ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4825/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4825/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra

cauzei de față, constată următoarele: Prin Dispoziția nr. 6436 din 21 decembrie

2001, Institutul de cercetări și amenajări silvice din cadrul Regiei Naționale

a Pădurilor - Romsilva, în conformitate cu art. 23 alin. (1) și art. 24 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, a respins cererea de restituire în natură a

clădirilor solicitate prin Notificarea nr. 512 din 30 octombrie 2001, de către

O.L., prin care i se propuneau acordarea de despăgubiri bănești după evaluarea

clădirilor prin expertiză, deoarece acestea se află pe teritoriul Arboretumului

Simeria - rezervație științifică și monument al naturii.

Prin contestația

formulată la 24 decembrie 2004 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a

civilă, reclamantul O.L. reprezentat prin procură de B.A. a contestat

dispoziția nr. 6436 din 21 decembrie 2001, care nu i-a fost niciodată

comunicată.

Contestatorul a

solicitat anularea dispoziției care refuză restituirea clădirilor revendicate

în temeiul Legii nr. 10/2001 și restituirea acestora în natură, iar în caz de

imposibilitate, obligarea pârâtei Regia Națională a Pădurilor - Institutul de

Cercetări și Amenajări Silvice București, la plata de măsuri reparatorii prin

despăgubiri bănești, considerând că aceasta este contrară art. 6 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, care prevede că, prin imobile în sensul legii se înțeleg

terenurile cu sau fără construcții cu oricare dintre destinațiile avute la data

preluării în mod abuziv.

Reclamantul a arătat

conform foilor de carte funciară, că proprietatea părinților săi (O.Ș.) s-a

compus din casă familială (conac) cu terenurile aferente (grădină și teren

intravilan) construcții cu terenuri aferente, terenuri fără construcții și

parcul, arboretumul, grădina botanică (parcul dendrologic).

Tribunalul București,

secția a III-a civilă prin Sentința civilă nr. 131 din 16 februarie 2005 a

respins contestația împotriva dispoziției motivate nr. 6436 din 21 decembrie

2001, ca tardiv formulată.

Curtea de Apel

București secția a VI-a prin Decizia nr. 350IA din 12 mai 2005 a admis apelul

formulat de contestatori împotriva Sentinței nr. 131 din 16 februarie 2005 pe

care a anulat-o și a reținut cauza spre rejudecare. Decizia a devenit

irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2053 din 23 februarie 2006 Înalta Curte de

Casație și Justiție care a respins recursul pârâtei.

S-a constatat că

dispoziția atacată nu i-a fost comunicată și a aflat de aceasta cu ocazia

participării la judecata unui alt dosar.

Curtea de Apel

București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale prin Decizia civilă nr. 196 A din 12 octombrie 2006 evocând

fondul a respins contestația.

S-a apreciat că

situația juridică a bunurilor - solicitate prin Notificarea nr. 512 din 30

octombrie 2001 executor judecătoresc B.A., Deva (clădiri care se află pe

teritoriul Arboretumului Simeria, rezervație științifică și monument al naturii

- este reglementată de dispozițiile Legii nr. 1/2001 care potrivit art. 24

alin. (1

2

) conform Legii nr. 247/2005 prevede că terenurile din

ariile naturale protejate, construite și declarate astfel, potrivit legii

arborete, se restituie foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, cu

obligația de a le păstra deținătorii și de a le asigura administrarea prin

structuri silvice autorizate.

Ca atare s-a observat

că cererea de restituire în natură a arboretumului Simeria nu face obiectul

Legii nr. 10/2001, iar pentru construcțiile aflate pe acesta s-a constatat că

ele urmează regimul juridic al terenului, nefiind posibilă restituirea lui în

temeiul Legii nr. 10/2001, fiind legală dispoziția de plată a unor despăgubiri.

Înalta Curte de

Casație și Justiție prin Decizia civilă nr. 6156 din 28 septembrie 2002 a admis

recursul reclamantului împotriva Deciziei nr. 195/2006, a casat decizia și a

trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

S-a reținut că

instanța de apel a apreciat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 8 din

Legea nr. 10/2001 și art. 24 alin. (1

2

) din Legea nr. 1/2001 fără a

stabili în prealabil situația de fapt a bunurilor, astfel că s-a impus

rejudecarea fondului pentru identificarea imobilelor solicitate prin

notificarea și amplasarea acestora, eventual prin administrarea unei expertize

de specialitate.

S-a mai dispus ca

rejudecarea să se facă în limitele învestirii care a fost în principal

restituirea în natură, iar pentru capătul subsidiar să se dispună o expertiză

de identificare și localizare a construcțiilor, cu stabilirea valorii de

circulație având în vedere că dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005

privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor nu se aplică

în cazul de față.

S-a reținut că art.

16 din Titlul VII menționat, face distincție între notificările deja

soluționate la data intrării în vigoare a legii nr. 247/2005, prin consemnarea

în cuprinsul unor decizii motivate a sumelor ce urmau să fie acordate ca

despăgubire (ipoteza alin. (1)) și notificările care nu erau soluționate într-o

asemenea modalitate (alin. 2).

Ca urmare,

dispozițiile aflate pe rolul instanțelor rămân - la data intrării în vigoare a

Legii nr. 247/2005 - supuse controlului instanței judecătorești sub aspectul

legalității și temeiniciei câtă vreme acestea au fost învestite cu o cale de

atac legal exercitată în raport de dispozițiile art. 24 devenit 26 Legea nr.

10/2001, în vigoare la data actului.

Curtea de Apel

București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflictele de muncă

și asigurări sociale prin Decizia nr. 1A din 2 ianuarie 2010 a admis

contestația restrânsă și a anulat Dispoziția nr. 6436 din 21 decembrie 2001

emisă de intimata Regia Națională a Pădurilor - ICAS în procedura Legii nr.

10/2001.

S-a dispus

restituirea în natură a imobilului solicitat conform notificării nr. 512 din 30

octombrie 2001, a executorului judecătoresc B.A. În acest sens a fost obligată

intimata pârâtă să restituie în natură, contestatorului, terenul în suprafață

de 691.558 m

2

(69 ha + 1.558 m - cu construcțiile în suprafața

construită de „864 m reprezentând clădirea principală, atelierul, accesul la

beci, căsuța portarului, anexă, grajd, căsuța grădinarului, clădirea locuință

muncitori, imobil situat în Simeria. A fost omologat raportul la expertiză C.Ș.

și a fost obligată intimata la 8.025 RON cheltuieli de judecată către

contestator.

S-a reținut că

imobilul situându-se în intravilanul localității Simeria, nu se circumscrie

situațiilor de inaplicabilitate a Legii nr. 10/2001, contestatorului revenindu-i

ca persoană îndreptățită, măsuri reparatorii constând în restituirea în natură

a bunului.

În conformitate cu

dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată cu referire la

anexa 2 pct. 3 lit. a) din Anexa legii modificate prin dispozițiile Legii nr.

247/2005, s-a dispus ca reclamantul să mențină afectațiunea terenului vreme de

3 ani.

Înalta Curte de

Casație și Justiție prin Decizia civilă nr. 5552 din 26 octombrie 2010 a admis

recursul Institutului de Cercetări și Amenajări Silvice împotriva Deciziei nr.

1A/2010 a Curții de Apel Arad a casat decizia și a trimis spre rejudecare cauza

la aceeași instanță, constatând că îndrumările date de instanța de recurs nu au

fost respectate și anume: faptul că, instanța de apel nu a verificat situația

juridică și de fapt a terenului pe care sunt situate construcțiile; că a fost

stabilită aplicarea art. 8 din Legea nr. 10/2001 fără stabilirea în prealabil a

situației de fapt, că era necesară administrarea unei expertize pentru

identificarea imobilelor și stabilirea amplasamentului acestora și necesitatea

efectuării unei expertize pentru stabilirea valorii de circulație a imobilelor

pentru capătul de cerere subsidiar, întrucât în cauză nu se aplică dispoziția

art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Instanța de recurs a

mai constatat că instanța de apel nu a stabilit dacă renunțarea la capătul de

cerere privind acordarea despăgubirilor bănești a fost făcută în temeiul art.

246 C. proc. civ., situație în care era necesară învoirea părții adverse, sau

în condițiile art. 247 C. proc. civ. Nu s-a stabilit nici dacă o atare

precizare în fapt o modificare de acțiune, se mai putea face în această fază

procesuală.

Curtea de Apel

București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflictele de muncă și

asigurări sociale prin Decizia nr. 43 din 18 aprilie 2011 a respins, ca

neîntemeiată, contestația.

În motivarea acestei

soluții, Curtea de Apel București, pornind de la îndrumările instanței de

recurs din Decizia nr. 5552 din 26 octombrie 2010 care a apreciat că instanța

de apel nu s-a conformat Deciziei nr. 6156/2007 pronunțată de instanța de

recurs a constatat următoarele:

Imobilul ce a făcut

obiectul Notificării nr. 512 din 30 octombrie 2001 formulată prin executorul

judecătoresc B.A. privește un teren de 691.588 m (69 și 1.558 m ) având

edificate la data trecerii în proprietatea statului, construcții în suprafață

construită totală de 864 m reprezentând clădirea principală, clădirea

atelierului, accesul la beci, căsuța portarului, clădire locuință muncitori,

clădire garaj și casa grădinarului. Pe acest teren se află și două construcții

în suprafață totală de 850 m

2

realizate în temeiul unor autorizații

de construcție, ulterior trecerii imobilului în proprietatea Statului, ce nu a

făcut obiectul notificării în discuție.

Această situație a

fost dedusă din extrasul de CF 910 și 1064 Biscaria și din raportul de

expertiză topografică întocmit de expert C.Ș.

S-a constatat că, în

prezent, potrivit Ordinului nr. 49/1993 al Prefecturii Județului Hunedoara,

imobilul în litigiu se află în proprietatea Orașului Simeria și în

administrarea Consiliului Local al Orașului Simeria, respectiv în administrarea

Ministerului Agriculturii prin Regia Națională a Pădurilor - ICAS, fiind

declarat monument al naturii și este inclus în lista rezervațiilor și

monumentelor naturii prevăzute în anexa Legii nr. 5/2000, ca "Arboretumul

Simeria".

Astfel, instanța a

constatat că imobilul se află printre situațiile de excepție prevăzute de Legea

nr. 10/2001, republicată și prin urmare nu se circumscrie dispozițiilor art. 1

alin. (1) și (7) alin. (1) din lege, potrivit cărora imobilele preluate de stat

fiară titlu se restituie, în principal, în natură.

S-a apreciat că

imobilului îi sunt aplicabile dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, în

raport de care nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001 terenurile situate în

extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării,

precum și cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului

funciar nr. 18/1991 și prin Legea nr. 1/2000.

Deși imobilul este

amplasat în intravilanul localității acesta nu poate face obiectul legii

speciale, întrucât în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 24 alin. (1

2

)

din Legea nr. 1/2000, bunul fiind calificat monument al naturii, iar

construcțiile amplasate pe acest teren și identificate prin expertiză nu pot fi

restituite în natură în temeiul Legii nr. 10/2001, deoarece urmează situația

juridică a terenului.

Cât privește

îndrumarea instanței de recurs referitor la capătul de cerere subsidiar precum

și la temeiul de drept al renunțării reclamantului la capătul de cerere privind

acordarea de despăgubiri bănești, s-a reținut că prin declarația autentică din

2008 reclamantul a renunțat la soluționarea acestui capăt de cerere, poziție pe

care și-a consolidat-o și printr-o declarație ulterioară nr. 432 din 23

februarie 2001 dată la BNP asociați H. și K.

Astfel, s-a constatat

că această declarație a fost dată în temeiul art. 247 C. proc. civ., că

reclamantul și-a restrâns contestația renunțând doar la judecata capătului de

cerere subsidiar, de obligare la măsuri reparatorii prin echivalent sub formă

de despăgubiri bănești, nu și la judecata cererii de restituire în natură a

imobilelor solicitate.

Împotriva Deciziei

nr. 43 din 18 martie 2011 a Curții de Apel București a declarat recurs

reclamantuI.

În drept a fost

invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

susținându-se că hotărârea este lipsită de temei legal și dată cu aplicarea

greșită a legii.

În fapt s-a arătat că

în mod eronat s-a stabilit că imobilele din Notificarea nr. 512 din 30

octombrie 2001 se află printre situațiile de excepție ale Legii nr. 10/2001

modificată prin Legea nr. 247/2005 și nu s-a raportat la situația de fapt a

imobilelor așa cum prevede art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în raport de

care trebuia verificată incidența legii asupra imobilelor revendicate.

Procedând în acest

fel, instanța de apel a încălcat atât dispozițiile art. 1, art. 6, art. 7, art.

8, art. 9, art. 21 din Legea nr. 10/2001 dar și art. 1 din Primul Protocol la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În raport de

prevederile cuprinse în art. 9 și 21 din lege s-a arătat că imobilele - situate

în intravilan, indiferent de destinația în care sunt deținute la data intrării

în vigoare a legii, se restituie în natură, în starea în care se află la data

cererii de restituire și libere de orice sarcini.

S-a invocat norma

metodologică de aplicare a Legii nr. 10/2001, prevăzută la art. 21 pct. 21 lit.

d), în sensul că, în cazul în care unitatea este o regie autonomă, societate

comercială sau companie națională sau o entitate a administrației publice

locale sau centrale, sau orice altă persoană juridică de drept public, și

restituirea în natură este posibilă potrivit legii, această măsură este

obligatorie, obligația legală de restituire prevalând asupra oricărei alte

opțiuni a deținătorului imobilului solicitat.

S-a mai invocat că

prin imobil în sensul legii se înțelege teren cu sau fără construcții cu

oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv.

S-a susținut că

argumentele instanței de apel contravin deciziei de casare care a reținut că

prin contestația formulată împotriva Dispoziției nr. 6436/2001 nu a fost

contestată incidența Legii nr. 10/2001 ci doar propunerea de acordare a

despăgubiri bănești, situație în care nu se putea schimba aplicabilitatea Legii

nr. 10/2001 cu Legea nr. 1/2000.

În final s-a arătat

că prin decizia pronunțată s-au nesocotit principiile care guvernează legea

reparației, respectiv, situația imobilelor la data preluării în mod abuziv și

destinația imobilelor solicitate.

Examinând decizia

recurată, în raport de criticile formulate și actele dosarului, Înalta Curte

constată următoarele:

Cu toate că

recurentul a încadrat criticile formulate exclusiv în cazul prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., din dezvoltarea motivelor de recurs, rezultă că

acestea pot fi încadrate și în cazul descris de pct. 5 al aceleiași norme,

întrucât se pretinde nerespectarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor

art. 315 alin. (1) C. proc. civ., context în care aceste critici vor fi

analizate.

Din această

perspectivă, Înalta Curte reține că, prin decizia de casare pronunțată în

primul ciclul procesual (nr. 6156 din 28 septembrie 2007), s-a statuat că

instanța de judecată a fost învestită în cauză cu o contestație împotriva

Dispoziției nr. 6436 din 21 decembrie 2001 emisă de către intimata pârâtă Regia

Națională a Pădurilor - Institutul de Cercetări și Amenajări Silvice, formulată

în baza art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Soluționarea acesteia

presupune verificarea, de către instanță, a îndeplinirii cerințelor de aplicare

a prevederilor Legii nr. 10/2001, pe temeiul cărora unitatea deținătoare, prin

dispoziția contestată, a considerat că reclamantului nu i se pot restitui în

natură clădirile specificate în notificările înregistrate cu nr. 512 din 30

octombrie 2001, deoarece acestea se află pe teritoriul Arboretumului Simeria,

rezervație științifică și monument al naturii, propunându-i acordarea de

despăgubiri după evaluarea clădirilor prin expertiză.

Totodată, instanța de

casare a dispus ca, în cadrul rejudecării, să se stabilească pe deplin situația

de fapt a imobilelor solicitate cu efectuarea eventual a unei expertize de

specialitate în vederea identificării acestora și a amplasamentului lor, ținând

seama de limitele învestirii prin contestația ulterior restrânsă, reținând că

instanța de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 8 din Legea nr. 10/2001 și

a art. 24 alin. (1

2

) din Legea nr. 1/2001 fără a stabili în

prealabil situația de fapt.

Aceste considerente

ale instanței de casare sunt obligatorii pentru instanța de rejudecare, în

temeiul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., atât în ceea ce privește obiectul

cererii de chemare în judecată, cât și conținutul verificărilor ce urmau a fi

făcute de către instanța de rejudecare a apelului.

Instanța de apel,

prin decizia recurată, a reținut că este învestită cu o contestație formulată

în temeiul Legii nr. 10/2001, însă analiza cauzei nu s-a făcut în raport de

dispozițiile art. 6 alin. (1) din lege invocat prin contestație.

Or, în contextul

îndrumărilor din decizia de casare, instanța de apel nu putea face o analiză

dintr-o altă perspectivă decât ceea care a făcut obiectului contestației, ci

trebuia să pornească, în analiza motivelor de apel, de la premisa învestirii

instanței de judecată cu o contestație formulată în temeiul Legii nr. 10/2001

prin care s-a invocat aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din lege.

Instanța nu a fost

preocupată de acest aspect, reținând că terenului notificat nu i se aplică

dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar clădirile edificate pe acesta urmează

regimul juridic al terenului, acela de monument al naturii, conform Legii nr.

5/2000.

Un alt aspect care nu

a fost avut în vedere de instanța de rejudecare se referă la faptul că, deși

prin decizia contestată a fost respinsă doar solicitarea petentului de

restituire în natură a clădirilor, pe considerentul că terenul reprezintă o

rezervație științifică și monument al naturii, pentru care însă i s-au propus

despăgubiri bănești după evaluarea clădirilor, s-a ajuns la concluzia că

imobilul revendicat, alcătuit din teren și clădiri, nu intră sub incidența

Legii nr. 10/2001.

Procedând astfel,

instanța a analizat imobilul dintr-o perspectivă care nu a fost invocată de

contestator și care practic i-a înrăutățit situația.

Pentru toate acestea

se va trimite cauza spre rejudecare în vederea stabilirii situației de fapt,

conform îndrumărilor stabilite prin decizia de casare nr. 6156/2007, deoarece

nu s-au respectat dispozițiile obligatorii ale acesteia, în raport de

prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Cu ocazia

rejudecării, instanța va verifica și incidența art. 1 din Primul Protocol la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu toate că această constatare

atrage incidența cazului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.,

temeiul casării îl reprezintă prevederile art. 314 din cod, situația de fapt

nefiind stabilită în cadrul procesual corespunzător, iar controlul judiciar de

legalitate nu poate fi, astfel, exercitat.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte a admis recursul reclamantului, a casat

decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, în

temeiul art. 314 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantul O.L. prin mandatar B.A. împotriva Deciziei nr. 43 din

data de 18 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și

pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Casează decizia și

trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 iunie 2012.

Procesat de GGC - LM