ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7019/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față; Prin Decizia nr. 9513/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a admis recursul declarat de reclamantul C.O.E. împotriva Deciziei civile nr. 143/Ap/2008, a Curții de Apel Brașov, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare. Pentru a pronunța această decizie, instanța supremă a reținut că în ce privește capătul principal de cerere, care viza revendicarea imobilului în litigiu, operează puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 3990/2002, pronunțată de aceeași instanță, însă se impune examinarea petitului subsidiar de acordare a despăgubirilor bănești, Curtea având obligația, în baza rolului activ reglementat de art. 129 C. proc.

civ., să lămurească toate împrejurările de fapt și de drept necesare soluționării corecte a litigiului, raportat și la argumentele părților. Ca atare, Curtea trebuia să verifice dacă, în legătură cu pretențiile bănești ale reclamantei, există neconcordanță între Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale și, respectiv, jurisprudența creată în aplicarea sa, și legea internă, Legea nr. 10/2001, care acordă părții dreptul de a obține măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile acestui act normativ. De asemenea, trebuia să lămurească, în cazul concret al speței de față, de ce nu s-a urmat această procedură de către foștii proprietari ai imobilului.

Neprocedând în acest sens, curtea de apel nu a realizat o veritabilă cercetare a fondului pretențiilor cererii în despăgubiri, ceea ce a condus la admiterea recursului și la casarea deciziei recurate sub aspectul cererii subsidiare depuse de reclamantă la 20 februarie 2006. Cu ocazia rejudecării cererii respective, s-a stabilit ca Curtea să aibă în vedere aspectele sus-menționate, pe care urmează să le verifice și din perspectiva Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii a cărui problematică dezbătută de instanța supremă este relevantă pentru acest dosar. În rejudecarea apelului, după casarea cu trimitere, curtea de apel a reținut următoarele: În respectarea dispozițiilor art. 315 C. proc.

civ., este obligată să analizeze pe fond problemele de drept dezlegate de instanța supremă, respectiv: existența vreunei neconcordanțe între Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, jurisprudența instanței internaționale, pe de o parte, și legea internă, Legea nr. 10/2001, pe de altă parte; în condițiile concrete ale speței, de ce nu s-a urmat procedura Legii nr. 10/2001; verificarea aspectelor de la punctele sus-menționate prin prisma Deciziei nr. 33/2008 a I.C.C.J., pronunțată în recurs în interesul legii, care este relevantă pentru prezenta cauză. Din perspectiva problemelor de drept dezlegate de instanța supremă, curtea de apel reținut: Imobilul în litigiu, înscris inițial în CF 27752 Brașov, la A+2, sub nr. top.

4630/2/1, 4630/2/1, 4630/2/4, compus din apartamentul nr. 1 cu părțile de uz comun și teren de 652 mp și nr. top. 4630/2/3, drum de acces în suprafață de 48 mp situat în Brașov, str. T. nr. 12 C, a făcut obiect al dreptului de proprietate al antecesorilor reclamantului, defuncții C.E. și C.M., provenit din cumpărare, conform mențiunii din cartea funciară de la B+6, 7 și ulterior din dezmembrarea efectuată potrivit înscrierilor de la A+2, 3, 4, ce a condus la formarea loturilor atribuite părților inițiale, în care s-a inclus și drumul de acces de 48 mp, conform Încheierii nr. 6419/1997 CF prevăzută la B+22. Imobilul în discuție a trecut în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 223/1974 și în baza deciziilor administrative emise conform acestuia, nr. 847/1985 (pentru defunctul reclamant C.E.) și nr. 161/1986.

Pentru cota-parte preluată de la defuncta reclamantă C.M., prin decizia administrativă nr. 161/1986, statul a achitat despăgubiri în cuantumul de la acea dată, în valoare de 40.000 lei, cum s-a recunoscut de aceasta. Începând cu anul 1996, antecesorii reclamantului, în calitate de foști proprietari deposedați de bunul proprietatea acestora, au făcut numeroase demersuri judiciare pentru readucerea imobilului în patrimoniu, însă au fost soldate cu hotărâri judecătorești nefavorabile, statuându-se, cu putere de lucru judecat, că imobilul a trecut cu titlu valabil în proprietatea statului, încât în prezent este deținut legal de terții dobânditori în baza Legii nr. 112/1995, respectiv pârâții C.D.

și C.S. Asupra puterii lucrului judecat a hotărârii irevocabile (Decizia nr. 3990/2002), dată în acest sens s-a pronunțat și motivat pe larg în decizia de casare ce a determinat reluarea judecății, în limitele arătate, în prezentul apel. Excepția o constituie Decizia civilă nr. 1917/A/1998, a Tribunalului Brașov, rămasă irevocabilă, prin care defunctei C.M. i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra cotei de 1 din terenul în litigiu și pe baza căreia și-a întabulat dreptul de proprietate în cartea funciară, fapt ce determină ca în prezentul apel să se pună în discuție numai cota de 1/2, din același teren, ce a aparținut reclamantului C.E., ca și din terenul de 48 mp sus-menționat, precum și a construcției.

Dat fiind că restituirea în natură a imobilului nu mai este posibilă, rămâne în discuție doar pretenția de acordare a despăgubirilor formulată în condițiile art. 481 C. civ. și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului cu raportare la îndrumările instanței supreme. Mai este de precizat că în întreg cursul procedurilor judiciare, reclamanții, foști proprietari nu au uzat de procedura reglementată de Legea nr. 10/2001. Potrivit art. 481 C. civ. nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire. Textul asigură protecția dreptului de proprietate, care poate suferi numai în caz de deposedare pentru o cauză ce se înscrie în noțiunea de utilitate publică, ce echivalează cu o expropriere, dar și în acest caz valabilitatea este pusă sub semnul întrebării dacă în prealabil proprietarul nu a fost just despăgubit.

Potrivit art. 20 din Constituție - Tratatele internaționale privind drepturile omului "(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte; (2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile." Norma constituțională consacră principiul preeminenței dreptului internațional, dacă legile interne consacră o situație nefavorabilă, sub condiția ca România să aibă calitatea de stat-parte, cerință îndeplinită prin Legea nr. 30/1994, prin care s-a ratificat atât Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, amendată prin Protocoalele nr. 3 din 6 mai 1963, nr. 5 din 20 ianuarie 1966 și nr. 8 din 19 martie 1985 și completată cu Protocolul nr. 2 din 6 mai 1963, care fac parte din aceasta, cât și Primul Protocol adițional la convenție.

Potrivit art. 6 alin. (1) din Convenție - Dreptul la un proces echitabil: "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa." Potrivit art. 1 din Primul Protocol adițional la convenție - Protecția proprietății: "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor." Decizia nr. 33/2008 a I.C.C.J., care în baza art. 329 alin. (3) C. proc. civ., este obligatorie și are putere de "lege" pentru instanțe. În numeroase hotărâri date în cauzele contra României, Curtea Europeană a subliniat ineficiența actualului sistem instituit prin Legea nr. 10/2001, care nu acoperă prejudiciul suferit de fostul proprietar deposedat de stat în cazul în care restituirea în natură a imobilului, indiferent că a fost preluat cu titlu valabil sau nevalabil, nu este posibilă.

Arată Curtea că Legea nr. 10/2001, ca act normativ de drept comun în materia imobilelor preluate de stat în perioada anterioară anului 1990, permite doar restituirea în natură, unde este posibilă, dar nu consacră un mecanism care să ducă la efectivitatea recuperării prejudiciului, din moment ce Fondul "Proprietatea" nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri (Cauza Jujescu contra României - parag. 38, Cauza Johanna Huber contra României - parag. 27). Noua reglementare nu ia în considerare prejudiciul suferit de către persoanele care au fost private de bunurile lor înainte de intrarea în vigoare a legii, din cauza unei absențe îndelungate a oricărei despăgubiri.

De aceea, pentru cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat, cu sau fără titlu valabil, pentru că, de exemplu, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, iar măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 sunt iluzorii, Curtea a stabilit că urmează să se plătească persoanei îndreptățite despăgubiri bănești actuale și egale cu valoarea de piață imobiliară a imobilului (cauza Porțeanu contra României), aspecte reținute și de instanța noastră supremă în decizia în recursul în interesul legii, menționată mai sus la pct. II.6.

Deficiențele constatate de Curtea Europeană au fost semnalate și în recenta hotărâre - pilot, din 12 octombrie 2010 (cauza Maria Atanasiu și alții contra României), ce a determinat aplicarea de noi sancțiuni pecuniare statului, pe care l-a obligat să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate în art. 6 alin. (1) din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1. Văzând aceste considerente și raportându-le la prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, care asigură protecția dreptului de proprietate asupra oricărui bun din patrimoniul unei persoane, evident licit dobândit, curtea de apel a reținut neconcordanța între norma internă (Legea nr. 10/2001) și dreptul internațional amintit, în ce privește despăgubirea efectivă, urmând să aplice prevederile constituționale (art. 20), dând prioritate normelor Protocolului nr. 1 adițional.

Se răspunde în acest mod dispoziției trasate de instanța supremă prin decizia de casare menționată la lit. a) de mai sus. Multiplele demersuri judiciare ale reclamanților, anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, le-au permis să nu mai apeleze la procedura complexă administrativă și eventual judiciară consacrată de acest act normativ, care în sine nu obligă la parcurgerea ei, în astfel de situații, relevante în acest sens fiind dispozițiile art. 46 și 47 din lege. În acest mod se răspunde dezlegării de drept din decizia de casare de la lit. b) menționată mai sus. Textul art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție este în deplină concordanță cu dispozițiile art. 481 din Codul civil român și nu permite deposedarea abuzivă de un bun decât pentru cauză de utilitate publică și cu respectarea normelor ce asigură despăgubirea justă a proprietarului.

Reclamanții, foști proprietari, ca și succesorul lor, apelant în cauză, sunt deținătorii unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, fiind de reținut că prin Decizia civilă nr. 1917/A/1998, a Tribunalului Brașov, rămasă irevocabilă, defunctei C.M. i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra cotei de 1 din terenul în litigiu și pe baza căreia și-a întabulat dreptul de proprietate în cartea funciară. Drept urmare, aceasta nu a avut o simplă "speranță legitimă" în reîntregirea patrimoniului cu imobilul de care a fost deposedată, ci un adevărat "bun" în înțelesul normei internaționale, care, dacă nu mai poate fi restituit în natură, determină suplinirea lui cu despăgubiri bănești, cum a statuat Curtea Europeană și cum de altfel a reținut și instanța supremă în considerentele Deciziei nr. 33/2008, dată în recursul în interesul legii, acestea fiind fundamentate pe dispozițiile legale arătate mai sus.

Considerentele expuse determină respingerea apărărilor pârâților din întâmpinările depuse, acțiunea fiind pe deplin admisibilă ținând cont și de prevederile art. 6 din Convenție, fiind de subliniat că o cerere nu poate fi declarată ca inadmisibilă decât dacă legea dispune expres în acest sens, ceea ce nu este cazul prezentei. Se răspunde astfel dezlegării de drept de la lit. c) sus-arătată. Cu privire la cuantumul despăgubirilor, prima instanță a dispus efectuarea unei expertize, întocmită de expertul Ț.D., ce concluzionează că valoarea construcției este de 170.000 euro, iar a întregului teren, de 652 mp, de 225.000 euro. Reclamantei C.M. i s-a restituit în natură o cotă de 1 din teren, rezultând astfel despăgubiri pentru cealaltă cotă de 1 în valoare de 112.500 euro.

Pentru drumul de acces, în suprafață de 48 mp, Curtea a reținut că este destinat ambelor apartamente rezultate din dezmembrarea amintită, încât despăgubirile, calculate la valoarea per metru pătrat stabilită de expert de 350 euro, se acordă numai pentru 24 mp, rezultând un cuantum de 8.400 euro. Cumulând sumele, reiese valoarea totală de 290.900 euro, plătibilă în lei la echivalentul de la data plății efective, la care va fi obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Din această sumă, se va deduce suma de 40.000 lei, actualizată cu indicele de inflație, pe care reclamanta C.M. a primit-o urmare emiterii Deciziei nr. 161/1986, când cota sa de proprietate a trecut în proprietatea statului, asigurându-se în acest fel echilibrul patrimonial și se previne o îmbogățire nejustificată a actualului apelant.

Întrucât imobilul a trecut în proprietatea statului, acesta devenind subiect de drepturi și obligații civile și luând în considerare că tot acesta a înstrăinat imobilul în condițiile Legii nr. 112/1995, este obligat la plata despăgubirilor arătate, prin Ministerul Finanțelor Publice, care îl reprezintă conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954. Pe același considerent s-a respins cererea reclamantului față de pârâtul Municipiul Brașov, care nu a deținut imobilul înstrăinat în patrimoniul său, devenind astfel fără obiect solidaritatea solicitată în cererea subsidiară. A fost păstrată dispoziția de respingere din sentința apelată în ce privește revendicarea, care în rejudecare nu a mai făcut obiect de analiză, respingându-se corelativ acest motiv de apel.

Dată fiind culpa procesuală a pârâtului Statul Român, determinată de admiterea apelului și obligarea sa la despăgubiri, în baza art. 274 C. proc. civ. a fost obligat, prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească apelantului cheltuielile de judecată în toate instanțele, în sumă de 4.712 RON, reprezentând onorariu de avocat, cum s-a solicitat, deși cheltuielile sunt mai mari. Împotriva Deciziei civile nr. 184/Ap din 15 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Brașov în dos. civ. nr. 1187/62/2008 privind apelul declarat de către reclamanta C.M. a declarat recurs Ministerul Finanțelor Publice. În motivele dezvoltate de recurs arată următoarele: Prin decizia recurată, instanța de apel - în rejudecarea cauzei - a admis în parte apelul declarat de reclamantul C.O.E., în calitate de succesor al reclamantei C.M., împotriva Sentinței civile nr. 96/S din 21 martie 2008 a Tribunalului Brașov . A fost admisă în parte cererea subsidiară formulată de către reclamanta C.M.

și continuată de reclamantul C.O.E. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice. În consecință, a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului C.O.E. echivalentul în lei la data plații efective a sumei de 290.900 euro, din care se scade suma de 40.000 lei actualizată cu indicele de inflație. Despăgubirile bănești reprezintă echivalentul imobilului înscris în CF 27752 Brașov la A+2, top 4630/21, 4630/2/1,4630/2/4 compus din apartamentul 1 cu părțile de uz comun și teren de 652/mp (pentru cota de 1 parte din teren) și nr. Top. 4630/2/3, drum de acces în suprafață de 48 mp (pentru cota de 1/2) situat în Brașov, str. T., nr. 12. A fost respinsă cererea subsidiară de obligare la plata despăgubirilor bănești, formulată împotriva Municipiului Brașov.

A fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului suma de 4.712 RON cheltuieli de judecată în toate instanțele . Solicită instanței de recurs să observe că în rejudecarea cauzei că urmare a admiterii recursului prin Decizia civilă nr. 9513/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de apel nu a respectat dispozițiile art. 315 C. proc. civ., în sensul analizării pe fond a problemelor de drept dezlegate de instanța supremă. De asemenea, Curtea de Apel Brașov în rejudecare nu a avut în vedere soluționarea pe fond a cauzei și din perspectiva Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Motivarea instanței de judecată este cantonată în mod deosebit pe considerații pur teoretice, cu trimitere la cazuistica Curții Europene a Drepturilor Omului, fără nicio relevanță în cauză, abătându-se în mod mai mult decât evident de la cadrul procesual al pricinii, de la starea de fapt reală raportată la temeiurile de drept aplicabile. În mod criticabil instanța de apel nu a avut în vedere istoricul soluționării acestei cauze, nu au fost avute în vedere susținerile tuturor părților implicate în litigiu, hotărârile judecătorești irevocabile pronunțate cu privire la aceasta speță. Nu s-a avut în vedere autoritatea de lucru judecat privind valabilitatea titlului Statului Român referitor la acest imobil.

Instanța de apel nu a făcut altceva decât să prezinte temeiuri de drept cu caracter de generalitate într-o manieră didactică și total neavenită. Legat de fondul cauzei, instanța de apel în rejudecare, la fel a făcut referire la o serie de hotărâri pronunțate de Curtea Europeană, dar care nu sunt relevante în cauză. Instanța de fond în deplină legalitate a respins acțiunea reclamantei în condițiile în care s-a raportat la petitele cererii de chemare în judecată, precum și la temeiul de drept aplicabil, ceea ce nu s-a făcut de către instanța de apel. Consideră că în rejudecarea apelului instanța de apel trebuia să analizeze dacă exista vreo neconcordanță între Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, jurisprudența instanței europene, pe de o parte, și aplicarea Legii nr. 10/2001 pe de altă parte.

Nu s-a analizat pentru ce motiv nu s-a uzat de procedura prevăzuta de Legea nr. 10/2001, aceasta de fapt este esența problemei. Instanța de apel, nu a tratat deloc această problemă, trecând cu ușurință peste acest aspect, acordând despăgubiri în mod nejustificat. Nu s-a analizat nici calitatea procesuală pasivă a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice în condițiile în care nu s-a uzat sau finalizat procedura Legii nr. 10/2001. Reiterează în cauză excepția privind lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului Român. În susținerea excepției invocate învederează instanței de judecată faptul că imobilul în cauză se află situat în intravilanul Municipiului Brașov, astfel cum rezultă din înscrisurile de la dosar, în acest caz Statul Român fiind reprezentat de unitatea teritorial-administrativă reprezentată prin Primar și nicidecum de către Ministerul Finanțelor Publice.

De asemenea, înțelege să invoce în prezentul litigiu și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român reprezentat de M.F.P., excepție motivată de prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice, conform cărora "Statul este subiect de drepturi și obligații numai în cazurile în care participă în nod nemijlocit, în nume propriu în raporturile juridice, dacă legea nu stabilește alte organe în acest scop." Potrivit art. 37 din același act normativ, statul nu răspunde pentru obligațiile organelor și celorlalte instituții de stat, dacă ele sunt persoane juridice. Având în vedere obiectul cauzei deduse judecații, este evident faptul că Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, nu poate avea calitate procesuală pasivă, legitimitatea procesuală revenindu-i Municipiului Brașov prin Primar, aspect ce rezultă și din conținutul cererii de chemare în judecată.

Imobilul care face obiectul prezentului litigiu nu face parte din domeniul public potrivit Legii 213/1998 - Anexa nr. 2 cu privire la clasificarea bunurilor de interes republican, județean sau național pentru putea fi justificată calitatea procesuală a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Pe fond, consideră că instanțele de apel și de fond au greșit admițând apelul reclamanților, ignorând prevederile actelor normative astfel cum a precizat în toate apărările efectuate în cauză. De asemenea, în mod criticabil instanța de judecată nu a avut în vedere istoricul cauzei. Consideră că instanța de judecată nu este competentă material să stabilească despăgubiri pentru un imobil preluat abuziv în opinia reclamanților.

Consideră că s-a comis și aici o eroare, s-a ignorat faptul că plecarea din țară s-a făcut la cerere și că a primit despăgubire de la Statul Român pentru imobilul cedat. În termenele legale, dacă apreciau că li se cuvine vreo despăgubire aveau posibilitatea să uzeze de prevederile legilor speciale. Nu neagă faptul că există posibilitatea acordării de despăgubiri, dar aceasta trebuie să se facă în condițiile legii, în condițiile procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Nu împărtășește opinia instanței de apel care consideră că dispozițiile legislative actuale nu permit recuperarea efectivă a prejudiciului. Consideră că reclamantul nu a fost privat de bunul său, titlul subdobânditorului nu a fost anulat.

Apreciază criticabilă, de asemenea, motivarea instanței de apel cu privire la faptul că măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 ar fi iluzorii. Referirea la cauza Porțeanu contra României o apreciază neavenită, starea de fapt dedusă judecății nu este aceeași, fiecare cauză are particularitatea ei. Precizează că și alte demersuri judiciare anterioare ale autoarei apelantului C.O. sunt tot pe dreptul comun, mai mult, prin hotărâri irevocabile aceste acțiuni au fost respinse, aspect ce rezultă din probatoriul cauzei și din susținerile celorlalte parți implicate în acest litigiu. Acțiunea este inadmisibilă în considerarea Legii nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată, precum și a practicii judiciare constante în această materie.

Ulterior intrării în vigoare a acestei legi nu se mai pot formula cereri având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului și revendicarea imobilelor preluate de stat, cu consecința despăgubirii. Menționează că acest act normativ a epuizat toate posibilitățile de revendicare a imobilelor ce fac obiectul lor, în cadrul unor proceduri speciale și derogatorii de la dreptul comun. Procedura administrativă reglementată în art. 20, 21 și urm. din lege este obligatorie, textele de lege fiind imperative. Apreciază că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoanele care se consideră îndreptățite la restituirea imobilelor sau la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent nu se mai pot adresa în mod direct instanțelor de judecată pentru valorificarea drepturilor lor asupra unor imobile de natura celor prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Sunt însă în drept, în ceea ce privește accesul la justiție, de a formula contestații potrivit legii, după parcurgerea procedurii prealabile necontencioase. Urmează ca instanța de judecată să dea în acest sens eficiență dispozițiilor art. 109 C. proc. civ. Accesul la justiție este condiționat de urmarea acestei proceduri speciale, prin acest act normativ urmărindu-se reglementarea atotcuprinzătoare a regimului juridic a tuturor imobilelor preluate de stat, instituindu-se o procedură unitară de restituire în natură sau de reparare în echivalent.

Precizează că Legea nr. 10/2001 este un act cu caracter special care reglementează regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și care se referă ca domeniu de aplicare la toate imobilele, construcții și terenuri, indiferent de modul în care acestea au trecut în proprietatea sau posesia statului și indiferent de modul în care acestea au fost preluate cu titlu valabil ori nevalabil, sau fără titlu. Nu se poate susține că titlul statului nu a fost valabil. Imobilul ce poartă acest litigiu a intrat în mod legal în patrimoniul statului, astfel încât toate criticile apar ca nejustificate în împrejurarea în care nu s-a dovedit contrariul. Sunt afirmații nesusținute fără nicio teză probatorie.

Urmează a se avea în vedere dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind regimul juridic al proprietății publice: Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Ori cum această lege specială de reparație este Legea nr. 10/2001, prezenta acțiune este inadmisibilă. Consideră eronată interpretarea pe care o dă instanța de apel Deciziei 33/2008 a I.C.C.J., apreciază că nu s-a produs nicio încălcare a dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, împrejurare pe care solicită să fie reținută și să se aprecieze ca fiind inadmisibilă acțiunea în despăgubiri pe dreptul comun, deoarece afectează stabilitatea raporturilor juridice.

Imobilul a trecut în mod valabil în patrimoniul Statului Român, nu s-a adus nicio dovadă contrară, reclamanta stând în pasivitate cu privire la clarificarea situației sale. Nu prezintă relevanță faptul că reclamanta nu și-a întemeiat acțiunea pe Legea nr. 10/2001, cu atât mai mult nu a făcut dovada că în termenele legale a întreprins demersurile de a-și dobândi bunul de care, fără temei susține că a fost privată. În soluționarea cauzei instanța de apel trebuia să aibă în vedere dispozițiile imperative cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, respectiv la sursele de înaintare, cuantumul, procedura de acordare a despăgubirilor, precum și atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, singura entitate legală competentă în privința emiterii titlurilor de despăgubiri.

Plata despăgubirilor în numerar presupune existența unei Decizii a Comisiei Centrale conținând titlul de despăgubiri și a unui titlu de plată emis de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, înființată prin H.G. nr. 61 din 28 aprilie 2005, potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 81/2007 (dar aceasta presupune analizarea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001). Menționează că pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, nu poate răspunde pentru acțiunile sau inacțiunile unor entități implicate în soluționarea cererilor astfel cum dispune legea în această materie. În condițiile în care legiuitorul a stabilit o altă entitate care să acorde despăgubiri prin echivalent în sensul celor solicitate de către reclamant, consideră că nu se poate stabili calitatea procesuală pasivă a acestui pârât.

Solicită a se avea în vedere și dispozițiile art. 25 și 37 ale Decretului nr. 31/1954 cu privire la persoanele fizice și juridice, respectiv: "Statul nu răspunde pentru obligațiile organelor și celorlalte instituții de stat (...) dacă ele sunt persoane juridice". Solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, să se modifice Decizia civilă nr. 184/Ap din 15 decembrie 2010 a Curții de Apel Brașov, în sensul respingerii apelului declarat de reclamantul C.O.E. în calitate de succesor al reclamantei C.M. și pe fondul cauzei să se mențină dispoziția privind respingerea acțiunii, astfel cum a reținut și Tribunalul Brașov prin Sentința civilă nr. 96/S din 21 martie 2008. În drept invocă dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În temeiul art. 242 alin. (2) C. proc. civ, solicită judecata în lipsă. Recursul este fondat. Întrucât analiza excepției inadmisibilității acțiunii primează analizei excepției lipsei calității procesuale pasive, Înalta Curte va analiza cu prioritate această excepție invocată de recurent. Înalta Curte reține astfel că, în condițiile în care acțiunea în revendicare a fost respinsă irevocabil, după casare nemaifiind pus în discuție acest aspect, și există o lege specială de reparație, care prevede posibilitatea acordării de despăgubiri persoanelor îndreptățite pentru imobilele preluate de către stat, în raport de considerentele Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de I.C.C.J., de Convenție Europeană a Drepturilor Omului și dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu există contradicție între legea internă și Convenție, pentru a fi justificată o acțiune în despăgubire pe calea dreptului comun, împotriva statului.

Legea nr. 10/2001 este un act cu caracter special care reglementează regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și care are în vedere toate imobilele, construcții și terenuri, indiferent de modul în care acestea au trecut în proprietatea sau posesia statului și indiferent de modul în care acestea au fost preluate cu titlu valabil ori nevalabil, sau fără titlu. Legea reglementează procedura restituirii în natură și a stabilirii măsurilor reparatorii prin echivalent, în capitolul III - Proceduri de restituire.

În cadrul acestor proceduri se verifică de către unitatea deținătoare, dacă imobilul solicitat face parte din categoria celor preluate de către stat menționate la art. 2 din lege, se stabilește calitatea de persoană îndreptățită a titularului cererii de acordare a măsurilor reparatorii reglementate de lege pe baza actelor de proprietate asupra imobilului solicitat și a actelor de stare civilă, se fac verificări cu privire la caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat și cine este unitatea deținătoare, la existența imobilului în patrimoniul statului și la modalitatea de transmitere a dreptului de proprietate de către stat în patrimoniul altor persoane, procedură finalizată prin emiterea de către unitatea deținătoare, după caz, a unei decizii sau a unei dispoziții de aprobare a restituirii în natură, a unei decizii sau a unei dispoziții motivate prin care i se face persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent corespunzătoare valorii imobilului (art. 23 - 24 din Legea nr. 10/2001).

Dacă persoana îndreptățită nu cunoaște unitatea deținătoare, aceasta se adresează primăriei în a cărei rază se află imobilul pentru a identifica unitatea deținătoare, iar în cazul în care nu a fost identificată, persoana îndreptățită poate chema în judecată statul prin M.F.P. (art. 26 din lege). O altă reglementare vizează situația imobilelor menționate la art. 27 din lege, situație în care decizia sau dispoziția motivată este emisă de organele de conducere ale instituției implicate în privatizare sau ale organizației cooperatiste.

În cazul în care persoana îndreptățită solicită acordarea de despăgubiri bănești sau optează pentru despăgubiri bănești se adresează prefecturii în a cărei rază se află sau s-a aflat imobilul, iar în cazul în care restituirea în natură nu a fost aprobată sau nu mai este posibilă, unitatea deținătoare va transmite decizia/dispoziția privind oferta de acordare a despăgubirilor bănești prefecturii (art. 36 din lege) la nivelul căreia se centralizează notificările și ofertele de acordare a despăgubirilor bănești. Parcurgerea procedurii instituite de Legea nr. 10/2001, nu încalcă prevederile art. 21 din Constituție care consacră accesul liber la justiție, întrucât vizează faza administrativă a procedurii necontencioase și nu afectează substanța dreptului garantat atât constituțional, cât și prin art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea Europeană a statuat că dreptul de acces la tribunal nu este un drept absolut, existând posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept. Cu condiția ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiție și chiar să-l supună unor limitări sau restricții. Accesul la justiție presupune în mod necesar ca după parcurgerea procedurilor administrative partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești. În măsura în care aceste exigențe sunt respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat. Prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, ci și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri.

În concluzie, Înalta Curte constată că existența legii speciale exclude promovarea unei acțiuni în despăgubire pe calea dreptului comun. Ca urmare, cererea formulată de reclamant pe calea dreptului comun, prin care solicită instanței de judecată obligarea statului de a-i acorda de despăgubiri pentru imobilul preluat, imposibil de restituit în natură, este inadmisibilă. În raport de aceste considerente, Înalta Curte reține ca fiind lipsită de interes excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de recurent. Sunt considerentele pentru care în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte admite recursul declarat de pârât și modifică decizia recurată în sensul respingerii apelului declarat de reclamant împotriva hotărârii primei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov împotriva Deciziei nr. 184/Ap din 15 decembrie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Modifică decizia, în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul C.O.E. împotriva Sentinței nr. 96/S din 21 martie 2008 a Tribunalului Brașov, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 octombrie 2011.