ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2533/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2533/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând, asupra cauzei

civile de față, în condițiile art. 256 C. proc. civ., a reținut următoarele:

Prin decizia civilă

nr. 294/A din 21 noiembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, evocând fondul, a admis contestația, precizată,

formulată de contestatorul O.L. în contradictoriu cu intimata Regia Națională a

Pădurilor - Institutul de Cercetare și Amenajări Silvice.

A anulat dispoziția motivată

din 21 decembrie 2001 emisă de intimata Regia Națională a Pădurilor Romsilva - Institutul

de Cercetare și Amenajări Silvice. A obligat intimata să propună în favoarea contestatorului

măsuri compensatorii în condițiile Legii nr. 165/2013 pentru imobilul situat în

loc. S., jud. Hunedoara, compus din teren în suprafață totală de 69 ha și 1.558

m.p. și construcția cu suprafața construită totală de 1.062 m.p., reprezentând clădire

principală (675 m.p.), clădire atelier (99 m.p.), acces beci (13 m.p.), căsuța portarului

(9 m.p.), clădire locuință muncitori (ruine, 149 m.p.), clădire anexă (magazie lemne

și diverse, ruină, 15 m.p.), clădire grajd (ruină, 58 m.p.) și casa grădinarului

(44 m.p.), imobil identificat în cauză prin raportul de expertiză tehnică întocmit

de expertul C.Ș.

A obligat intimata la

plata către contestator a cheltuielilor de judecată în cuantum de 8.025 RON - onorariu

expert.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a reținut că imobilul ce a făcut obiectul notificării din 30 octombrie

2001 formulată de contestator, și pentru care intimata i-a recunoscut acestuia prin

actul contestat calitatea de persoană îndreptățită la restituire în baza Legii

nr. 10/2001, privește un teren în suprafață totală de 69 ha și 1.558 m.p. și construcții

edificate pe acesta cu suprafața construită totală de 1.062 m.p., reprezentând clădire

principală (675 m.p.), clădire atelier (99 m.p.), acces beci (13 m.p.), căsuța portarului

(9 m.p.), clădire locuință muncitori (ruine, 149 m.p.), clădire anexă (magazie lemne

și diverse, ruină, 15 m.p.), clădire grajd (ruină, 58 m.p.) și casa grădinarului

(44 m.p.) - Curtea reținând în cauză identificarea făcută prin raportul de expertiză

tehnică întocmit în fazele procesuale anterioare de expertul C.Ș., identificare

care nu a mai fost pusă în discuție de părți în fața acestei instanțe.

Prin același raport de

expertiză tehnică s-a stabilit că terenul este situat în intravilanul orașului S.,

conform PUG aprobat prin Hotărârea Consiliului Local S. nr. 45/1999.

Potrivit Ordinului

nr. 49/1993 al Prefecturii Județului Hunedoara, imobilul în litigiu se află în proprietatea

orașului S. și în administrarea Consiliului Local al orașului S., respectiv în administrarea

Ministerului Agriculturii prin Regia Națională a Pădurilor – Institutul de Cercetare

și Amenajări Silvice, fiind declarat monument al naturii și fiind inclus ca atare

în lista rezervațiilor și monumentelor naturii prevăzute în anexa Legii nr. 5/2000,

ca „Arboretumul S.”.

Astfel, în anexa 2 a acestui

act normativ, în cadrul zonelor naturale protejate de interes național și al monumentelor

naturii din județul Hunedoara, este menționat și terenul ce face obiectul prezentei

acțiuni, făcând astfel parte din zonele de importanță mare pe o scară culturală

de interes național (cum se precizează expres și în raportul de expertiză).

Potrivit art. 6 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, prin imobile în sensul acestei legi speciale de reparație

„se înțeleg terenurile, cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile

avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile

prin încorporare în aceste construcții”.

Din Normele metodologice

de aplicare a legii aprobate prin H.G. nr. 250/2007 (pct. 6.1.) rezultă că incidența

Legii nr. 10/2001 intervine pentru: a) imobilele construcții cu destinația de locuință;

b) imobilele construcții cu destinație comercială (imobile cu altă destinație decât

aceea de locuință); c) terenurile din intravilan.

Textul altfel interpretat

trebuie coroborat cu dispozițiile art. 8 alin. (1) din aceeași lege.

Cu toate acestea, Curtea

a avut în vedere îndrumările obligatorii date prin decizia de casare, instanța de

recurs statuând în sensul că, în măsura în care s-ar aprecia că terenului notificat

nu i se aplică dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar clădirile edificate pe acesta

urmează regimul juridic al terenului, acela de monument al naturii, conform Legii

nr. 5/2000, s-ar analiza imobilul dintr-o perspectivă care nu a fost invocată de

contestator, fiindu-i înrăutățită situația în această fază a procesului, în condițiile

în care prin decizia contestată a fost respinsă doar solicitarea petentului de restituire

în natură a clădirilor, pe considerentul că terenul reprezintă o rezervație științifică

și monument al naturii, pentru care însă i s-au propus despăgubiri bănești după

evaluarea clădirilor.

Curtea a reținut în acest

context că imobilul a fost proprietatea autorilor contestatorului, decedați, așa

cum reiese din extrasele de CF nr. AA și nr. BB, fiind preluat abuziv de stat, în

sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001, în aplicarea Legii nr. 187/1945 a reformei

agrare și a Decretului nr. 83/1949 pentru completarea unor dispozițiuni a Legii

nr. 187/1945, în baza procesului-verbal întocmit de Direcția Gospodăriilor Agricole

de Stat din 2 martie 1949. În anul 1958 imobilul a fost înscris în cartea funciară

ca fiind proprietate de stat.

În ceea ce privește fundamentarea

pretențiilor la restituire formulate de contestator pe dispozițiile art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a căror incidență

Curtea trebuie să o verifice în speță, ținând seama de aceeași decizie a instanței

de recurs, încălcarea dreptului de proprietate al reclamantului-contestator (respectiv,

a autorului acestuia) a avut loc în perioada regimului politic comunist, deci în

perioada anterioară momentului în care România a devenit parte la Convenția Europeană.

Pe

de altă parte, dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorului

reclamantului nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al

Convenției Europene a Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu, astfel cum

se desprinde din jurisprudența Curții Europene fiind acela că „speranța de a vedea

renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp

imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1”.

În

același context, instanța europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat

nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea

statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între „simpla

speranță de restituire”, oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral,

și o „speranță legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală

sau pe o decizie judiciară (hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie

2004).

Este adevărat, pe de altă

parte, că, după ce România a devenit parte prin semnarea Convenției Europene a Drepturilor

Omului, pentru a reține existența unui bun în sensul Convenției, în cauza Păduraru

contra României, Curtea Europeană a atras atenția și asupra art. 2 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor

imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea

de proprietar, stabilind că „nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea

explicită și retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea nu face nicio

distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cea a imobilelor rămase

în patrimoniul statului”.

Curtea a constatat că

reclamantul s-ar putea prevala de un bun în sensul Convenției, numai dacă ar dovedi

în cauza de față că întrunește toate condițiile legii speciale de reparație pentru

a beneficia de restituirea imobilului preluat abuziv.

Această

situație juridică nu se poate proba decât în cadrul și cu respectarea cerințelor

prevăzute de Legea nr. 10/2001, prin decizia sau dispoziția emisă de unitatea deținătoare/entitatea

învestită cu soluționarea notificării

care atestă calitatea notificatorilor de persoane

îndreptățite la restituire (în natură sau în echivalent, dacă prin ipoteză restituirea

în natură este imposibilă, cum este și cazul de față) ori, după caz printr-o hotărâre

judecătorească de restituire.

Curtea a reținut totodată,

că nu există nicio hotărâre judecătorească anterioară prin care să se fi stabilit

că autorul reclamantului și ulterior acesta din urmă nu au pierdut niciodată dreptul

de proprietate asupra imobilului în litigiu și prin care să se fi dispus restituirea

imobilului în patrimoniul lor.

Cu referire la acest aspect,

a fost apreciată ca relevantă Hotărârea pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu

și alții contra României din 12 octombrie 2010, în care Curtea Europeană a reținut

că (…) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1

decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale

în sensul acestei prevederi. Noțiunea de „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”,

cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate

pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al

unui drept de proprietate. (…) existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane

este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie instanțele

i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii

ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației

de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea

bunurilor, care ține de prima frază a primului alin. al art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenție (parag. 134-140).

Procedând în continuare

la analiza cererii de restituire în natură a imobilului formulată în limitele contestației

formulate de reclamant împotriva deciziei („dispoziției”) intimatei, fundamentată

pe prevederile Legii nr. 10/2001, Curtea a constatat că prin dispozițiile art. 1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 legiuitorul a instituit regula potrivit cu care

imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice

alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele

preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite

se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este

posibilă, în condițiile prezentei legi, excepția fiind prevăzută de alin. (2) al

aceluiași art.

De asemenea, aceeași regulă

este redată fără echivoc în art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și art. 9

alin. (1) din aceeași lege.

Din probele administrate

în cauză, Curtea a reținut că terenul ce face obiectul notificării formulate de

contestator constituie în prezent un parc dendrologic, obiectiv destinat creșterii

și expunerii efective a diferitelor tipuri de arbori, arbuști, liane și alte

plante, valoroase din punct de vedere forestier și ornamental, care pot crește în

această zonă, precum și întreținerii, etichetării corecte și a studiului plantelor

existente și nou introduse.

Pe suprafața de teren

în litigiu - conform raportului de expertiză sus-menționat - se găsesc teren împădurit,

căi de acces în parc - drumuri amenajate (pietruite) pentru accesul cu orice mijloace,

alei de vizitare amenajate (pietruite), cursuri de apă, incluzând și canalul Strei

și acumulări - ochiuri de apă pentru agrement.

În cadrul acestei rezervații

științifice se află atât vechile construcții solicitate de contestator - enumerate

mai sus, astfel cum au fost individualizate prin raportul de expertiză tehnică -

cât și o construcție bloc și sere aparținând intimatei.

Astfel, clădirile edificate

pe terenul în litigiu servesc și în prezent activității intimatei legate de întreținerea

și administrarea parcului, această împrejurare nefiind contestată de partea adversă

care a învederat instanței în acest context exclusiv dreptul său la restituirea

în natură și a acestor construcții pentru care s-a formulat notificare.

Prin urmare, este incontestabil

că terenul în litigiu este destinat unei amenajări de utilitate publică, fiind destinat

a servi nevoilor comunității - situație de excepție prevăzută de art. 10 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001, în care nu se poate dispune restituirea în natură, caz în

care legiuitorul a instituit alte măsuri reparatorii destinate să acopere privarea

de proprietate a persoanelor îndreptățite.

Având în vedere dispozițiile

art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, este necesar a se face distincția între

noțiunile de „teren liber” și „teren liber ce poate fi restituit în natură”, ținând

seama că posibilitatea restituirii în natură a terenului liber este subordonată

afectațiunii sale.

Prin Normele metodologice

de aplicare a Legii nr. 10/2001 (pct. 10.3) se precizează că sintagma amenajări

de utilitate publică ale localităților urbane și rurale are în vedere acele suprafețe

de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse

unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de comunicație

(străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de

spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale

și altele.

Astfel, în cazul în care

pe terenurile preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții autorizate, persoana

îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar

pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale, spațiilor

verzi, așa cum au fost stabilite prin art. 3 lit. a)-f) din Legea nr. 24/2007 privind

reglementarea și administrarea spațiilor verzi din intravilanul localităților, precum

și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile

reparatorii se stabilesc în echivalent.

Or, parcul dendrologic

este un spațiu verde public, de folosință specializată, în sensul art. 3 lit. b)

pct. 1 din Legea nr. 24/2007.

Din probele administrate

în cauză rezultă că tot terenul solicitat, în raport de care contestatorului i s-a

constatat de către intimată calitatea de persoană îndreptățită în sensul Legii

nr. 10/2001, este integral afectat interesului public la care s-a făcut referire

anterior, fiind o zonă verde deschisă publicului cu o folosință specializată, obiectiv

cu caracter de unicat în țară.

Terenul în litigiu nu

poate fi încadrat nici în situațiile excepționale în care Legea nr. 10/2001 permite

restituirea în natură a imobilelor afectate nemijlocit activităților de interes

public, la care face trimitere art. 16 din legea specială, terenul notificat neputând

fi încadrat în anexa nr. 2 la legea specială, care se referă limitativ la cazurile

în care imobilul se poate restitui în natură cu respectarea afectațiunii pe o perioadă

determinată de timp.

Or, față de această situație,

devin incidente dispozițiile art. 1 alin. (2) din același act normativ

în ceea ce privește modalitatea de restituire, intimatei revenindu-i

obligația de restituire prin echivalent a imobilului notificat, cu respectarea însă

a reglementărilor speciale incidente în această privință, în vigoare la momentul

pronunțării acestei decizii.

În acest sens,

Curtea a constatat că

în

M. Of. nr. 278/17.05.2013 a fost publicată Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru

finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor

preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist din România.

Referitor la incidența

acestui act normativ în cauza dedusă judecății, Curtea a avut în vedere normele

imperative cuprinse în art. 4 din această lege, conform cărora „dispozițiile prezentei

legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite

de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor

în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor,

precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate

în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în cauza Maria Atanasiu

și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi”.

Raportându-se

la aceste norme legale, Curtea a reținut că, în conformitate cu art. 1 alin. (2)

din Legea nr.

165/2013

„în situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în

perioada regimului comunist nu mai este posibilă, singura măsură reparatorie în

echivalent care se acordă este compensarea prin puncte, prevăzută în cap. III” din

lege.

De asemenea, potrivit

art. 50 din aceeași lege, „orice dispoziție referitoare la evaluarea imobilelor

potrivit standardelor internaționale de evaluare și la măsura reparatorie a compensării

cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzute în Legea nr. 10/2001,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, se abrogă” (lit. b), fiind

abrogate totodată „art. 13, 14, 14

1

, 14

2

, 15 lit. a) - d)

și f), art. 16, 17, 18, 18

1

, 18

2

, 18

3

, 18

4

,

18

5

, 18

6

, 18

7

, 18

8

, 18

9

și

art. 22 din titlul VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv“ al Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare,

precum și orice dispoziție contrară prezentei legi” (lit. c).

Rezultă din

interpretarea normelor mai sus-enunțate în cauza de față că instanța de apel, deși

a luat act de renunțarea reclamantului-contestator

la judecata capătului

de cerere subsidiar, de obligare la măsuri reparatorii prin echivalent sub forma

de despăgubiri bănești - așa cum au calificat anterior instanțele în cauză declarațiile

sale autentice de renunțare, împrejurare care nu a mai făcut obiect de critică în

fața ultimei instanțe de casare - și, respectiv, de manifestarea de voință a acestuia,

reiterată expres în rejudecare, în sensul obligării intimatei la restituirea în

natură a imobilului notificat, este necesar a se face aplicarea acestor prevederi

legale și în cadrul fazei judiciare declanșată de persoana îndreptățită la restituire,

prin contestația formulată în cauză împotriva răspunsului dat notificării în faza

administrativă prealabilă.

Curtea a constatat astfel

că reclamantului i se cuvin în cauză pentru imobilul notificat - teren și construcții

- măsurile compensatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013.

2.1. Motive

Împotriva acestei hotărâri

au declarat recurs ambele părți.

Contestatorul O.L. a arătat

că decizia instanței de apel este nelegală întrucât a fost dată cu încălcarea dispozițiilor

art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Contestatorul a solicitat

restituirea casei familiale, a anexelor și a terenului aferent casei de locuit.

Or, toate aceste imobile nu se află printre situațiile de excepție la care s-a referit

Curtea de apel.

Legea nr. 10/2001 prevede

că imobilele-terenuri situate în intravilan, indiferent în posesia cui se află și

indiferent de destinația pe care o au la data intrării în vigoare a legii se restituie

în natură, în starea în care se află la data cererii de restituire.

Art. 18 din Legea nr.

10/2001 prevede doar trei cazuri în care imobilele nu se restituie în natură.

Casa familială are număr

topografic separat de parcul dendrologic, astfel încât putea fi restituită în natură.

Curtea de apel a încălcat

prevederile art. 16 din Legea nr. 10/2001 pentru că actuala situație a imobilelor

revendicate nu poate constitui un impediment pentru restituirea în natură. Decizia

Curții de apel, în sensul că restituirea în natură nu este posibilă cu motivarea

că Arboretul din S. este inclus în categoria zonelor naturale protejate, este nefondată.

În mod nelegal și nefondat

a considerat Curtea de apel că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 24/2007

întrucât legile speciale de restituire nu fac trimitere la această lege.

Instanța trebuia să facă

distincția între construcții și parcul dendrologic, pentru că au numere topografice

diferite, și să fi restituit în natură construcțiile.

Intimata Regia Națională

a Pădurilor - Institutul de Cercetare și Amenajări Silvice a criticat decizia instanței

de apel arătând că în mod greșit a fost obligată intimata să propună în favoarea

contestatorului măsuri reparatorii, în condițiile în care, la termenul din 11 martie

2001, acesta a renunțat la însuși dreptul la despăgubiri.

Instanța a obligat intimata

la emiterea unei dispoziții prin care să propună în favoarea contestatorului măsuri

reparatorii chiar împotriva voinței acestuia.

2.2 Excepția nulității

recursului contestatorului

La termenul din 2 octombrie

2014 recurenta-intimată a invocat excepției nulității recursului declarat de recurentul-contestator

deoarece motivele de recurs nu se încadrează în dispozițiile art. 304 C. proc. civ.,

fiind motive de netemeinicie, iar nu de nelegalitate.

Excepția nu este întemeiată.

Recurentul-contestator

a criticat hotărârea instanței de apel arătând că instanța a interpretat greșit

prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și nu a făcut aplicarea

art. 16 din același act normativ. De asemenea, a arătat că în mod greșit s-a făcut

aplicarea în cauză a prevederilor Legii nr. 24/2007.

Prin urmare, criticile

formulate pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

2.3. Analiza recursurilor

Recursul declarat de către

contestator nu este întemeiat pentru următoarele considerente:

Prin decizia nr. 4825

din 26 iunie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că prin hotărârea

a cărei legalitate era supusă verificării nu fuseseră respectate, în condițiile

art. 315 C. proc. civ., îndrumările date de instanța de casare, vizând obiectul

contestației, respectiv faptul că instanța de trimitere trebuia să pornească, în

analiza motivelor de apel, de la premisa învestirii instanței de judecată cu o contestație

formulată în baza Legii nr. 10/2001 prin care s-a invocat aplicarea dispozițiilor

art. 6 alin. (1) din lege.

Or, în acest context,

distincția pe care a făcut-o instanța de trimitere între „teren liber” și „teren

liber ce poate fi restituit în natură” a respectat cerințele art. 10 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, respectiv pct. 10.3 din Normele de aplicare a legii.

Astfel, în toate cazurile

entitatea învestită cu soluționarea notificării are obligația, înainte de a dispune

orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul și vecinătățile și totodată

de a verifica destinația actuală a terenului solicitat și a subfeței acestuia, pentru

a nu afecta căile de acces (existența pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare,

parcări amenajate și altele asemenea), existența și utilizarea unor amenajări subterane:

conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi

militare și altele asemenea. În cazul în care se constată astfel de situații, restituirea

în natură se va limita numai la acele suprafețe de teren libere sau, după caz, numai

la acele suprafețe de teren care nu afectează accesul și utilizarea normală a amenajărilor

subterane. Sintagma amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale

are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv

suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității,

și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare

subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și

grădini publice, piețe pietonale și altele.

Față de această cerință,

în mod corect s-a apreciat că se impune analiza situației juridice a terenului în

sensul art. 3 lit. b) pct. 1 din Legea nr. 24/2007, iar concluzia la care s-a ajuns,

respectiv faptul că întregul teren solicitat este afectat interesului public, motiv

pentru care nici construcțiile aflate pe teren nu pot fi restituite în natură, respectă

cerințele dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Or, împrejurarea

că terenul și construcțiile aflate pe teren ar avea numere cadastrale diferite este

doar un aspect ce conturează situația de fapt în cauză, și nu este în măsură să

influențeze asupra naturii măsurilor reparatorii ce pot fi acordate.

Pe cale de consecință,

instanța de apel a făcut aplicarea corectă a art. 16 din Legea nr. 10/2001. De vreme

ce restituirea în natură a construcțiilor aflate în incinta unui parc dendrologic

- aspect ce rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză - nu este posibilă,

nu se pune problema greșitei interpretări a anexei 2 la legea specială.

Având în vedere cele mai

sus arătate, criticile formulate de către contestator nu întrunesc cerințele

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Nu este întemeiat nici

recursul declarat de către intimată.

Astfel, contestatorul

a renunțat la dreptul la măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor bănești, iar

nu la orice altă formă de despăgubire în condițiile legilor speciale de reparație.

Cum declarația de renunțare la un drept trebuie interpretată stricto sensu, instanța

de apel a recurs în mod corect la aplicarea prevederilor Legii nr. 165/2013.

În condițiile art. 312

alin. (1) și (3) C. proc. civ. ambele recursuri vor fi respinse ca nefondate, cu

consecința rămânerii irevocabile a deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității

recursului declarat de contestatorul O.L.

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de contestatorul O.L. și de intimatul Regia Națională a Pădurilor

- Institutul de Cercetare și Amenajări Silvice împotriva deciziei civile nr. 294/A

din 21 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 02 octombrie

2014.