica în materie la data efectuării înscrierii - Decretul-lege nr. 115/1938.
În acest sens, prima instanță
a apreciat că un act de dezmembrare nu poate fi desființat decât ca urmare a atacării,
prin căile legale de atac, a încheierii prin care acesta a fost înscris.
În ceea ce privește capătul
de cerere având ca obiect constatarea nulității promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare
încheiate la data de 16 noiembrie 2000, autentificată sub nr. 623 de notarul public
B.V., privind apartamentul nr. X3., notată în CF în favoarea pârâtei SC C. SA Brașov,
cu consecința radierii din CF a notării promisiunii de vânzare-cumpărare de sub
B 20, instanța de fond a reținut că, atâta vreme cât nu se pune problema nulității
contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâta SC R. SRL, în calitate de
reprezentantă a statului, și pârâta I.I.L. (S.), prin care aceasta din urmă a dobândit
proprietatea bunului ce a făcut obiectul promisiunii de vânzare-cumpărare, nici
acest din urmă act, care are caracter subsecvent, nu poate fi lovit de această sancțiune,
neexistând motive de nulitate, câtă vreme promitenta-vânzătoare era titulara dreptului
de proprietate, nefiind dovedit caracterul ilicit al actului.
În fine, în ceea ce privește
cererea având ca obiect constatarea nulității actului de dezmembrare din data de
8 aprilie 1999, dezmembrare solicitată de pârâta SC C. SA, privind parcela de teren
de la A 3, în mai multe loturi, din care loturile descrise la A 5 și A 9 au fost
transcrise în CF C2. Brașov, s-a constatat că și această cerere se află în raport
de accesorietate cu petitele anterior menționate, referitoare la nulitatea promisiunii
de vânzare-cumpărare, fiind de asemenea valabile argumentele referitoare la înscrierea
actului de dezmembrare prin efectul unui act jurisdicțional, arătate mai sus, și
care nu se vor relua.
Împotriva acestei sentințe
au declarat apel reclamantele F.E.P., P.M. și P.I.
În dezvoltarea motivelor
de apel se critică sentința referitor la ne arătarea în dispozitiv a modalității
de respingere a acțiunii; a reținerii că reclamantele sunt proprietare doar a cotei
de 1/7 în baza unei hotărâri judecătorești anterioare, în condițiile în care acțiunea
în revendicare este imprescriptibilă, ceea ce permite ca acestea să considere că
autoarea lor a fost unica proprietară a imobilului, de la ea fiind confiscat acest
bun; a faptului că în considerente nu sunt enunțate clar capetele de cerere principale
și subsecvente; a faptului că nu este aplicabilă regula unanimității pentru cererea
de constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare, a promisiunii de vânzare-cumpărare
și a anulării actului de dezmembrare; a admiterii excepției lipsei calității procesuale
a Statului Român.
În continuarea apelului
se susține că este constatat cu putere de lucru judecat faptul că statul nu a fost
niciodată proprietarul imobilului, ca atitudinea activă a autoarei reclamantelor
indică faptul că aceasta s-a considerat unică proprietară a imobilului, iar în caz
contrar se vor aduce dovezi din care să reiasă că dreptul s-a transmis prin moștenire,
că datorită inexistenței titlului statului contractele de vânzare-cumpărare sunt
lovite de nulitate absolută datorită relei-credințe a vânzătorului și ca urmare
este necesară rectificarea CF în favoarea reclamantelor.
Intimații au depus întâmpinări
solicitând respingerea apelului.
În cursul procesului s-a
depus o cerere de intervenție accesorie în favoarea reclamantelor-apelante care
a fost respinsă în principiu prin încheierea din 14 iunie 2011, pentru motivele
acolo indicate. Prin aceeași încheiere a luat act că s-a renunțat la invocarea excepției
lipsei de interes a apelantelor ridicată de intimata B.S., aceasta fiind o apărare
care vizează de fapt fondul cauzei și s-a dispus ca excepția lipsei calității procesuale
pasive a statului să fie soluționată odată cu fondul cauzei.
Prin decizia civilă
nr. 80/Ap din 21 iunie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze
cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale a fost respins
apelul ca nefondat.
În motivarea deciziei
s-au re
ț
inut următoarele.
În ceea ce privește excepția
lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, care va fi analizată cu prioritate
conform dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., curtea constată că soluția primei
instanțe este legală.
În fapt Statul Român nu
a figurat niciodată ca parte în proces, prin precizarea de acțiune depusă la Dosarul
nr. 13774/2002 al Judecătoriei Brașov, a fost chemat în calitate de pârât Ministerul
Finanțelor Publice. În aceste condiții nu se poate pune în discuție admiterea excepției
lipsei calității procesuale pasive a statului, ci doar a Ministerului Finanțelor
Publice, care a fost chemat în nume propriu și care nu figurează în nume propriu
în nici unul din actele juridice supuse judecății motiv pentru care s-a admis excepția
lipsei calității sale procesuale pasive.
Referitor la neindicarea
în dispozitiv în mod expres a modalității de respingere a acțiunii curtea constată
că aceasta nu era necesară având în vedere că din considerentele sentinței rezultă
cu prisosință faptul că aceasta a fost respinsă ca neîntemeiată. Lipsa acestei mențiuni
exprese nu conduce la încălcarea vreunui drept al reclamantelor - apelante cărora
li s-a comunicat în integralitate hotărârea.
Cu privire la caracterizarea
acțiunii, de către prima instanță, ca fiind una complexă și neindicarea capetelor
de cerere principale și subsecvente, curtea constată din simpla lecturare a considerentelor
sentinței că instanța s-a aplecat separat asupra fiecărui capăt de cerere și în
motivarea soluției pe care a adoptat-o a indicat conexiunea acestuia cu celelalte
capete de cerere așa încât nu se poate susține că nu a făcut o analiză a acestora.
Faptul că nu a arătat expres dacă este capăt de cerere principal sau subsecvent
nu constituie motiv de netemeinicie sau nelegalitate a hotărârii atâta timp cât
au fost analizate toate capetele de cerere.
Reclamantele - apelante
susțin că autoarea lor a fost proprietara întregului imobil, datorită pe de o parte
faptului că ea se afla în posesia lui la data exproprierii și pe de altă parte a
faptului că a fost singura care a avut o implicare activă în recuperarea acestui
imobil de la stat.
Este adevărat că în anul
1946 imobilul în litigiu a fost expropriat, iar ca urmare a demersurilor autoarei
reclamantelor-apelante exproprierea a fost anulată. Această diligență a antecesoarei
lor nu poate fi însă interpretată ca o acțiune care să conducă la preluarea proprietății
asupra întregului imobil, atâta timp cât în cartea funciară dreptul său de proprietate
se întindea numai asupra cotei de 1/7 din imobil.
De altfel, prin sentința
civilă nr. 996/2003 a Judecătoriei Brașov, urmare a acțiunii introduse de reclamantele
din prezenta acțiune s-a constat, cu autoritate de lucru judecat, că imobilul nu
a trecut niciodată în proprietatea statului, deși acesta se afla înscris în cartea
funciară. Prin aceeași sentință s-a statuat asupra calității de moștenitoare a reclamantelor
după autoarea lor P.J. cu privire la cota de proprietate de 1/7 din imobil. Această
sentință se bucură în prezentul proces de prezumția de putere a lucrului judecat,
ceea ce face ca susținerea reclamantelor-apelante privitor la dobândirea proprietății
asupra întregului imobil de către antecesoarea lor să nu poată fi primită. De altfel,
în afara susținerilor legate de diligența manifestată de autoarea lor în anularea
exproprierii, reclamantele nu au dovedit prin nici un act sau fapt juridic vreuna
din modalitățile de dobândire a proprietății pentru celelalte cote de proprietate
de către autoarea lor. Mai mult decât atât, în chiar cuprinsul apelului prevăd ca
alternativă a acestei susțineri faptul că vor dovedi preluarea imobilului ca urmare
a decesului celorlalți moștenitori, ceea ce nu s-a realizat, nefiind depuse înscrisuri
care să ateste existența unei astfel de dobândiri a dreptului de proprietate.
În consecință, cu privire
la acest motiv de critică nu își găsește aplicabilitatea imprescriptibilitatea acțiunii
în revendicare, care nu a fost și nu este negată de către prima instanță, însă pentru
a introduce o acțiunea în revendicare pentru întregul imobil este necesar, cu prioritate
să se facă dovada dreptului de proprietate cu privire la întregul imobil. În mod
corect prima instanță a reținut, ca urmare a inexistenței dreptului de proprietate
asupra întregului imobil, aplicabilitatea în speță inclusiv a jurisprudenței C.E.D.O.
referitoare la regula unanimității, care în speța de față nu impune reclamantelor
o sarcină disproporționată în găsirea celorlalți moștenitori pentru a putea promova
o acțiune în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, a anulării
promisiunii de vânzare-cumpărare și a dezmembrării imobilului.
Atâta timp cât nu s-a
făcut dovada dobândirii dreptului de proprietate asupra întregului imobil, puterea
de lucru judecat a sentinței civile nr. 996/2003 a Judecătoriei Brașov își produce
pe deplin efectele în prezenta cauză, reclamantele fiind proprietare doar asupra
cotei de 1/7 din imobil, cotă pentru care le-au fost acordate despăgubiri.
Ca urmare, nu se poate
cerceta reaua-credință a vânzătorului Statul Român și nici nu se poate dispune rectificarea
înscrierilor cuprinse în cartea funciară.
În temeiul art. 274 C.
proc. civ., întrucât apelantele au căzut în pretenții au fost obligate la plata
cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat.
Împotriva deciziei men
ț
ionate anterior au declarat
recurs reclamanții P.M., F.E.P. (decedată), continuat de moștenitorii M.D.A. și
F.C.A. și P.I. (decedată), continuat de moștenitorii P.M., M.D.A. și F.C.A., invocât
prevederile art. 304 pct. 9
ș
i 10 C. proc. civ. și T.G.
În motivarea recursului
reclaman
ț
ii au arătat că instanța
de apel era datoare să rejudece cauza sub toate aspectele, sa explice și sa își
argumenteze soluția, că instanța de apel nu s-a aplecat cu atenție asupra spetei
deduse judecații, ci doar a reiterat, parțial, argumentele de la instanța de fond,
că instanța de apel nu a luat în considerare probele depuse la dosarul cauzei nepronun
ț
ându-se asupra utilității
și însemnătă
ț
ii lor, că instan
ț
a nu s-a aplecat cu adevărat
asupra spetei deduse judecații, motivarea hotărârii fiind foarte succinta iar argumentația
instanței fără substanța.
În continuare, înainte
de a intra in critica asupra soluției instanței de fond, recurentele au făcut scurte
referiri la cronologia evenimentelor și la probele din care consideră că rezultă
justețea dreptului lor.
În continuare recurentele
au arătat că prima instanță și instan
ț
a de apel au aplicat în mod eronat legea și nu
au ținut cont de probele hotărâtoare pentru judecarea cauzei depuse la dosarul cauzei.
Astfel, nici instanța
de fond nici cea de apel nu au explicat in mod coerent de ce nu s-au aplecat asupra
judecării cererii in anularea contractelor de vânzare-cumpărare. Niciuna din instanțe
nu a explicat într-un mod coerent de ce nu au interesul necesar formulării unei
cereri în nulitatea absoluta a acestor contracte. Recurentele reclamante au arătat
pe tot parcursul procesului, în special in cadrul notelor scrise depuse la apel,
ca interesul lor pentru formularea unor astfel de cereri, exista și îndepline
ș
te condițiile cerute de
lege, astfel că instanța a aplicat greșit legea.
Referitor la probele decisive
in dovedirea dreptului lor de proprietate - PV din 1946 și actele de succesiune
după E.T., care arata ca masa succesorala după acesta nu includea și imobilul din
S.M., deși includea alte imobile ale moștenirii - nu au fost analizate și folosite
de instanța de fond, astfel că instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare
sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.
În motivarea recursului
recurentul T.G. a arătat că instanța a aplicat greșit legea atunci când a respins
in principiu cererea sa de intervenție accesorie, acesta depunând la dosarul cauzei
actele care sa dovedească interesul necesar admiterii în principiu.
În consecin
ț
ă a solicitat admiterea
in principiu a cererii sale de intervenție accesorie, și judecarea cauzei in cadrul
procesual astfel creat.
Înalta Curte a pus în
discu
ț
ie nulitatea recursului
declarat de T.G.
Înalta Curte a constatat
nefondat recursul declarat de către reclamanți
ș
i nul recursul declarat de către intervenient
pentru considerentele expuse mai jos.
Recurentele reclamante
au invocat ca temei de drept al recursului dispozi
ț
iile art. 304 pct. 9
ș
i 10 C. proc. civ.
Referitor la prevederile
art. 304 pct. 10 C. proc. civ.
potrivit căruia modificarea unor hotărâri se poate cere,
numai pentru motive de nelegalitate, când instanța nu s-a pronunțat asupra unui
mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru
dezlegarea pricinii,
Înalta
Curte a constatat că
acest punct a fost abrogat prin Legea nr. 219 din 6 iulie 2005 privind aprobarea
O.U.G. nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea C. proc. civ.
Astfel, la data formulării
recursului nu mai exista un temei de drept în baza căruia să fie analizate motivele
referitoare la nepronunțarea instan
ț
ei asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei
dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii,
ș
i cu atât mai pu
ț
in cele prin care se critică
modul de interpretare
ș
i apreciere a probelor
administrate de către instan
ț
a de apel (care, de altfel, implică aprecieri asupra temeiniciei
hotărârii atacate, în timp ce în recurs nu pot fi invocate decât motive de nelegalitate
a hotărârii atacate), pct. 11 al art. 304 fiind abrogat prin O.U.G. nr. 138 din
14 septembrie 2000.
De altfel, instan
ț
a de apel a analizat situa
ț
ia de fapt rezultată din
exproprierea imobilului în anul 1946
ș
i anularea exproprierii în urma demersurilor doar
ale autoarei reclamantelor, considerând că nu poate re
ț
ine ca dovedit dreptul
de proprietate al autoarei reclamantelor decât asupra a 1/7 din imobil, prin raportare
la men
ț
iunile din cartea funciară.
Instan
ț
a de apel a coroborat
aceste probe cu atitudinea reclamantelor care, în cadrul procesului finalizat prin
sentin
ț
a civilă nr. 996/2003
a Judecătoriei Bra
ș
ov, irevocabilă, au pretins
despăgubiri doar cu privire la 1/7 din imobil, considerând că doar cu privire la
această cotă parte autoarea lor P.I. era proprietară, iar în cadrul prezentului
litigiu nu au prezentat acte translative de proprietate prin care să facă dovada
că aceasta ar fi ob
ț
inut în proprietate
ș
i restul de 6/7 din imobil.
În ceea ce prive
ș
te motivul de recurs prin
care se sus
ț
ine că din considerentele
deciziei (aceasta fiind hotărârea supusă prezentului recurs) nu ar rezulta de ce
nu ar avea reclamantele interesul necesar formulării unei cereri în nulitatea absoluta
contractelor prin care au fost înstrăinate păr
ț
i din imobilul în cauză, motiv de recurs
care poate fi încadrat în prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte
l-a constatat nefondat având în vedere că instan
ț
a de apel a re
ț
inut că reclamantele nu
au dovedit că sunt proprietare asupra restului de 6/7 din imobil, în timp ce pentru
cota de 1/7 au ob
ț
inut deja despăgubiri.
În aceste condi
ț
ii este evident că reclamantele
nu au interesul întoarcerii bunului în proprietatea statului, ca urmare a eventualei
admiteri a cererii de constatare a nulită
ț
ii contractelor de vânzare neavând vreun drept
în temeiul căruia să poată cere restituirea bunului în natură.
Sunt nefondate
ș
i sus
ț
inerile în sensul deficien
ț
elor motivării, sus
ț
ineri care pot fi încadrate
de asemenea în prevederile art. 304 pct. 7 prima teză C. proc. civ., având în vedere
că acest text de lege are în vedere situa
ț
ia în care motivarea este inexistentă. Or, a
ș
a cum rezultă din considerentele
instan
ț
ei de apel, aceasta a
răspuns criticilor formulate în apel. Judecătorul are obliga
ț
ia să motiveze solu
ț
ia dată fiecărui capăt
de cerere/motiv de apel sau recurs iar nu să răspundă fiecărui argument care sprijină
acest motiv.
Pe de altă parte instan
ț
a de apel nu poate verifica
stabilirea situa
ț
iei de fapt
ș
i aplicarea legii de către
prima instan
ț
ă, conform art. 295
alin. (1) C. proc. civ., decât în limita motivele de apel formulate, ceea ce s-a
ș
i întâmplat în cauză.
Mai mult, recurentele
reclamante nici nu au invocat în recurs că ar exista motive de apel care nu au fost
analizate de către instan
ț
a de apel, cu excep
ț
ia referirilor la interesul
de a formula cererea de constatare a nulită
ț
ii contractelor de vânzare
ș
i la neanalizarea coroborată
a unor înscrisuri, critici care au fost analizate mai sus.
În consecin
ț
ă, în temeiul art. 312
alin. (1) raportat la art. 304 pct. 7,9 C. proc. civ.
ș
i art. 316 raportat la
art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul
declarat de către reclamante.
În ceea ce prive
ș
te recursul declarat de
către T.G., Înalta Curte a re
ț
inut că prin încheierea din data de 14 iunie 2011 instan
ț
a de apel a respins ca
inadmisibilă cererea de interven
ț
ie accesorie formulată de către T.G., întrucât
din actele de la dosar nu rezultă decât o legătură de rudenie între acsta
ș
i T.E., fără a se face
dovada calită
ț
ii de mo
ș
tenitor a ter
ț
ului,
ș
i, în consecin
ț
ă, în lipsa acestei calită
ț
i de mo
ș
tenitor, ter
ț
ului îi lipse
ș
te interesul, care trebuie
să fie personal, născut
ș
i actual pentru al îndreptă
ț
i să formuleze o cerere
de interven
ț
ie accesorie.
În motivarea recursului
recurentul T.G. a arătat că instanța a aplicat greșit legea atunci când a respins
in principiu cererea sa de intervenție accesorie, întrucât acesta a depus la dosarul
cauzei actele care sa dovedească interesul necesar admiterii în principiu, fără
a arăta în ce constă aplicarea gre
ș
ită a legii de către instan
ț
a de apel,
ș
i fără a arăta concret
de ce consideră că ar avea interesul să formuleze cererea de interven
ț
ie accesorie.
Potrivit art. 306
alin. (1) C. proc. civ. recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal.
Potrivit art. 304
alin. (1) C. proc. civ. modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere în situațiile
prevăzute la pct. 1-9 numai pentru motive de nelegalitate.
Având în vedere că procesul
civil este guvernat de principiul disponibilității - instanța fiind ținută a se
pronunța numai în limitele învestirii sale de către părțile din proces - iar recurentul
nu a formulat, împotriva decizie atacate, critici apte a fi încadrate în exigențele
art. 304 C. proc. civ., situația existentă este echivalentă aceleia în care nu s-au
formulat motive de recurs, devenind operantă sancțiunea nulității recursului în
temeiul art. 306 alin. (1) C. proc. civ.
În consecință, constatând
că recurentul nu a invocat motive de nelegalitate a deciziei atacate, în temeiul
art. 306 alin. (1) coroborat cu art. 304 alin. (1) C. proc. civ., Curtea va constata
nul recursul declarat de
T.G.
În temeiul art. 274 C.
proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenții la plata către către intimații G.S.G.
și G.A.I. a sumei de 1240 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul
declarat de reclamanții P.M., F.E.P. (decedată), continuat de moștenitorii M.D.A.
și F.C.A. și P.I. (decedată), continuat de moștenitorii P.M., M.D.A. și F.C.A. împotriva
deciziei civile nr. 80/Ap din 21 iunie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția civilă
și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale.
Constată nul recursul
declarat de recurentul T.G. împotriva aceleiași decizii.
Obligă pe recurenți la
1240 RON cheltuieli de judecată către intimații G.S.G. și G.A.I.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 octombrie
2012.