ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2533/2014

Deliberând, asupra cauzei civile de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., a reținut următoarele: 1. Hotărârea instanței de apel Prin decizia civilă nr. 294/A din 21 noiembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, evocând fondul, a admis contestația, precizată, formulată de contestatorul O.L. în contradictoriu cu intimata Regia Națională a Pădurilor - Institutul de Cercetare și Amenajări Silvice. A anulat dispoziția motivată din 21 decembrie 2001 emisă de intimata Regia Națională a Pădurilor Romsilva - Institutul de Cercetare și Amenajări Silvice. A obligat intimata să propună în favoarea contestatorului măsuri compensatorii în condițiile Legii nr. 165/2013 pentru imobilul situat în loc.

S., jud. Hunedoara, compus din teren în suprafață totală de 69 ha și 1.558 m.p. și construcția cu suprafața construită totală de 1.062 m.p., reprezentând clădire principală (675 m.p.), clădire atelier (99 m.p.), acces beci (13 m.p.), căsuța portarului (9 m.p.), clădire locuință muncitori (ruine, 149 m.p.), clădire anexă (magazie lemne și diverse, ruină, 15 m.p.), clădire grajd (ruină, 58 m.p.) și casa grădinarului (44 m.p.), imobil identificat în cauză prin raportul de expertiză tehnică întocmit de expertul C.Ș. A obligat intimata la plata către contestator a cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.025 RON - onorariu expert.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că imobilul ce a făcut obiectul notificării din 30 octombrie 2001 formulată de contestator, și pentru care intimata i-a recunoscut acestuia prin actul contestat calitatea de persoană îndreptățită la restituire în baza Legii nr. 10/2001, privește un teren în suprafață totală de 69 ha și 1.558 m.p. și construcții edificate pe acesta cu suprafața construită totală de 1.062 m.p., reprezentând clădire principală (675 m.p.), clădire atelier (99 m.p.), acces beci (13 m.p.), căsuța portarului (9 m.p.), clădire locuință muncitori (ruine, 149 m.p.), clădire anexă (magazie lemne și diverse, ruină, 15 m.p.), clădire grajd (ruină, 58 m.p.) și casa grădinarului (44 m.p.) - Curtea reținând în cauză identificarea făcută prin raportul de expertiză tehnică întocmit în fazele procesuale anterioare de expertul C.Ș., identificare care nu a mai fost pusă în discuție de părți în fața acestei instanțe.

Prin același raport de expertiză tehnică s-a stabilit că terenul este situat în intravilanul orașului S., conform PUG aprobat prin Hotărârea Consiliului Local S. nr. 45/1999. Potrivit Ordinului nr. 49/1993 al Prefecturii Județului Hunedoara, imobilul în litigiu se află în proprietatea orașului S. și în administrarea Consiliului Local al orașului S., respectiv în administrarea Ministerului Agriculturii prin Regia Națională a Pădurilor – Institutul de Cercetare și Amenajări Silvice, fiind declarat monument al naturii și fiind inclus ca atare în lista rezervațiilor și monumentelor naturii prevăzute în anexa Legii nr. 5/2000, ca „Arboretumul S.”.

Astfel, în anexa 2 a acestui act normativ, în cadrul zonelor naturale protejate de interes național și al monumentelor naturii din județul Hunedoara, este menționat și terenul ce face obiectul prezentei acțiuni, făcând astfel parte din zonele de importanță mare pe o scară culturală de interes național (cum se precizează expres și în raportul de expertiză). Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prin imobile în sensul acestei legi speciale de reparație „se înțeleg terenurile, cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcții”. Din Normele metodologice de aplicare a legii aprobate prin H.G.

nr. 250/2007 (pct. 6.1.) rezultă că incidența Legii nr. 10/2001 intervine pentru: a) imobilele construcții cu destinația de locuință; b) imobilele construcții cu destinație comercială (imobile cu altă destinație decât aceea de locuință); c) terenurile din intravilan. Textul altfel interpretat trebuie coroborat cu dispozițiile art. 8 alin. (1) din aceeași lege.

Cu toate acestea, Curtea a avut în vedere îndrumările obligatorii date prin decizia de casare, instanța de recurs statuând în sensul că, în măsura în care s-ar aprecia că terenului notificat nu i se aplică dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar clădirile edificate pe acesta urmează regimul juridic al terenului, acela de monument al naturii, conform Legii nr. 5/2000, s-ar analiza imobilul dintr-o perspectivă care nu a fost invocată de contestator, fiindu-i înrăutățită situația în această fază a procesului, în condițiile în care prin decizia contestată a fost respinsă doar solicitarea petentului de restituire în natură a clădirilor, pe considerentul că terenul reprezintă o rezervație științifică și monument al naturii, pentru care însă i s-au propus despăgubiri bănești după evaluarea clădirilor.

Curtea a reținut în acest context că imobilul a fost proprietatea autorilor contestatorului, decedați, așa cum reiese din extrasele de CF nr. AA și nr. BB, fiind preluat abuziv de stat, în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001, în aplicarea Legii nr. 187/1945 a reformei agrare și a Decretului nr. 83/1949 pentru completarea unor dispozițiuni a Legii nr. 187/1945, în baza procesului-verbal întocmit de Direcția Gospodăriilor Agricole de Stat din 2 martie 1949. În anul 1958 imobilul a fost înscris în cartea funciară ca fiind proprietate de stat.

În ceea ce privește fundamentarea pretențiilor la restituire formulate de contestator pe dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a căror incidență Curtea trebuie să o verifice în speță, ținând seama de aceeași decizie a instanței de recurs, încălcarea dreptului de proprietate al reclamantului-contestator (respectiv, a autorului acestuia) a avut loc în perioada regimului politic comunist, deci în perioada anterioară momentului în care România a devenit parte la Convenția Europeană.

Pe de altă parte, dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorului reclamantului nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudența Curții Europene fiind acela că „speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1”.

În același context, instanța europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între „simpla speranță de restituire”, oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o „speranță legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004). Este adevărat, pe de altă parte, că, după ce România a devenit parte prin semnarea Convenției Europene a Drepturilor Omului, pentru a reține existența unui bun în sensul Convenției, în cauza Păduraru contra României, Curtea Europeană a atras atenția și asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar, stabilind că „nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea nu face nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului”.

Curtea a constatat că reclamantul s-ar putea prevala de un bun în sensul Convenției, numai dacă ar dovedi în cauza de față că întrunește toate condițiile legii speciale de reparație pentru a beneficia de restituirea imobilului preluat abuziv. Această situație juridică nu se poate proba decât în cadrul și cu respectarea cerințelor prevăzute de Legea nr. 10/2001, prin decizia sau dispoziția emisă de unitatea deținătoare/entitatea învestită cu soluționarea notificării care atestă calitatea notificatorilor de persoane îndreptățite la restituire (în natură sau în echivalent, dacă prin ipoteză restituirea în natură este imposibilă, cum este și cazul de față) ori, după caz printr-o hotărâre judecătorească de restituire.

Curtea a reținut totodată, că nu există nicio hotărâre judecătorească anterioară prin care să se fi stabilit că autorul reclamantului și ulterior acesta din urmă nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu și prin care să se fi dispus restituirea imobilului în patrimoniul lor. Cu referire la acest aspect, a fost apreciată ca relevantă Hotărârea pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții contra României din 12 octombrie 2010, în care Curtea Europeană a reținut că (…) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea de „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.

(…) existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alin. al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (parag. 134-140).

Procedând în continuare la analiza cererii de restituire în natură a imobilului formulată în limitele contestației formulate de reclamant împotriva deciziei („dispoziției”) intimatei, fundamentată pe prevederile Legii nr. 10/2001, Curtea a constatat că prin dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 legiuitorul a instituit regula potrivit cu care imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi, excepția fiind prevăzută de alin. (2) al aceluiași art. De asemenea, aceeași regulă este redată fără echivoc în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și art. 9 alin. (1) din aceeași lege.

Din probele administrate în cauză, Curtea a reținut că terenul ce face obiectul notificării formulate de contestator constituie în prezent un parc dendrologic, obiectiv destinat creșterii și expunerii efective a diferitelor tipuri de arbori, arbuști, liane și alte plante, valoroase din punct de vedere forestier și ornamental, care pot crește în această zonă, precum și întreținerii, etichetării corecte și a studiului plantelor existente și nou introduse. Pe suprafața de teren în litigiu - conform raportului de expertiză sus-menționat - se găsesc teren împădurit, căi de acces în parc - drumuri amenajate (pietruite) pentru accesul cu orice mijloace, alei de vizitare amenajate (pietruite), cursuri de apă, incluzând și canalul Strei și acumulări - ochiuri de apă pentru agrement.

În cadrul acestei rezervații științifice se află atât vechile construcții solicitate de contestator - enumerate mai sus, astfel cum au fost individualizate prin raportul de expertiză tehnică - cât și o construcție bloc și sere aparținând intimatei. Astfel, clădirile edificate pe terenul în litigiu servesc și în prezent activității intimatei legate de întreținerea și administrarea parcului, această împrejurare nefiind contestată de partea adversă care a învederat instanței în acest context exclusiv dreptul său la restituirea în natură și a acestor construcții pentru care s-a formulat notificare.

Prin urmare, este incontestabil că terenul în litigiu este destinat unei amenajări de utilitate publică, fiind destinat a servi nevoilor comunității - situație de excepție prevăzută de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în care nu se poate dispune restituirea în natură, caz în care legiuitorul a instituit alte măsuri reparatorii destinate să acopere privarea de proprietate a persoanelor îndreptățite. Având în vedere dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, este necesar a se face distincția între noțiunile de „teren liber” și „teren liber ce poate fi restituit în natură”, ținând seama că posibilitatea restituirii în natură a terenului liber este subordonată afectațiunii sale.

Prin Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 (pct. 10.3) se precizează că sintagma amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele.

Astfel, în cazul în care pe terenurile preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale, spațiilor verzi, așa cum au fost stabilite prin art. 3 lit. a)-f) din Legea nr. 24/2007 privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din intravilanul localităților, precum și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent. Or, parcul dendrologic este un spațiu verde public, de folosință specializată, în sensul art. 3 lit. b) pct. 1 din Legea nr. 24/2007.

Din probele administrate în cauză rezultă că tot terenul solicitat, în raport de care contestatorului i s-a constatat de către intimată calitatea de persoană îndreptățită în sensul Legii nr. 10/2001, este integral afectat interesului public la care s-a făcut referire anterior, fiind o zonă verde deschisă publicului cu o folosință specializată, obiectiv cu caracter de unicat în țară. Terenul în litigiu nu poate fi încadrat nici în situațiile excepționale în care Legea nr. 10/2001 permite restituirea în natură a imobilelor afectate nemijlocit activităților de interes public, la care face trimitere art. 16 din legea specială, terenul notificat neputând fi încadrat în anexa nr. 2 la legea specială, care se referă limitativ la cazurile în care imobilul se poate restitui în natură cu respectarea afectațiunii pe o perioadă determinată de timp.

Or, față de această situație, devin incidente dispozițiile art. 1 alin. (2) din același act normativ în ceea ce privește modalitatea de restituire, intimatei revenindu-i obligația de restituire prin echivalent a imobilului notificat, cu respectarea însă a reglementărilor speciale incidente în această privință, în vigoare la momentul pronunțării acestei decizii. În acest sens, Curtea a constatat că în M. Of. nr. 278/17.05.2013 a fost publicată Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist din România.

Referitor la incidența acestui act normativ în cauza dedusă judecății, Curtea a avut în vedere normele imperative cuprinse în art. 4 din această lege, conform cărora „dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi”.

Raportându-se la aceste norme legale, Curtea a reținut că, în conformitate cu art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 „în situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, singura măsură reparatorie în echivalent care se acordă este compensarea prin puncte, prevăzută în cap. III” din lege. De asemenea, potrivit art. 50 din aceeași lege, „orice dispoziție referitoare la evaluarea imobilelor potrivit standardelor internaționale de evaluare și la măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzute în Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se abrogă” (lit. b), fiind abrogate totodată „art.

13, 14, 14 1 , 14 2 , 15 lit. a) - d) și f), art. 16, 17, 18, 18 1 , 18 2 , 18 3 , 18 4 , 18 5 , 18 6 , 18 7 , 18 8 , 18 9 și art. 22 din titlul VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv“ al Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, precum și orice dispoziție contrară prezentei legi” (lit. c). Rezultă din interpretarea normelor mai sus-enunțate în cauza de față că instanța de apel, deși a luat act de renunțarea reclamantului-contestator la judecata capătului de cerere subsidiar, de obligare la măsuri reparatorii prin echivalent sub forma de despăgubiri bănești - așa cum au calificat anterior instanțele în cauză declarațiile sale autentice de renunțare, împrejurare care nu a mai făcut obiect de critică în fața ultimei instanțe de casare - și, respectiv, de manifestarea de voință a acestuia, reiterată expres în rejudecare, în sensul obligării intimatei la restituirea în natură a imobilului notificat, este necesar a se face aplicarea acestor prevederi legale și în cadrul fazei judiciare declanșată de persoana îndreptățită la restituire, prin contestația formulată în cauză împotriva răspunsului dat notificării în faza administrativă prealabilă.

Curtea a constatat astfel că reclamantului i se cuvin în cauză pentru imobilul notificat - teren și construcții - măsurile compensatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013. 2. Recursurile 2.1. Motive Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs ambele părți. Contestatorul O.L. a arătat că decizia instanței de apel este nelegală întrucât a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Contestatorul a solicitat restituirea casei familiale, a anexelor și a terenului aferent casei de locuit. Or, toate aceste imobile nu se află printre situațiile de excepție la care s-a referit Curtea de apel. Legea nr. 10/2001 prevede că imobilele-terenuri situate în intravilan, indiferent în posesia cui se află și indiferent de destinația pe care o au la data intrării în vigoare a legii se restituie în natură, în starea în care se află la data cererii de restituire.

Art. 18 din Legea nr. 10/2001 prevede doar trei cazuri în care imobilele nu se restituie în natură. Casa familială are număr topografic separat de parcul dendrologic, astfel încât putea fi restituită în natură. Curtea de apel a încălcat prevederile art. 16 din Legea nr. 10/2001 pentru că actuala situație a imobilelor revendicate nu poate constitui un impediment pentru restituirea în natură. Decizia Curții de apel, în sensul că restituirea în natură nu este posibilă cu motivarea că Arboretul din S. este inclus în categoria zonelor naturale protejate, este nefondată. În mod nelegal și nefondat a considerat Curtea de apel că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 24/2007 întrucât legile speciale de restituire nu fac trimitere la această lege.

Instanța trebuia să facă distincția între construcții și parcul dendrologic, pentru că au numere topografice diferite, și să fi restituit în natură construcțiile. Intimata Regia Națională a Pădurilor - Institutul de Cercetare și Amenajări Silvice a criticat decizia instanței de apel arătând că în mod greșit a fost obligată intimata să propună în favoarea contestatorului măsuri reparatorii, în condițiile în care, la termenul din 11 martie 2001, acesta a renunțat la însuși dreptul la despăgubiri. Instanța a obligat intimata la emiterea unei dispoziții prin care să propună în favoarea contestatorului măsuri reparatorii chiar împotriva voinței acestuia. 2.2 Excepția nulității recursului contestatorului La termenul din 2 octombrie 2014 recurenta-intimată a invocat excepției nulității recursului declarat de recurentul-contestator deoarece motivele de recurs nu se încadrează în dispozițiile art. 304 C. proc.

civ., fiind motive de netemeinicie, iar nu de nelegalitate. Excepția nu este întemeiată. Recurentul-contestator a criticat hotărârea instanței de apel arătând că instanța a interpretat greșit prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și nu a făcut aplicarea art. 16 din același act normativ. De asemenea, a arătat că în mod greșit s-a făcut aplicarea în cauză a prevederilor Legii nr. 24/2007. Prin urmare, criticile formulate pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 2.3. Analiza recursurilor Recursul declarat de către contestator nu este întemeiat pentru următoarele considerente: Prin decizia nr. 4825 din 26 iunie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că prin hotărârea a cărei legalitate era supusă verificării nu fuseseră respectate, în condițiile art. 315 C. proc.

civ., îndrumările date de instanța de casare, vizând obiectul contestației, respectiv faptul că instanța de trimitere trebuia să pornească, în analiza motivelor de apel, de la premisa învestirii instanței de judecată cu o contestație formulată în baza Legii nr. 10/2001 prin care s-a invocat aplicarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) din lege. Or, în acest context, distincția pe care a făcut-o instanța de trimitere între „teren liber” și „teren liber ce poate fi restituit în natură” a respectat cerințele art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, respectiv pct. 10.3 din Normele de aplicare a legii.

Astfel, în toate cazurile entitatea învestită cu soluționarea notificării are obligația, înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul și vecinătățile și totodată de a verifica destinația actuală a terenului solicitat și a subfeței acestuia, pentru a nu afecta căile de acces (existența pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate și altele asemenea), existența și utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare și altele asemenea. În cazul în care se constată astfel de situații, restituirea în natură se va limita numai la acele suprafețe de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafețe de teren care nu afectează accesul și utilizarea normală a amenajărilor subterane.

Sintagma amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele. Față de această cerință, în mod corect s-a apreciat că se impune analiza situației juridice a terenului în sensul art. 3 lit. b) pct. 1 din Legea nr. 24/2007, iar concluzia la care s-a ajuns, respectiv faptul că întregul teren solicitat este afectat interesului public, motiv pentru care nici construcțiile aflate pe teren nu pot fi restituite în natură, respectă cerințele dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Or, împrejurarea că terenul și construcțiile aflate pe teren ar avea numere cadastrale diferite este doar un aspect ce conturează situația de fapt în cauză, și nu este în măsură să influențeze asupra naturii măsurilor reparatorii ce pot fi acordate. Pe cale de consecință, instanța de apel a făcut aplicarea corectă a art. 16 din Legea nr. 10/2001. De vreme ce restituirea în natură a construcțiilor aflate în incinta unui parc dendrologic - aspect ce rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză - nu este posibilă, nu se pune problema greșitei interpretări a anexei 2 la legea specială. Având în vedere cele mai sus arătate, criticile formulate de către contestator nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Nu este întemeiat nici recursul declarat de către intimată. Astfel, contestatorul a renunțat la dreptul la măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor bănești, iar nu la orice altă formă de despăgubire în condițiile legilor speciale de reparație. Cum declarația de renunțare la un drept trebuie interpretată stricto sensu, instanța de apel a recurs în mod corect la aplicarea prevederilor Legii nr. 165/2013. În condițiile art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ. ambele recursuri vor fi respinse ca nefondate, cu consecința rămânerii irevocabile a deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului declarat de contestatorul O.L. Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de contestatorul O.L. și de intimatul Regia Națională a Pădurilor - Institutul de Cercetare și Amenajări Silvice împotriva deciziei civile nr. 294/A din 21 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 02 octombrie 2014.