ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4825/2012

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Dispoziția nr. 6436 din 21 decembrie 2001, Institutul de cercetări și amenajări silvice din cadrul Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva, în conformitate cu art. 23 alin. (1) și art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, a respins cererea de restituire în natură a clădirilor solicitate prin Notificarea nr. 512 din 30 octombrie 2001, de către O.L., prin care i se propuneau acordarea de despăgubiri bănești după evaluarea clădirilor prin expertiză, deoarece acestea se află pe teritoriul Arboretumului Simeria - rezervație științifică și monument al naturii. Prin contestația formulată la 24 decembrie 2004 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamantul O.L.

reprezentat prin procură de B.A. a contestat dispoziția nr. 6436 din 21 decembrie 2001, care nu i-a fost niciodată comunicată. Contestatorul a solicitat anularea dispoziției care refuză restituirea clădirilor revendicate în temeiul Legii nr. 10/2001 și restituirea acestora în natură, iar în caz de imposibilitate, obligarea pârâtei Regia Națională a Pădurilor - Institutul de Cercetări și Amenajări Silvice București, la plata de măsuri reparatorii prin despăgubiri bănești, considerând că aceasta este contrară art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care prevede că, prin imobile în sensul legii se înțeleg terenurile cu sau fără construcții cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv.

Reclamantul a arătat conform foilor de carte funciară, că proprietatea părinților săi (O.Ș.) s-a compus din casă familială (conac) cu terenurile aferente (grădină și teren intravilan) construcții cu terenuri aferente, terenuri fără construcții și parcul, arboretumul, grădina botanică (parcul dendrologic). Tribunalul București, secția a III-a civilă prin Sentința civilă nr. 131 din 16 februarie 2005 a respins contestația împotriva dispoziției motivate nr. 6436 din 21 decembrie 2001, ca tardiv formulată. Curtea de Apel București secția a VI-a prin Decizia nr. 350IA din 12 mai 2005 a admis apelul formulat de contestatori împotriva Sentinței nr. 131 din 16 februarie 2005 pe care a anulat-o și a reținut cauza spre rejudecare.

Decizia a devenit irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2053 din 23 februarie 2006 Înalta Curte de Casație și Justiție care a respins recursul pârâtei. S-a constatat că dispoziția atacată nu i-a fost comunicată și a aflat de aceasta cu ocazia participării la judecata unui alt dosar. Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale prin Decizia civilă nr. 196 A din 12 octombrie 2006 evocând fondul a respins contestația.

S-a apreciat că situația juridică a bunurilor - solicitate prin Notificarea nr. 512 din 30 octombrie 2001 executor judecătoresc B.A., Deva (clădiri care se află pe teritoriul Arboretumului Simeria, rezervație științifică și monument al naturii - este reglementată de dispozițiile Legii nr. 1/2001 care potrivit art. 24 alin. (1 2 ) conform Legii nr. 247/2005 prevede că terenurile din ariile naturale protejate, construite și declarate astfel, potrivit legii arborete, se restituie foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, cu obligația de a le păstra deținătorii și de a le asigura administrarea prin structuri silvice autorizate. Ca atare s-a observat că cererea de restituire în natură a arboretumului Simeria nu face obiectul Legii nr. 10/2001, iar pentru construcțiile aflate pe acesta s-a constatat că ele urmează regimul juridic al terenului, nefiind posibilă restituirea lui în temeiul Legii nr. 10/2001, fiind legală dispoziția de plată a unor despăgubiri.

Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia civilă nr. 6156 din 28 septembrie 2002 a admis recursul reclamantului împotriva Deciziei nr. 195/2006, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. S-a reținut că instanța de apel a apreciat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001 și art. 24 alin. (1 2 ) din Legea nr. 1/2001 fără a stabili în prealabil situația de fapt a bunurilor, astfel că s-a impus rejudecarea fondului pentru identificarea imobilelor solicitate prin notificarea și amplasarea acestora, eventual prin administrarea unei expertize de specialitate.

S-a mai dispus ca rejudecarea să se facă în limitele învestirii care a fost în principal restituirea în natură, iar pentru capătul subsidiar să se dispună o expertiză de identificare și localizare a construcțiilor, cu stabilirea valorii de circulație având în vedere că dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică în cazul de față.

S-a reținut că art. 16 din Titlul VII menționat, face distincție între notificările deja soluționate la data intrării în vigoare a legii nr. 247/2005, prin consemnarea în cuprinsul unor decizii motivate a sumelor ce urmau să fie acordate ca despăgubire (ipoteza alin. (1)) și notificările care nu erau soluționate într-o asemenea modalitate (alin. 2). Ca urmare, dispozițiile aflate pe rolul instanțelor rămân - la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 - supuse controlului instanței judecătorești sub aspectul legalității și temeiniciei câtă vreme acestea au fost învestite cu o cale de atac legal exercitată în raport de dispozițiile art. 24 devenit 26 Legea nr. 10/2001, în vigoare la data actului.

Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale prin Decizia nr. 1A din 2 ianuarie 2010 a admis contestația restrânsă și a anulat Dispoziția nr. 6436 din 21 decembrie 2001 emisă de intimata Regia Națională a Pădurilor - ICAS în procedura Legii nr. 10/2001. S-a dispus restituirea în natură a imobilului solicitat conform notificării nr. 512 din 30 octombrie 2001, a executorului judecătoresc B.A. În acest sens a fost obligată intimata pârâtă să restituie în natură, contestatorului, terenul în suprafață de 691.558 m 2 (69 ha + 1.558 m - cu construcțiile în suprafața construită de „864 m reprezentând clădirea principală, atelierul, accesul la beci, căsuța portarului, anexă, grajd, căsuța grădinarului, clădirea locuință muncitori, imobil situat în Simeria.

A fost omologat raportul la expertiză C.Ș. și a fost obligată intimata la 8.025 RON cheltuieli de judecată către contestator. S-a reținut că imobilul situându-se în intravilanul localității Simeria, nu se circumscrie situațiilor de inaplicabilitate a Legii nr. 10/2001, contestatorului revenindu-i ca persoană îndreptățită, măsuri reparatorii constând în restituirea în natură a bunului. În conformitate cu dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată cu referire la anexa 2 pct. 3 lit. a) din Anexa legii modificate prin dispozițiile Legii nr. 247/2005, s-a dispus ca reclamantul să mențină afectațiunea terenului vreme de 3 ani.

Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia civilă nr. 5552 din 26 octombrie 2010 a admis recursul Institutului de Cercetări și Amenajări Silvice împotriva Deciziei nr. 1A/2010 a Curții de Apel Arad a casat decizia și a trimis spre rejudecare cauza la aceeași instanță, constatând că îndrumările date de instanța de recurs nu au fost respectate și anume: faptul că, instanța de apel nu a verificat situația juridică și de fapt a terenului pe care sunt situate construcțiile; că a fost stabilită aplicarea art. 8 din Legea nr. 10/2001 fără stabilirea în prealabil a situației de fapt, că era necesară administrarea unei expertize pentru identificarea imobilelor și stabilirea amplasamentului acestora și necesitatea efectuării unei expertize pentru stabilirea valorii de circulație a imobilelor pentru capătul de cerere subsidiar, întrucât în cauză nu se aplică dispoziția art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Instanța de recurs a mai constatat că instanța de apel nu a stabilit dacă renunțarea la capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor bănești a fost făcută în temeiul art. 246 C. proc. civ., situație în care era necesară învoirea părții adverse, sau în condițiile art. 247 C. proc. civ. Nu s-a stabilit nici dacă o atare precizare în fapt o modificare de acțiune, se mai putea face în această fază procesuală. Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale prin Decizia nr. 43 din 18 aprilie 2011 a respins, ca neîntemeiată, contestația.

În motivarea acestei soluții, Curtea de Apel București, pornind de la îndrumările instanței de recurs din Decizia nr. 5552 din 26 octombrie 2010 care a apreciat că instanța de apel nu s-a conformat Deciziei nr. 6156/2007 pronunțată de instanța de recurs a constatat următoarele: Imobilul ce a făcut obiectul Notificării nr. 512 din 30 octombrie 2001 formulată prin executorul judecătoresc B.A. privește un teren de 691.588 m (69 și 1.558 m ) având edificate la data trecerii în proprietatea statului, construcții în suprafață construită totală de 864 m reprezentând clădirea principală, clădirea atelierului, accesul la beci, căsuța portarului, clădire locuință muncitori, clădire garaj și casa grădinarului.

Pe acest teren se află și două construcții în suprafață totală de 850 m 2 realizate în temeiul unor autorizații de construcție, ulterior trecerii imobilului în proprietatea Statului, ce nu a făcut obiectul notificării în discuție. Această situație a fost dedusă din extrasul de CF 910 și 1064 Biscaria și din raportul de expertiză topografică întocmit de expert C.Ș.

S-a constatat că, în prezent, potrivit Ordinului nr. 49/1993 al Prefecturii Județului Hunedoara, imobilul în litigiu se află în proprietatea Orașului Simeria și în administrarea Consiliului Local al Orașului Simeria, respectiv în administrarea Ministerului Agriculturii prin Regia Națională a Pădurilor - ICAS, fiind declarat monument al naturii și este inclus în lista rezervațiilor și monumentelor naturii prevăzute în anexa Legii nr. 5/2000, ca "Arboretumul Simeria". Astfel, instanța a constatat că imobilul se află printre situațiile de excepție prevăzute de Legea nr. 10/2001, republicată și prin urmare nu se circumscrie dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (7) alin. (1) din lege, potrivit cărora imobilele preluate de stat fiară titlu se restituie, în principal, în natură.

S-a apreciat că imobilului îi sunt aplicabile dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, în raport de care nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001 terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării, precum și cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991 și prin Legea nr. 1/2000. Deși imobilul este amplasat în intravilanul localității acesta nu poate face obiectul legii speciale, întrucât în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 24 alin. (1 2 ) din Legea nr. 1/2000, bunul fiind calificat monument al naturii, iar construcțiile amplasate pe acest teren și identificate prin expertiză nu pot fi restituite în natură în temeiul Legii nr. 10/2001, deoarece urmează situația juridică a terenului.

Cât privește îndrumarea instanței de recurs referitor la capătul de cerere subsidiar precum și la temeiul de drept al renunțării reclamantului la capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri bănești, s-a reținut că prin declarația autentică din 2008 reclamantul a renunțat la soluționarea acestui capăt de cerere, poziție pe care și-a consolidat-o și printr-o declarație ulterioară nr. 432 din 23 februarie 2001 dată la BNP asociați H. și K. Astfel, s-a constatat că această declarație a fost dată în temeiul art. 247 C. proc. civ., că reclamantul și-a restrâns contestația renunțând doar la judecata capătului de cerere subsidiar, de obligare la măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri bănești, nu și la judecata cererii de restituire în natură a imobilelor solicitate.

Împotriva Deciziei nr. 43 din 18 martie 2011 a Curții de Apel București a declarat recurs reclamantuI. În drept a fost invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținându-se că hotărârea este lipsită de temei legal și dată cu aplicarea greșită a legii. În fapt s-a arătat că în mod eronat s-a stabilit că imobilele din Notificarea nr. 512 din 30 octombrie 2001 se află printre situațiile de excepție ale Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005 și nu s-a raportat la situația de fapt a imobilelor așa cum prevede art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în raport de care trebuia verificată incidența legii asupra imobilelor revendicate. Procedând în acest fel, instanța de apel a încălcat atât dispozițiile art. 1, art. 6, art. 7, art. 8, art. 9, art. 21 din Legea nr. 10/2001 dar și art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În raport de prevederile cuprinse în art. 9 și 21 din lege s-a arătat că imobilele - situate în intravilan, indiferent de destinația în care sunt deținute la data intrării în vigoare a legii, se restituie în natură, în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini. S-a invocat norma metodologică de aplicare a Legii nr. 10/2001, prevăzută la art. 21 pct. 21 lit. d), în sensul că, în cazul în care unitatea este o regie autonomă, societate comercială sau companie națională sau o entitate a administrației publice locale sau centrale, sau orice altă persoană juridică de drept public, și restituirea în natură este posibilă potrivit legii, această măsură este obligatorie, obligația legală de restituire prevalând asupra oricărei alte opțiuni a deținătorului imobilului solicitat.

S-a mai invocat că prin imobil în sensul legii se înțelege teren cu sau fără construcții cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv. S-a susținut că argumentele instanței de apel contravin deciziei de casare care a reținut că prin contestația formulată împotriva Dispoziției nr. 6436/2001 nu a fost contestată incidența Legii nr. 10/2001 ci doar propunerea de acordare a despăgubiri bănești, situație în care nu se putea schimba aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 cu Legea nr. 1/2000. În final s-a arătat că prin decizia pronunțată s-au nesocotit principiile care guvernează legea reparației, respectiv, situația imobilelor la data preluării în mod abuziv și destinația imobilelor solicitate.

Examinând decizia recurată, în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte constată următoarele: Cu toate că recurentul a încadrat criticile formulate exclusiv în cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din dezvoltarea motivelor de recurs, rezultă că acestea pot fi încadrate și în cazul descris de pct. 5 al aceleiași norme, întrucât se pretinde nerespectarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., context în care aceste critici vor fi analizate. Din această perspectivă, Înalta Curte reține că, prin decizia de casare pronunțată în primul ciclul procesual (nr. 6156 din 28 septembrie 2007), s-a statuat că instanța de judecată a fost învestită în cauză cu o contestație împotriva Dispoziției nr. 6436 din 21 decembrie 2001 emisă de către intimata pârâtă Regia Națională a Pădurilor - Institutul de Cercetări și Amenajări Silvice, formulată în baza art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Soluționarea acesteia presupune verificarea, de către instanță, a îndeplinirii cerințelor de aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001, pe temeiul cărora unitatea deținătoare, prin dispoziția contestată, a considerat că reclamantului nu i se pot restitui în natură clădirile specificate în notificările înregistrate cu nr. 512 din 30 octombrie 2001, deoarece acestea se află pe teritoriul Arboretumului Simeria, rezervație științifică și monument al naturii, propunându-i acordarea de despăgubiri după evaluarea clădirilor prin expertiză.

Totodată, instanța de casare a dispus ca, în cadrul rejudecării, să se stabilească pe deplin situația de fapt a imobilelor solicitate cu efectuarea eventual a unei expertize de specialitate în vederea identificării acestora și a amplasamentului lor, ținând seama de limitele învestirii prin contestația ulterior restrânsă, reținând că instanța de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 8 din Legea nr. 10/2001 și a art. 24 alin. (1 2 ) din Legea nr. 1/2001 fără a stabili în prealabil situația de fapt. Aceste considerente ale instanței de casare sunt obligatorii pentru instanța de rejudecare, în temeiul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., atât în ceea ce privește obiectul cererii de chemare în judecată, cât și conținutul verificărilor ce urmau a fi făcute de către instanța de rejudecare a apelului.

Instanța de apel, prin decizia recurată, a reținut că este învestită cu o contestație formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, însă analiza cauzei nu s-a făcut în raport de dispozițiile art. 6 alin. (1) din lege invocat prin contestație. Or, în contextul îndrumărilor din decizia de casare, instanța de apel nu putea face o analiză dintr-o altă perspectivă decât ceea care a făcut obiectului contestației, ci trebuia să pornească, în analiza motivelor de apel, de la premisa învestirii instanței de judecată cu o contestație formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 prin care s-a invocat aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din lege. Instanța nu a fost preocupată de acest aspect, reținând că terenului notificat nu i se aplică dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar clădirile edificate pe acesta urmează regimul juridic al terenului, acela de monument al naturii, conform Legii nr. 5/2000.

Un alt aspect care nu a fost avut în vedere de instanța de rejudecare se referă la faptul că, deși prin decizia contestată a fost respinsă doar solicitarea petentului de restituire în natură a clădirilor, pe considerentul că terenul reprezintă o rezervație științifică și monument al naturii, pentru care însă i s-au propus despăgubiri bănești după evaluarea clădirilor, s-a ajuns la concluzia că imobilul revendicat, alcătuit din teren și clădiri, nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001. Procedând astfel, instanța a analizat imobilul dintr-o perspectivă care nu a fost invocată de contestator și care practic i-a înrăutățit situația. Pentru toate acestea se va trimite cauza spre rejudecare în vederea stabilirii situației de fapt, conform îndrumărilor stabilite prin decizia de casare nr. 6156/2007, deoarece nu s-au respectat dispozițiile obligatorii ale acesteia, în raport de prevederile art. 315 alin. (1) C. proc.

civ. Cu ocazia rejudecării, instanța va verifica și incidența art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cu toate că această constatare atrage incidența cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., temeiul casării îl reprezintă prevederile art. 314 din cod, situația de fapt nefiind stabilită în cadrul procesual corespunzător, iar controlul judiciar de legalitate nu poate fi, astfel, exercitat. Față de considerentele expuse, Înalta Curte a admis recursul reclamantului, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, în temeiul art. 314 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul O.L. prin mandatar B.A. împotriva Deciziei nr. 43 din data de 18 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 iunie 2012. Procesat de GGC - LM