ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7019/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7019/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin Decizia nr. 9513/2009 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, s-a admis recursul declarat de reclamantul C.O.E.

împotriva Deciziei civile nr. 143/Ap/2008, a Curții de Apel Brașov, iar cauza a

fost trimisă spre rejudecare.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța supremă a reținut că în ce privește capătul principal

de cerere, care viza revendicarea imobilului în litigiu, operează puterea de

lucru judecat a Deciziei civile nr. 3990/2002, pronunțată de aceeași instanță,

însă se impune examinarea petitului subsidiar de acordare a despăgubirilor

bănești, Curtea având obligația, în baza rolului activ reglementat de art. 129

C. proc. civ., să lămurească toate împrejurările de fapt și de drept necesare

soluționării corecte a litigiului, raportat și la argumentele părților.

Ca atare, Curtea

trebuia să verifice dacă, în legătură cu pretențiile bănești ale reclamantei,

există neconcordanță între Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și

Libertăților Fundamentale și, respectiv, jurisprudența creată în aplicarea sa,

și legea internă, Legea nr. 10/2001, care acordă părții dreptul de a obține

măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile acestui act normativ. De

asemenea, trebuia să lămurească, în cazul concret al speței de față, de ce nu

s-a urmat această procedură de către foștii proprietari ai imobilului.

Neprocedând în acest

sens, curtea de apel nu a realizat o veritabilă cercetare a fondului

pretențiilor cererii în despăgubiri, ceea ce a condus la admiterea recursului

și la casarea deciziei recurate sub aspectul cererii subsidiare depuse de

reclamantă la 20 februarie 2006.

Cu ocazia rejudecării

cererii respective, s-a stabilit ca Curtea să aibă în vedere aspectele

sus-menționate, pe care urmează să le verifice și din perspectiva Deciziei nr.

33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea

recursului în interesul legii a cărui problematică dezbătută de instanța

supremă este relevantă pentru acest dosar.

În rejudecarea

apelului, după casarea cu trimitere, curtea de apel a reținut următoarele:

În respectarea

dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., este obligată să analizeze pe fond

problemele de drept dezlegate de instanța supremă, respectiv: existența vreunei

neconcordanțe între Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

Libertăților Fundamentale, jurisprudența instanței internaționale, pe de o

parte, și legea internă, Legea nr. 10/2001, pe de altă parte; în condițiile

concrete ale speței, de ce nu s-a urmat procedura Legii nr. 10/2001;

verificarea aspectelor de la punctele sus-menționate prin prisma Deciziei nr.

33/2008 a I.C.C.J., pronunțată în recurs în interesul legii, care este

relevantă pentru prezenta cauză.

Din perspectiva

problemelor de drept dezlegate de instanța supremă, curtea de apel reținut:

Imobilul în litigiu,

înscris inițial în CF 27752 Brașov, la A+2, sub nr. top. 4630/2/1, 4630/2/1,

4630/2/4, compus din apartamentul nr. 1 cu părțile de uz comun și teren de 652

mp și nr. top. 4630/2/3, drum de acces în suprafață de 48 mp situat în Brașov,

str. T. nr. 12 C, a făcut obiect al dreptului de proprietate al antecesorilor

reclamantului, defuncții C.E. și C.M., provenit din cumpărare, conform

mențiunii din cartea funciară de la B+6, 7 și ulterior din dezmembrarea

efectuată potrivit înscrierilor de la A+2, 3, 4, ce a condus la formarea

loturilor atribuite părților inițiale, în care s-a inclus și drumul de acces de

48 mp, conform Încheierii nr. 6419/1997 CF prevăzută la B+22.

Imobilul în discuție

a trecut în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 223/1974 și în

baza deciziilor administrative emise conform acestuia, nr. 847/1985 (pentru

defunctul reclamant C.E.) și nr. 161/1986. Pentru cota-parte preluată de la

defuncta reclamantă C.M., prin decizia administrativă nr. 161/1986, statul a

achitat despăgubiri în cuantumul de la acea dată, în valoare de 40.000 lei, cum

s-a recunoscut de aceasta.

Începând cu anul

1996, antecesorii reclamantului, în calitate de foști proprietari deposedați de

bunul proprietatea acestora, au făcut numeroase demersuri judiciare pentru

readucerea imobilului în patrimoniu, însă au fost soldate cu hotărâri

judecătorești nefavorabile, statuându-se, cu putere de lucru judecat, că

imobilul a trecut cu titlu valabil în proprietatea statului, încât în prezent

este deținut legal de terții dobânditori în baza Legii nr. 112/1995, respectiv

pârâții C.D. și C.S.

Asupra puterii

lucrului judecat a hotărârii irevocabile (Decizia nr. 3990/2002), dată în acest

sens s-a pronunțat și motivat pe larg în decizia de casare ce a determinat

reluarea judecății, în limitele arătate, în prezentul apel.

Excepția o constituie

Decizia civilă nr. 1917/A/1998, a Tribunalului Brașov, rămasă irevocabilă, prin

care defunctei C.M. i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra cotei de 1

din terenul în litigiu și pe baza căreia și-a întabulat dreptul de proprietate

în cartea funciară, fapt ce determină ca în prezentul apel să se pună în

discuție numai cota de 1/2, din același teren, ce a aparținut reclamantului

C.E., ca și din terenul de 48 mp sus-menționat, precum și a construcției.

Dat fiind că

restituirea în natură a imobilului nu mai este posibilă, rămâne în discuție

doar pretenția de acordare a despăgubirilor formulată în condițiile art. 481 C.

civ. și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului cu raportare la

îndrumările instanței supreme.

Mai este de precizat

că în întreg cursul procedurilor judiciare, reclamanții, foști proprietari nu

au uzat de procedura reglementată de Legea nr. 10/2001.

Potrivit art. 481 C.

civ. nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză

de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire. Textul

asigură protecția dreptului de proprietate, care poate suferi numai în caz de

deposedare pentru o cauză ce se înscrie în noțiunea de utilitate publică, ce

echivalează cu o expropriere, dar și în acest caz valabilitatea este pusă sub

semnul întrebării dacă în prealabil proprietarul nu a fost just despăgubit.

Potrivit art. 20 din

Constituție - Tratatele internaționale privind drepturile omului "(1)

Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor

fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a

Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este

parte; (2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la

drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile

interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în

care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile."

Norma constituțională

consacră principiul preeminenței dreptului internațional, dacă legile interne

consacră o situație nefavorabilă, sub condiția ca România să aibă calitatea de

stat-parte, cerință îndeplinită prin Legea nr. 30/1994, prin care s-a ratificat

atât Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, amendată prin Protocoalele

nr. 3 din 6 mai 1963, nr. 5 din 20 ianuarie 1966 și nr. 8 din 19 martie 1985 și

completată cu Protocolul nr. 2 din 6 mai 1963, care fac parte din aceasta, cât

și Primul Protocol adițional la convenție.

Potrivit art. 6 alin.

(1) din Convenție - Dreptul la un proces echitabil: "Orice persoană are

dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen

rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială,

instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și

obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații

în materie penală îndreptate împotriva sa."

Potrivit art. 1 din

Primul Protocol adițional la convenție - Protecția proprietății: "Orice

persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni

nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică

și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului

internațional.

Dispozițiile

precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le

consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului

general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a

amenzilor."

Decizia nr. 33/2008 a

I.C.C.J., care în baza art. 329 alin. (3) C. proc. civ., este obligatorie și

are putere de "lege" pentru instanțe.

În numeroase hotărâri

date în cauzele contra României, Curtea Europeană a subliniat ineficiența

actualului sistem instituit prin Legea nr. 10/2001, care nu acoperă prejudiciul

suferit de fostul proprietar deposedat de stat în cazul în care restituirea în

natură a imobilului, indiferent că a fost preluat cu titlu valabil sau

nevalabil, nu este posibilă. Arată Curtea că Legea nr. 10/2001, ca act normativ

de drept comun în materia imobilelor preluate de stat în perioada anterioară

anului 1990, permite doar restituirea în natură, unde este posibilă, dar nu

consacră un mecanism care să ducă la efectivitatea recuperării prejudiciului,

din moment ce Fondul "Proprietatea" nu funcționează în prezent

într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri (Cauza

Jujescu contra României - parag. 38, Cauza Johanna Huber contra României -

parag. 27). Noua reglementare nu ia în considerare prejudiciul suferit de către

persoanele care au fost private de bunurile lor înainte de intrarea în vigoare

a legii, din cauza unei absențe îndelungate a oricărei despăgubiri. De aceea,

pentru cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului

preluat abuziv de stat, cu sau fără titlu valabil, pentru că, de exemplu,

titlul subdobânditorului nu a fost anulat, iar măsurile reparatorii prevăzute de

Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 sunt iluzorii, Curtea a stabilit că

urmează să se plătească persoanei îndreptățite despăgubiri bănești actuale și

egale cu valoarea de piață imobiliară a imobilului (cauza Porțeanu contra

României), aspecte reținute și de instanța noastră supremă în decizia în

recursul în interesul legii, menționată mai sus la pct. II.6.

Deficiențele

constatate de Curtea Europeană au fost semnalate și în recenta hotărâre -

pilot, din 12 octombrie 2010 (cauza Maria Atanasiu și alții contra României),

ce a determinat aplicarea de noi sancțiuni pecuniare statului, pe care l-a

obligat să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor

enunțate în art. 6 alin. (1) din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1.

Văzând aceste considerente

și raportându-le la prevederile art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție, care asigură protecția dreptului de proprietate asupra oricărui bun

din patrimoniul unei persoane, evident licit dobândit, curtea de apel a reținut

neconcordanța între norma internă (Legea nr. 10/2001) și dreptul internațional

amintit, în ce privește despăgubirea efectivă, urmând să aplice prevederile

constituționale (art. 20), dând prioritate normelor Protocolului nr. 1

adițional.

Se răspunde în acest

mod dispoziției trasate de instanța supremă prin decizia de casare menționată

la lit. a) de mai sus.

Multiplele demersuri

judiciare ale reclamanților, anterioare intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001, le-au permis să nu mai apeleze la procedura complexă administrativă și

eventual judiciară consacrată de acest act normativ, care în sine nu obligă la

parcurgerea ei, în astfel de situații, relevante în acest sens fiind

dispozițiile art. 46 și 47 din lege.

În acest mod se

răspunde dezlegării de drept din decizia de casare de la lit. b) menționată mai

sus.

Textul art. 1 alin.

(1) din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție este în deplină concordanță cu

dispozițiile art. 481 din Codul civil român și nu permite deposedarea abuzivă

de un bun decât pentru cauză de utilitate publică și cu respectarea normelor ce

asigură despăgubirea justă a proprietarului.

Reclamanții, foști

proprietari, ca și succesorul lor, apelant în cauză, sunt deținătorii unui

"bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, fiind de reținut că prin

Decizia civilă nr. 1917/A/1998, a Tribunalului Brașov, rămasă irevocabilă,

defunctei C.M. i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra cotei de 1 din

terenul în litigiu și pe baza căreia și-a întabulat dreptul de proprietate în

cartea funciară.

Drept urmare, aceasta

nu a avut o simplă "speranță legitimă" în reîntregirea patrimoniului

cu imobilul de care a fost deposedată, ci un adevărat "bun" în

înțelesul normei internaționale, care, dacă nu mai poate fi restituit în

natură, determină suplinirea lui cu despăgubiri bănești, cum a statuat Curtea

Europeană și cum de altfel a reținut și instanța supremă în considerentele

Deciziei nr. 33/2008, dată în recursul în interesul legii, acestea fiind

fundamentate pe dispozițiile legale arătate mai sus.

Considerentele expuse

determină respingerea apărărilor pârâților din întâmpinările depuse, acțiunea

fiind pe deplin admisibilă ținând cont și de prevederile art. 6 din Convenție,

fiind de subliniat că o cerere nu poate fi declarată ca inadmisibilă decât dacă

legea dispune expres în acest sens, ceea ce nu este cazul prezentei.

Se răspunde astfel

dezlegării de drept de la lit. c) sus-arătată.

Cu privire la

cuantumul despăgubirilor, prima instanță a dispus efectuarea unei expertize,

întocmită de expertul Ț.D., ce concluzionează că valoarea construcției este de

170.000 euro, iar a întregului teren, de 652 mp, de 225.000 euro. Reclamantei

C.M. i s-a restituit în natură o cotă de 1 din teren, rezultând astfel

despăgubiri pentru cealaltă cotă de 1 în valoare de 112.500 euro. Pentru drumul

de acces, în suprafață de 48 mp, Curtea a reținut că este destinat ambelor

apartamente rezultate din dezmembrarea amintită, încât despăgubirile, calculate

la valoarea per metru pătrat stabilită de expert de 350 euro, se acordă numai

pentru 24 mp, rezultând un cuantum de 8.400 euro. Cumulând sumele, reiese

valoarea totală de 290.900 euro, plătibilă în lei la echivalentul de la data

plății efective, la care va fi obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice. Din această sumă, se va deduce suma de 40.000 lei,

actualizată cu indicele de inflație, pe care reclamanta C.M. a primit-o urmare

emiterii Deciziei nr. 161/1986, când cota sa de proprietate a trecut în

proprietatea statului, asigurându-se în acest fel echilibrul patrimonial și se

previne o îmbogățire nejustificată a actualului apelant.

Întrucât imobilul a

trecut în proprietatea statului, acesta devenind subiect de drepturi și

obligații civile și luând în considerare că tot acesta a înstrăinat imobilul în

condițiile Legii nr. 112/1995, este obligat la plata despăgubirilor arătate,

prin Ministerul Finanțelor Publice, care îl reprezintă conform art. 25 din

Decretul nr. 31/1954.

Pe același

considerent s-a respins cererea reclamantului față de pârâtul Municipiul

Brașov, care nu a deținut imobilul înstrăinat în patrimoniul său, devenind

astfel fără obiect solidaritatea solicitată în cererea subsidiară.

A fost păstrată

dispoziția de respingere din sentința apelată în ce privește revendicarea, care

în rejudecare nu a mai făcut obiect de analiză, respingându-se corelativ acest

motiv de apel.

Dată fiind culpa

procesuală a pârâtului Statul Român, determinată de admiterea apelului și

obligarea sa la despăgubiri, în baza art. 274 C. proc. civ. a fost obligat,

prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească apelantului cheltuielile de

judecată în toate instanțele, în sumă de 4.712 RON, reprezentând onorariu de

avocat, cum s-a solicitat, deși cheltuielile sunt mai mari.

Împotriva Deciziei

civile nr. 184/Ap din 15 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Brașov în

dos. civ. nr. 1187/62/2008 privind apelul declarat de către reclamanta C.M. a

declarat recurs Ministerul Finanțelor Publice.

În motivele

dezvoltate de recurs arată următoarele:

Prin decizia

recurată, instanța de apel - în rejudecarea cauzei - a admis în parte apelul

declarat de reclamantul C.O.E., în calitate de succesor al reclamantei C.M.,

împotriva Sentinței civile nr. 96/S din 21 martie 2008 a Tribunalului Brașov .

A fost admisă în

parte cererea subsidiară formulată de către reclamanta C.M. și continuată de

reclamantul C.O.E. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice.

În consecință, a fost

obligat pârâtul să plătească reclamantului C.O.E. echivalentul în lei la data

plații efective a sumei de 290.900 euro, din care se scade suma de 40.000 lei

actualizată cu indicele de inflație.

Despăgubirile bănești

reprezintă echivalentul imobilului înscris în CF 27752 Brașov la A+2, top

4630/21, 4630/2/1,4630/2/4 compus din apartamentul 1 cu părțile de uz comun și

teren de 652/mp (pentru cota de 1 parte din teren) și nr. Top. 4630/2/3, drum

de acces în suprafață de 48 mp (pentru cota de 1/2) situat în Brașov, str. T.,

nr. 12.

A fost respinsă

cererea subsidiară de obligare la plata despăgubirilor bănești, formulată

împotriva Municipiului Brașov.

A fost obligat

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească

reclamantului suma de 4.712 RON cheltuieli de judecată în toate instanțele .

Solicită instanței de

recurs să observe că în rejudecarea cauzei că urmare a admiterii recursului

prin Decizia civilă nr. 9513/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

instanța de apel nu a respectat dispozițiile art. 315 C. proc. civ., în sensul

analizării pe fond a problemelor de drept dezlegate de instanța supremă. De

asemenea, Curtea de Apel Brașov în rejudecare nu a avut în vedere soluționarea

pe fond a cauzei și din perspectiva Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție.

Motivarea instanței

de judecată este cantonată în mod deosebit pe considerații pur teoretice, cu

trimitere la cazuistica Curții Europene a Drepturilor Omului, fără nicio

relevanță în cauză, abătându-se în mod mai mult decât evident de la cadrul

procesual al pricinii, de la starea de fapt reală raportată la temeiurile de

drept aplicabile.

În mod criticabil

instanța de apel nu a avut în vedere istoricul soluționării acestei cauze, nu

au fost avute în vedere susținerile tuturor părților implicate în litigiu,

hotărârile judecătorești irevocabile pronunțate cu privire la aceasta speță. Nu

s-a avut în vedere autoritatea de lucru judecat privind valabilitatea titlului

Statului Român referitor la acest imobil.

Instanța de apel nu a

făcut altceva decât să prezinte temeiuri de drept cu caracter de generalitate

într-o manieră didactică și total neavenită.

Legat de fondul

cauzei, instanța de apel în rejudecare, la fel a făcut referire la o serie de

hotărâri pronunțate de Curtea Europeană, dar care nu sunt relevante în cauză.

Instanța de fond în

deplină legalitate a respins acțiunea reclamantei în condițiile în care s-a

raportat la petitele cererii de chemare în judecată, precum și la temeiul de

drept aplicabil, ceea ce nu s-a făcut de către instanța de apel.

Consideră că în

rejudecarea apelului instanța de apel trebuia să analizeze dacă exista vreo

neconcordanță între Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, jurisprudența

instanței europene, pe de o parte, și aplicarea Legii nr. 10/2001 pe de altă

parte.

Nu s-a analizat

pentru ce motiv nu s-a uzat de procedura prevăzuta de Legea nr. 10/2001,

aceasta de fapt este esența problemei. Instanța de apel, nu a tratat deloc

această problemă, trecând cu ușurință peste acest aspect, acordând despăgubiri

în mod nejustificat.

Nu s-a analizat nici

calitatea procesuală pasivă a Statului Român reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice în condițiile în care nu s-a uzat sau finalizat procedura

Legii nr. 10/2001.

Reiterează în cauză

excepția privind lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor

Publice de reprezentant al Statului Român.

În susținerea

excepției invocate învederează instanței de judecată faptul că imobilul în

cauză se află situat în intravilanul Municipiului Brașov, astfel cum rezultă

din înscrisurile de la dosar, în acest caz Statul Român fiind reprezentat de

unitatea teritorial-administrativă reprezentată prin Primar și nicidecum de

către Ministerul Finanțelor Publice.

De asemenea, înțelege

să invoce în prezentul litigiu și excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului Statul Român reprezentat de M.F.P., excepție motivată de prevederile

art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice,

conform cărora "Statul este subiect de drepturi și obligații numai în

cazurile în care participă în nod nemijlocit, în nume propriu în raporturile juridice,

dacă legea nu stabilește alte organe în acest scop."

Potrivit art. 37 din

același act normativ, statul nu răspunde pentru obligațiile organelor și

celorlalte instituții de stat, dacă ele sunt persoane juridice.

Având în vedere

obiectul cauzei deduse judecații, este evident faptul că Statul Român,

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, nu poate avea calitate procesuală

pasivă, legitimitatea procesuală revenindu-i Municipiului Brașov prin Primar,

aspect ce rezultă și din conținutul cererii de chemare în judecată. Imobilul

care face obiectul prezentului litigiu nu face parte din domeniul public

potrivit Legii 213/1998 - Anexa nr. 2 cu privire la clasificarea bunurilor de

interes republican, județean sau național pentru putea fi justificată calitatea

procesuală a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pe fond, consideră că

instanțele de apel și de fond au greșit admițând apelul reclamanților, ignorând

prevederile actelor normative astfel cum a precizat în toate apărările

efectuate în cauză.

De asemenea, în mod

criticabil instanța de judecată nu a avut în vedere istoricul cauzei.

Consideră că instanța

de judecată nu este competentă material să stabilească despăgubiri pentru un

imobil preluat abuziv în opinia reclamanților. Consideră că s-a comis și aici o

eroare, s-a ignorat faptul că plecarea din țară s-a făcut la cerere și că a

primit despăgubire de la Statul Român pentru imobilul cedat. În termenele

legale, dacă apreciau că li se cuvine vreo despăgubire aveau posibilitatea să

uzeze de prevederile legilor speciale. Nu neagă faptul că există posibilitatea

acordării de despăgubiri, dar aceasta trebuie să se facă în condițiile legii,

în condițiile procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr.

247/2005.

Nu împărtășește

opinia instanței de apel care consideră că dispozițiile legislative actuale nu

permit recuperarea efectivă a prejudiciului. Consideră că reclamantul nu a fost

privat de bunul său, titlul subdobânditorului nu a fost anulat.

Apreciază

criticabilă, de asemenea, motivarea instanței de apel cu privire la faptul că

măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005

ar fi iluzorii. Referirea la cauza Porțeanu contra României o apreciază

neavenită, starea de fapt dedusă judecății nu este aceeași, fiecare cauză are

particularitatea ei.

Precizează că și alte

demersuri judiciare anterioare ale autoarei apelantului C.O. sunt tot pe

dreptul comun, mai mult, prin hotărâri irevocabile aceste acțiuni au fost

respinse, aspect ce rezultă din probatoriul cauzei și din susținerile

celorlalte parți implicate în acest litigiu.

Acțiunea este

inadmisibilă în considerarea Legii nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată,

precum și a practicii judiciare constante în această materie. Ulterior intrării

în vigoare a acestei legi nu se mai pot formula cereri având ca obiect

constatarea nevalabilității titlului statului și revendicarea imobilelor

preluate de stat, cu consecința despăgubirii. Menționează că acest act normativ

a epuizat toate posibilitățile de revendicare a imobilelor ce fac obiectul lor,

în cadrul unor proceduri speciale și derogatorii de la dreptul comun.

Procedura

administrativă reglementată în art. 20, 21 și urm. din lege este obligatorie,

textele de lege fiind imperative.

Apreciază că după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoanele care se consideră

îndreptățite la restituirea imobilelor sau la acordarea de măsuri reparatorii

în echivalent nu se mai pot adresa în mod direct instanțelor de judecată pentru

valorificarea drepturilor lor asupra unor imobile de natura celor prevăzute de

Legea nr. 10/2001. Sunt însă în drept, în ceea ce privește accesul la justiție,

de a formula contestații potrivit legii, după parcurgerea procedurii prealabile

necontencioase. Urmează ca instanța de judecată să dea în acest sens eficiență

dispozițiilor art. 109 C. proc. civ.

Accesul la justiție

este condiționat de urmarea acestei proceduri speciale, prin acest act normativ

urmărindu-se reglementarea atotcuprinzătoare a regimului juridic a tuturor

imobilelor preluate de stat, instituindu-se o procedură unitară de restituire

în natură sau de reparare în echivalent.

Precizează că Legea

nr. 10/2001 este un act cu caracter special care reglementează regimul juridic

al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989 și care se referă ca domeniu de aplicare la toate imobilele, construcții

și terenuri, indiferent de modul în care acestea au trecut în proprietatea sau

posesia statului și indiferent de modul în care acestea au fost preluate cu titlu

valabil ori nevalabil, sau fără titlu.

Nu se poate susține

că titlul statului nu a fost valabil. Imobilul ce poartă acest litigiu a intrat

în mod legal în patrimoniul statului, astfel încât toate criticile apar ca

nejustificate în împrejurarea în care nu s-a dovedit contrariul. Sunt afirmații

nesusținute fără nicio teză probatorie.

Urmează a se avea în

vedere dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind regimul

juridic al proprietății publice: Bunurile preluate de stat fără un titlu

valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi

revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul

unor legi speciale de reparație. Ori cum această lege specială de reparație

este Legea nr. 10/2001, prezenta acțiune este inadmisibilă.

Consideră eronată

interpretarea pe care o dă instanța de apel Deciziei 33/2008 a I.C.C.J.,

apreciază că nu s-a produs nicio încălcare a dispozițiilor art. 1 din

Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, împrejurare pe care

solicită să fie reținută și să se aprecieze ca fiind inadmisibilă acțiunea în

despăgubiri pe dreptul comun, deoarece afectează stabilitatea raporturilor

juridice.

Imobilul a trecut în

mod valabil în patrimoniul Statului Român, nu s-a adus nicio dovadă contrară,

reclamanta stând în pasivitate cu privire la clarificarea situației sale.

Nu prezintă relevanță

faptul că reclamanta nu și-a întemeiat acțiunea pe Legea nr. 10/2001, cu atât

mai mult nu a făcut dovada că în termenele legale a întreprins demersurile de

a-și dobândi bunul de care, fără temei susține că a fost privată.

În soluționarea

cauzei instanța de apel trebuia să aibă în vedere dispozițiile imperative

cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Regimul stabilirii și plății

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, respectiv la sursele

de înaintare, cuantumul, procedura de acordare a despăgubirilor, precum și

atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, singura

entitate legală competentă în privința emiterii titlurilor de despăgubiri.

Plata despăgubirilor

în numerar presupune existența unei Decizii a Comisiei Centrale conținând

titlul de despăgubiri și a unui titlu de plată emis de Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților, înființată prin H.G. nr. 61 din 28 aprilie

2005, potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 81/2007 (dar aceasta presupune

analizarea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001).

Menționează că

pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, nu poate

răspunde pentru acțiunile sau inacțiunile unor entități implicate în

soluționarea cererilor astfel cum dispune legea în această materie.

În condițiile în care

legiuitorul a stabilit o altă entitate care să acorde despăgubiri prin

echivalent în sensul celor solicitate de către reclamant, consideră că nu se

poate stabili calitatea procesuală pasivă a acestui pârât.

Solicită a se avea în

vedere și dispozițiile art. 25 și 37 ale Decretului nr. 31/1954 cu privire la

persoanele fizice și juridice, respectiv: "Statul nu răspunde pentru

obligațiile organelor și celorlalte instituții de stat (...) dacă ele sunt

persoane juridice".

Solicită admiterea

recursului astfel cum a fost formulat, să se modifice Decizia civilă nr. 184/Ap

din 15 decembrie 2010 a Curții de Apel Brașov, în sensul respingerii apelului

declarat de reclamantul C.O.E. în calitate de succesor al reclamantei C.M. și

pe fondul cauzei să se mențină dispoziția privind respingerea acțiunii, astfel

cum a reținut și Tribunalul Brașov prin Sentința civilă nr. 96/S din 21 martie

2008.

În drept invocă

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În temeiul art. 242

alin. (2) C. proc. civ, solicită judecata în lipsă.

Recursul este fondat.

Întrucât analiza

excepției inadmisibilității acțiunii primează analizei excepției lipsei calității

procesuale pasive, Înalta Curte va analiza cu prioritate această excepție

invocată de recurent.

Înalta Curte reține

astfel că, în condițiile în care acțiunea în revendicare a fost respinsă

irevocabil, după casare nemaifiind pus în discuție acest aspect, și există o

lege specială de reparație, care prevede posibilitatea acordării de despăgubiri

persoanelor îndreptățite pentru imobilele preluate de către stat, în raport de

considerentele Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de I.C.C.J., de Convenție Europeană

a Drepturilor Omului și dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu există contradicție

între legea internă și Convenție, pentru a fi justificată o acțiune în

despăgubire pe calea dreptului comun, împotriva statului.

Legea nr. 10/2001

este un act cu caracter special care reglementează regimul juridic al unor

imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și

care are în vedere toate imobilele, construcții și terenuri, indiferent de

modul în care acestea au trecut în proprietatea sau posesia statului și

indiferent de modul în care acestea au fost preluate cu titlu valabil ori

nevalabil, sau fără titlu.

Legea reglementează

procedura restituirii în natură și a stabilirii măsurilor reparatorii prin

echivalent, în capitolul III - Proceduri de restituire.

În cadrul acestor

proceduri se verifică de către unitatea deținătoare, dacă imobilul solicitat

face parte din categoria celor preluate de către stat menționate la art. 2 din

lege, se stabilește calitatea de persoană îndreptățită a titularului cererii de

acordare a măsurilor reparatorii reglementate de lege pe baza actelor de

proprietate asupra imobilului solicitat și a actelor de stare civilă, se fac

verificări cu privire la caracterul abuziv al preluării imobilului de către

stat și cine este unitatea deținătoare, la existența imobilului în patrimoniul

statului și la modalitatea de transmitere a dreptului de proprietate de către

stat în patrimoniul altor persoane, procedură finalizată prin emiterea de către

unitatea deținătoare, după caz, a unei decizii sau a unei dispoziții de

aprobare a restituirii în natură, a unei decizii sau a unei dispoziții motivate

prin care i se face persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin

echivalent corespunzătoare valorii imobilului (art. 23 - 24 din Legea nr.

10/2001).

Dacă persoana

îndreptățită nu cunoaște unitatea deținătoare, aceasta se adresează primăriei

în a cărei rază se află imobilul pentru a identifica unitatea deținătoare, iar

în cazul în care nu a fost identificată, persoana îndreptățită poate chema în

judecată statul prin M.F.P. (art. 26 din lege).

O altă reglementare

vizează situația imobilelor menționate la art. 27 din lege, situație în care

decizia sau dispoziția motivată este emisă de organele de conducere ale

instituției implicate în privatizare sau ale organizației cooperatiste.

În cazul în care

persoana îndreptățită solicită acordarea de despăgubiri bănești sau optează

pentru despăgubiri bănești se adresează prefecturii în a cărei rază se află sau

s-a aflat imobilul, iar în cazul în care restituirea în natură nu a fost

aprobată sau nu mai este posibilă, unitatea deținătoare va transmite

decizia/dispoziția privind oferta de acordare a despăgubirilor bănești

prefecturii (art. 36 din lege) la nivelul căreia se centralizează notificările

și ofertele de acordare a despăgubirilor bănești.

Parcurgerea

procedurii instituite de Legea nr. 10/2001, nu încalcă prevederile art. 21 din

Constituție care consacră accesul liber la justiție, întrucât vizează faza

administrativă a procedurii necontencioase și nu afectează substanța dreptului

garantat atât constituțional, cât și prin art. 6 alin. (1) din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea Europeană a

statuat că dreptul de acces la tribunal nu este un drept absolut, existând

posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care

circumscriu conținutul oricărui drept.

Cu condiția ca

dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul

la justiție și chiar să-l supună unor limitări sau restricții.

Accesul la justiție

presupune în mod necesar ca după parcurgerea procedurilor administrative partea

interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanțe judecătorești.

În măsura în care

aceste exigențe sunt respectate, dreptul de acces la justiție nu este afectat.

Prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative

de restituire, ci și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în

cadrul acestei proceduri.

În concluzie, Înalta

Curte constată că existența legii speciale exclude promovarea unei acțiuni în

despăgubire pe calea dreptului comun.

Ca urmare, cererea

formulată de reclamant pe calea dreptului comun, prin care solicită instanței

de judecată obligarea statului de a-i acorda de despăgubiri pentru imobilul

preluat, imposibil de restituit în natură, este inadmisibilă.

În raport de aceste

considerente, Înalta Curte reține ca fiind lipsită de interes excepția lipsei

calității procesuale pasive invocate de recurent.

Sunt considerentele

pentru care în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (2) C. proc. civ., Înalta

Curte admite recursul declarat de pârât și modifică decizia recurată în sensul

respingerii apelului declarat de reclamant împotriva hotărârii primei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat

de Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov împotriva Deciziei nr. 184/Ap

din 15 decembrie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Modifică decizia, în

sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul C.O.E.

împotriva Sentinței nr. 96/S din 21 martie 2008 a Tribunalului Brașov, secția

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 octombrie 2011.