ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2642/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 30 iunie 2010, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 31.775/3/2010, reclamanta Parohia "Cărămidarii de Jos", în contradictoriu cu pârâta SC I.M. SA, a solicitat acordarea sumei de 200.000 RON, cu titlu de lipsă de folosință a imobilului situat în București, sector 4, pentru perioada 25 iunie 2007 - 17 iulie 2008 (data eliberării imobilului de către pârâtă), precum și actualizarea sumei, în temeiul art. 371 2 C. proc. civ. până la data plații efective a sumei datorate reclamantei. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, în urma cererii de revendicare formulată la data de 2 august 1996, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 1.358 din 30 septembrie 2005, definitivă și irevocabilă, prin Decizia civilă nr. 7.647 din 29 septembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a obligat pe "pârâta SC I.M.

SA să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din București, sector 4, compus din teren în suprafața de 593 mp, și construcție (subsol, parter și etaj)" și, de asemenea, a reținut în considerentele deciziei că "în prezenta cauză, imobilul nu a intrat în proprietatea statului în baza vreunui titlu, nu a operat transferul dreptului de proprietate, acesta rămânând continuu până în prezent în patrimoniul reclamantei". Invocând art. 480 C. civ., reclamanta a susținut că a fost privată de dreptul de a se bucura de atributele dreptului de proprietate, respectiv a fost lipsită de dreptul de a întrebuința acest imobil potrivit naturii și destinației sale, de dreptul de a-i culege fructele, precum și dreptul de a dispune de bunul proprietatea sa pe toata perioada invocată.

Reclamanta a susținut că are dreptul la plata contravalorii lipsei de folosință de către pârâtă, începând cu data de 25 iunie 2007 (anterior dreptul fiind prescris) și până la data de 17 iulie 2008 (data eliberării imobilului, conform procesului-verbal de predare-primire - anexa nr. 3). Totodată, a arătat că data de 29 septembrie 2006 este și data la care a încetat buna-credință a pârâtei motivat de faptul că la acea dată reclamanta a câștigat definitiv și irevocabil, imobilul în discuție, iar pârâta a înțeles să-l elibereze abia în data de 17 iulie 2008. Reclamanta a făcut precizarea că plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului i se cuvine de la data la care a încetat buna-credință a pârâtei, având în vedere și considerentele Deciziei civile nr. 4.323 din 9 iunie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care statuează că: "(...) instanțele vor trebui să analizeze și (...) obligarea la plata lipsei de folosință pentru spațiul deținut, din momentul în care buna-credință a reclamantei a încetat să mai existe și, deci, legat de acesta, data de la care fructele civile se cuvin proprietarului". Astfel, cum nu se poate reține nicio culpă din partea sa și cum pârâta a folosit gratuit bunul proprietatea sa, și i-a cauzat un prejudiciu prin lipsa dreptului de folosință, și, implicit,

prin lipsa dreptului de a culege fructele pe care le-ar fi dat respectivul imobil, reclamanta a susținut că se află în situația în care pârâta are obligația de a-i achita plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului în litigiu, obligație la care nu poate fi constrânsă decât prin admiterea prezentei cereri. Reclamanta a mai invocat Decizia civilă nr. 1.999 din 15 martie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în care s-a statuat că: "din punct de vedere juridic imobilul nu a ieșit din proprietatea autorului reclamanților; lipsa de folosință a imobilului a determinat un prejudiciu în patrimoniul reclamanților-apelanți și în baza dispozițiilor art. 998 C. civ. pârâta a fost obligată la plata despăgubirilor". De asemenea, reclamanta a invocat și art. 1 din Primul Protocol 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 480 și art. 998 C. civ. de la 1864, aplicabile în cauză. Prin cererea de la dosar, reclamanta și-a majorat cuantumul pretențiilor la suma de 657.314 RON, solicitând ca pârâta să fie obligată la plata acestei sume la care a fost estimat prejudiciul cauzat prin lipsirea de folosință a imobilului situat în București, sector 4, proprietatea sa, pentru perioada 25 iunie 2007 - 17 iulie 2008, de către expertul ing. C.N., tribunalul constatând, astfel, că expertiza contrarie administrată în cauză a fost agreată de ambele părți ca fiind mai bine fundamentată, astfel că a omologat această expertiză.

Prin Sentința civilă nr. 713 din 9 aprilie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis acțiunea formulată de reclamantă și a obligat pe pârâtă la 657.314 RON despăgubiri și la 12.268 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamantă, sume care urmează să fie actualizate, conform indicelui prețurilor de consum comunicat de Institutul Național de Statistică, începând cu data rămânerii definitive a prezentei sentințe și până la plata efectivă și integrală a sumelor, reținând următoarele: În urma cererii de revendicare formulate de către Parohia "Cărămidarii de Jos" la data de 2 august 1996, înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 1.358 din 30 septembrie 2005, definitivă și irevocabilă în temeiul Deciziei nr. 7.647 din 29 septembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a obligat-o pe pârâta SC I.M.

SA să-i lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 4, compus din teren în suprafața de 593 mp, și construcție (subsol, parter și etaj), instanța reținând în considerentele deciziei că, pe de o parte, imobilul revendicat nu a intrat în proprietatea statului în baza vreunui titlu și nu a operat transferul dreptului de proprietate în favoarea statului în vreun alt mod, dreptul rămânând continuu, până la data revendicării, în patrimoniul reclamantei. Pe de altă parte, s-a reținut că pârâta SC I.M. SA, pe cale de excepție, a invocat dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani, invocând joncțiunea posesiei sale cu posesia antecesoarei sale din perioada de guvernare comunistă când a fost preluat imobilul din posesia reclamantei.

Instanța de fond a apreciat că nu se poate reține dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani și a respins această excepție, constatând că opoziția pârâtei a fost nejustificată, întrucât aceasta nu avea dreptul pretins, și că, față de opoziția nejustificată manifestată de către pârâtă în cadrul acțiunii în revendicare încă de la data introducerii acestei acțiuni (2 august 1996), nu se mai poate reține posesia de bună-credință invocată în prezent de către pârâtă. Instanța de fond a apreciat că, potrivit art. 480 C. civ.

de la 1864 aplicabil în cauză, reclamanta Parohia "Cărămidarii de Jos" a fost privată nejustificat de către pârâtă de dreptul de a se bucura pe deplin de atributele dreptului de proprietate; că aceasta a fost lipsită de folosința imobilului potrivit naturii și destinației sale ("usus") și de dreptul de a-i culege fructele ("fructus") pe toată perioada invocată (începând cu 25 iunie 2007 până la 17 iulie 2008, dată la care a fost eliberat imobilul conform Procesului-verbal de predare-primire din 17 iulie 2008 încheiat între părți), pentru perioada anterioară dreptul fiind prescris, așa cum, de altfel, a recunoscut chiar reclamanta.

Conform art. 483 C. civ., fructele civile ale imobilului (în speță chirii), i se cuveneau reclamantei în calitate de proprietar, iar prin refuzul de predare a imobilului, chiar și după admiterea acțiunii în revendicare în mod definitiv și irevocabil, pârâta i-a cauzat reclamantei un prejudiciu, devenind incidente dispozițiile art. 998 C. civil, privind răspunderea civilă delictuală, astfel că repararea acestui prejudiciu presupune repararea atât a prejudiciului efectiv ("damnum emergens"), cât și a beneficiului nerealizat ("lucrum cessans"). A reținut instanța de fond că prejudiciul suferit de către reclamanta Parohia "Cărămidarii de Jos" a fost dovedit prin expertiza tehnică de specialitate întocmită de către expertul ing.

C.N., din care rezultă că valoarea totală a lipsei de folosință a imobilului reprezentând chirii neculese, actualizate, pentru perioada 25 iunie 2007 - 17 iulie 2008, este de 657.314 RON. Acest prejudiciu a fost cauzat prin fapta culpabilă a pârâtei SC I.M. SA, care, nici după admiterea acțiunii în revendicare nu a înțeles să predea imobilul asupra căruia nu avea un drept preferabil față de cel invocat de către reclamantă. De asemenea, a reținut instanța de fond că există raport de cauzalitate dintre fapta culpabilă a pârâtei și prejudiciul suferit de reclamantă, astfel că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 C. civ.

În consecință, s-a admis acțiunea reclamantei, conform precizării din dosar, și a fost obligată pârâta la 657.314 RON despăgubiri către reclamantă, sumă care urmează să fie actualizată, conform indicelui prețurilor de consum comunicat de Institutul Național de Statistică, începând cu data rămânerii definitive a prezentei sentințe și până la plata efectivă și integrală. Totodată, conform art. 274 C. proc. civ., pârâta a fost obligată și la 12.268 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă, reprezentând taxe de timbru și onorarii pentru expert. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia nr. 81A din 13 martie 2014, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta pârâtă SC I.M.

SA, reținând, în esență, următoarele: Teza juridică susținută de reclamantă constă în faptul că este proprietara dreptului de proprietate cu privire la imobilul în litigiu și, ca urmare, este îndreptățită să se bucure de toate atributele dreptului de proprietate, respectiv dreptul de a folosi acest imobil potrivit naturii și destinației sale, dreptul de a-i culege fructele și dreptul de a dispune de bunul proprietatea sa. Reclamanta a susținut că a fost împiedicată de către pârâtă să folosească bunul său, deși, prin Decizia civilă nr. 1.358 din 30 septembrie 2005, Curtea de Apel București, în evocarea fondului, după anulare, a admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat pe pârâta SC I.M.

SA să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 4, compus din teren în suprafață de 593 mp, și construcție alcătuită din subsol, parter și etaj. Prin această decizie, s-a reținut, în esență, că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate cu privire la imobilul revendicat, respectiv că imobilul în litigiu nu a intrat în proprietatea statului în baza vreunui titlu, acesta rămânând continuu în patrimoniul reclamantei.

Această decizie a rămas irevocabilă prin Decizia civilă nr. 7.647 din 29 septembrie 2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în considerentele căreia s-a reținut că: "în mod just a reținut instanța de apel că în condițiile în care imobilul nu a intrat în proprietatea statului și în administrarea pârâtei, acesta a rămas în patrimoniul proprietarului inițial - reclamanta - iar certificatul de atestare invocat în apărarea sa de pârâtă nu este susceptibil de a fi interpretat în sensul că ar modifica statutul juridic real al imobilului". Imobilul în litigiu a fost predat de către pârâtă reclamantei la data de 17 iulie 2008, cu acea ocazie fiind încheiat procesul-verbal de predare-primire.

Reclamanta și-a fundamentat cererea de chemare în judecată pe temeiul art. 480 C. civ. și art. 998 C. civ., perioada avută în vedere pentru care a solicitat contravaloarea lipsei de folosință fiind 25 iunie 2007 - 17 iulie 2008, respectiv perioada cuprinsă între momentul sesizării instanței de judecată cu prezenta cerere și cel al eliberării imobilului, potrivit procesului-verbal de predare-primire sus-indicat. Angajarea răspunderii civile delictuale presupune dovedirea întrunirii condițiilor generale ale acesteia, astfel cum sunt reglementate în art. 998 - 999 C. civ., și anume: existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a raportului de cauzalitate între aceste prime cerințe și a vinovăției celui care a provocat prejudiciul.

În ceea ce privește prima condiție și anume existența faptei ilicite care să fi fost săvârșită de către pârâtă, Curtea a reținut că aceasta rezultă din deciziile sus-indicate, care au recunoscut reclamantei un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu și au consfințit absența dreptului pârâtei de a folosi bunul revendicat de reclamantă. Ca urmare, după soluționarea irevocabilă a acțiunii în revendicare, ocuparea imobilului de către pârâtă reprezintă o faptă ilicită, în sensul art. 998 C. civ.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție ce se impune a fi dovedită, respectiv prejudiciul, Curtea a reținut că acesta constă tocmai în lipsirea reclamantei de exercițiul concret al atributului jus utendi al dreptului de proprietate, care presupune exercitarea de către titularul său a unei stăpâniri efective asupra bunului în materialitatea sa din punct de vedere fizic sau economic, direct și nemijlocit, în interes propriu sau a consimți ca stăpânirea să fie exercitată în numele și în interesul acestuia, de către o altă persoană. Urmare a pronunțării Deciziei nr. 1.358 din 30 septembrie 2005 a Curții de Apel București, reclamanta se afla în posesia unui titlu prin raportare la care debitoarea, respectiv pârâta, avea obligația de a executa de bunăvoie dispoziția înscrisă în dispozitivul acestuia, începând cu data la care a fost pronunțată decizia în apel, decizie care, potrivit art. 376 alin. (1) cu referire la art. 377 pct. 3 C. proc.

civ., era definitivă și se putea pune în executare. În ceea ce privește legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs, s-a reținut că aceasta este evidentă, fiind dată de omisiunea pârâtei de a preda bunul reclamantei și de a-l păstra până la data de 17 iulie 2008, deși reclamanta era îndrituită în baza unei hotărâri judecătorești să se bucure de bunul său. Fapta pârâtei de nepredare a bunului până la această dată a generat lipsirea reclamantei de exercițiul folosinței asupra imobilului, ca atribut important al dreptului de proprietate, dar și de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosința unui bun le poate asigura titularului dreptului. Vinovăția celui care a cauzat prejudiciul reprezintă atitudinea psihică pe care autorul a avut-o la momentul săvârșirii faptei ilicite față de faptă și urmările acesteia.

Or, în cazul de față, deși pârâta avea cunoștință de hotărârea judecătorească care consfințea dreptul de proprietate a reclamantei, fiind parte în proces, nu a procedat la punerea în executare a hotărârii instanței de apel la momentul rămânerii ei definitive și nici imediat după pronunțarea deciziei instanței de recurs, ci doar mai târziu, la data de 17 iulie 2008. Ca urmare, de vreme ce printr-o hotărâre judecătorească pârâta era obligată să lase reclamantei imobilul în litigiu în deplină proprietate și posesie, o atare împrejurare este suficientă pentru reținerea vinovăției pârâtei conform art. 998 - 999 C. civ. Reținând toate acestea, pe tărâm delictual, excluzând vreo relație contractuală între părți, acest din urmă aspect nefiind susținut de nicio parte litigantă, Curtea a constatat nefondată critica susținută de apelanta pârâtă în sensul că trebuia mai întâi pusă în întârziere.

Potrivit doctrinei de specialitate, punerea în întârziere este un act preliminar, care anticipează prin avertizare pe debitor că neexecutarea la termen a obligației îi va antrena răspunderea, acest avertisment realizându-se pe cale oficială, prin somație sau cerere de chemare în judecată. Punerea în întârziere este necesară numai pentru neexecutarea unor obligații contractuale, întrucât numai în cazul unor convenții se poate vorbi de trecerea unui termen necesar pentru executarea unei obligații, în materie extracontractuală, pe tărâm delictual, nefiind necesară punerea în întârziere, întrucât din momentul săvârșirii faptului prejudiciabil se naște dreptul creditorului de a pretinde despăgubiri debitorului.

Trecerea termenului este esențială pentru punerea în întârziere în cazul convențiilor, însă există și situații în care nu este necesară îndeplinirea unor formalități de punere în întârziere, debitorul fiind de drept în întârziere, expres prevăzute de lege. Prin urmare, legiuitorul a reglementat modalitatea prin care se impune manifestarea de voință din partea creditorului prin care pretinde executarea obligației de către debitor prin punerea în întârziere, precum și cazurile în care nu este necesară îndeplinirea unor formalități de punere în întârziere, toate acestea fiind specifice unor situații contractuale, în care elementul termen are o conotație aparte.

Pentru situațiile extracontractuale, nefiind necesară curgerea vreunui termen, cel ce a săvârșit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este de drept în întârziere, fără a fi necesară efectuarea vreunei formalități speciale în acest scop, motiv pentru care nici legiuitorul nu a reglementat instituția punerii în întârziere la acest capitol, ea fiind dedusă din cele arătate mai sus. Cum reclamanta a sesizat instanța de judecată la data de 25 iunie 2010, aceasta este îndreptățită să solicite plata contravalorii lipsei de folosință începând cu data de 25 iunie 2007, această dată fiind ulterioară chiar pronunțării Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 7.647/2006, înscriindu-se ca termen limită în care reclamanta putea cere asemenea despăgubiri prin raportare la dispozițiile care reglementează instituția prescripției.

Termenul de prescripție, cu caracter general, aplicabil acțiunilor prin care se valorifică drepturi de creanță, cum este cazul cererii din prezenta cauză, este instituit de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia termenul de prescripție este de 3 ani. Acest termen se aplică tuturor acțiunilor personale cum este și cea de față - indiferent de izvorul concret al raporturilor juridice, desigur cu excepția cazurilor pentru care sunt stabilite termene speciale de prescripție.

Făcând aplicarea acestui text de lege la speța de față, raportat la momentul sesizării instanței, Curtea a constatat că reclamanta este îndreptățită să solicite pentru perioada 25 iunie 2007 - 17 iulie 2008 contravaloarea lipsei de folosință, pretențiile solicitate pentru această perioadă nefiind prescrise, reclamanta putând solicita prin cererea de chemare în judecată despăgubiri pentru prejudiciul înregistrat pe parcursul a 3 ani anteriori sesizării instanței de fond și până la data la care pârâta a înțeles să execute de bunăvoie hotărârea judecătorească care consfințea dreptul de proprietate în patrimoniul reclamantei. Chiar dacă instanța de fond a legat atitudinea pârâtei începând cu data introducerii acțiunii în revendicare, prin raportare la considerentele hotărârilor judecătorești pronunțate în litigiul având acest obiect, prima instanță a conchis că "nu se mai poate reține posesia de bună-credință invocată în prezent de către pârâta SC I.M.

SA". Or, tocmai acest aspect l-a susținut apelanta pârâtă și în cadrul procesului de față, în sensul bunei sale credințe, dovadă că a procedat la eliberarea imobilului de bunăvoie. Curtea a apreciat însă că susținerile apelantei referitoare la buna-credință nu pot fi primite ulterior pronunțării hotărârilor sus-indicate, de vreme ce o autoritate a statului, respectiv, o instanță de judecată, învestită cu o asemenea putere, a dispus în sensul obligării acesteia la lăsarea imobilului în litigiu în deplină proprietate și posesie, pârâta neînțelegând să execute de bunăvoie dispozițiile care îi incumbau decât la data de 17 iulie 2008. Mai mult, apelanta a susținut că a predat imobilul în litigiu la data de 17 iulie 2008 fără a încasa contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului, fapt ce îi dădea dreptul de retenție până la plata despăgubirilor.

Dreptul de retenție, reglementat expres de dispozițiile C. civ. pentru unele raporturi juridice, este recunoscut oricărui deținător al unui bun, ca un drept real de garanție, atunci când există o datorie în legătură cu bunul a cărui restituire se cere. Cu privire la dreptul de retenție al pârâtei, Curtea a constatat că pârâta nu a învestit instanța de judecată cu o cerere de sine stătătoare de constatare a unui drept de retenție, pe calea unei cereri reconvenționale care avea a fi impusă timbrajului, în condițiile Legii nr. 146/1997, până la dezdăunarea sa, constând în îmbunătățirile efectuate la imobilul din litigiu.

Mai mult, chiar și dacă dreptul de retenție ar fi invocat cu titlu de apărare pe fond, în apel, față de faptul că dreptul de retenție poate fi recunoscut doar deținătorului bunului, Curtea, având în vedere că apelanta pârâtă nu mai era deținătoarea bunului încă din data de 17 iulie 2008, ca urmare a predării voluntare a imobilului, a reținut că orice susținere legată de un drept de retenție nu poate fi validată. De altfel, pârâta a mai sesizat instanța de judecată cu cereri având ca obiect constatarea unui drept de retenție, însă, până la data soluționării prezentei cauze în apel, aceasta nu a obținut recunoașterea unui asemenea drept printr-o hotărâre definitivă.

Curtea nu a primit nici susținerile apelantei potrivit cărora în litigiul de revendicare nu a făcut decât să-și apere dreptul său în baza titlului exhibat, respectiv certificatul de atestare a dreptului de proprietate; că a solicitat pe cale separată contravaloarea îmbunătățirilor în legătură cu care a invocat un drept de retenție, și că, în cele din urmă, bunul a fost predat de bunăvoie, cu motivarea că toate aceste considerații reprezentând argumente pentru respingerea cererii de obligare a sa la plata contravalorii lipsei de folosință. Aceasta deoarece, așa cum s-a arătat mai sus, după rămânerea definitivă și chiar irevocabilă a hotărârii date în litigiul având ca obiect revendicare, pârâta era obligată să lase imobilul în deplină proprietate și posesie reclamantei.

Or, neprocedând în acest fel decât la data de 17 iulie 2008, fapta sa a atras răspunderea delictuală în condițiile arătate mai sus. În ceea ce privește ultima critică referitoare la modul de calcul al contravalorii lipsei de folosință, Curtea a reținut că principiul general în materia reparării prejudiciului pe tărâm delictual este acela al reparării integrale a acestuia. Aceasta înseamnă că autorul prejudiciului este obligat să acopere nu numai prejudiciul efectiv (damnum emergens), dar și beneficiul nerealizat (lucrum cessans). Or, beneficiul nerealizat de reclamantă ca urmare a ocupării imobilului de către pârâtă și după pronunțarea hotărârilor care au consfințit dreptul de proprietate al reclamantei, este reprezentat de chiria pe care aceasta ar fi putut-o obține prin închirierea imobilului pe piața liberă.

Acest beneficiu nerealizat a fost probat prin expertiza efectuată în primă instanță. De aceea, s-a reținut că nu prezintă relevanță cuantumul chiriei pe care pârâta a perceput-o în mod efectiv în perioada de referință care corespunde categoriei juridice distincte a fructelor civile (art. 483 - 487 C. civ.). Jus fruendi, un alt atribut al dreptului de proprietate, este facultatea conferită proprietarului de a utiliza bunul în propriul său interes, dobândind în proprietate fructele și veniturile pe care le poate obține din acesta. În mod corect, însă, instanța de fond a avut în vedere dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., întrucât un principiu care guvernează procesul civil este cel al disponibilității, iar unul din elementele definitorii ale acestui principiu este reglementat expres de art. 129 alin. (6) C. proc.

civ., conform căruia: "În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății". Curtea a avut în vedere că instanța de fond a omologat raportul de expertiză întocmit de expert C.N., raport ce a fost depus la data de 3 octombrie 2012, fără ca pârâta să formuleze vreo obiecțiune la raportul de expertiză și doar cu ocazia cuvântului pe fond aceasta a solicitat cenzurarea de către instanță numai a modalității de actualizare a contravalorii lipsei de folosință a imobilului cu indicele de inflație, solicitând ca suma să nu fie exprimată în euro. Ca urmare, Curtea a constatat că pârâta a adus critici raportului de expertiză doar prin cererea de apel, așa cum au fost expuse în conținutul acesteia, fiind, astfel, formulate cu depășirea termenului prevăzut de art. 103 alin. (1) C. proc.

civ., și că acestea nici nu au fost dovedite în calea de atac a apelului, pârâta neînțelegând să formuleze probatorii în acest sens, în această fază procesuală dispozițiile art. 1.169 C. civ. fiind pe deplin aplicabile. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC I.M. SA, care, indicând art. 304. pct. 9 C. proc.

civ., în sensul că "hotărârea pronunțată (...) a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii", în dezvoltarea criticilor formulate, a arătat că, în mod greșit, instanța de apel a ignorat apărările susținute atât în față acesteia, cât și în fața instanței de fond, privind corelația dintre invocarea dreptului de retenție în acțiunea introductivă ce face obiectul Dosarului nr. 41.972/3/2007*, formulată de recurenta I., având ca obiect contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului, acțiune admisă prin Sentința civilă nr. 1.283 din 15 iunie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, și confirmată (în parte) de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 7.103/2/2012, și buna-credință a recurentei I.; că apărarea recurentei I. privind inadmisibilitatea acțiunii în lipsa punerii în întârziere reglementată imperativ de art. 1.079 C. civ., a fost respinsă de instanța de apel cu o motivare greșită, întrucât, față de obiectul acțiunii, s-a învederat instanței de fond faptul că pentru a fi admisibilă cererea în pretenții reprezentând lipsa de folosință societatea pârâtă trebuia pusă în întârziere până la formularea cererii de chemare în judecată, această cerere nefiind formulată în procesul de revendicare.

Or, având în vedere natura juridică civilă a prezentului proces, punerea în întârziere trebuie să fie expresă și să se realizeze, conform dispozițiilor art. 1.079 C. civ., prin notificare realizată prin executorul judecătoresc sau prin cerere de chemare în judecată. Imobilul din str. P., compus din clădire având subsol (250 mp), parter (350 mp) și etaj (350 mp), și teren în suprafață de 593 mp, a intrat în patrimoniul pârâtei în anul 1993, ca aport la capitalul social al acesteia adus de acționarul SC I. SA, conform Actului adițional nr. 1/1993 la Protocolul de predare-primire a patrimoniului net încheiat între SC I. SA București și SC I.M. SA. În baza Actului adițional nr. 1/1993, a dispozițiilor Legii nr. 15/1990, privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, și a H.G.

nr. 834/1991, privind stabilirea și evaluarea unor terenuri aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat, ulterior, pârâtei i s-a emis de către Ministerul Industriilor, în anul 1996, Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra imobilului din Str. P., sector 4, reprezentând titlul său de proprietate. În calitate de titular al dreptului de proprietate asupra imobilului respectiv, pârâta a arătat că a realizat de-a lungul anilor o serie de lucrări de conservare, întreținere și îmbunătățire a imobilului, dat fiind că acesta a fost preluat de I. într-o stare de degradare avansată, astfel cum s-a consemnat în Procesul-verbal încheiat la 20 ianuarie 1986 între Biblioteca Centrală de Stat și I. București - Brigada 5 Muntenia, conform cu Dispoziția nr. 9 a Consiliului Culturii și Educației Socialiste.

O primă concluzie care se desprinde din cuprinsul acestor acte constă în faptul că atât construcția, cât și terenul au intrat în mod legal în patrimoniul I.M. (fosta Brigada 5 Muntenia), aceasta uzând cu bună-credință de toate atributele acestui drept de proprietate până la pierderea sa irevocabilă. SC I.M. SA a fost proprietara imobilului teren și construcție, drept de proprietate opozabil terților prin înscrierea acestuia în cartea funciară. Or, atâta vreme cât reclamanta nu a pus-o în întârziere conform legii cu cererea sa în pretenții constând în plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului, societatea pârâtă urmează a fi considerată de bună-credință, mai ales că imobilul a fost predat la data de 17 iulie 2008, la inițiativa sa, fără a încasa contravaloarea îmbunătățirilor aduse acestuia, fapt ce îi dădea dreptul de retenție asupra acestuia până la data plații despăgubirilor.

Instanța a ignorat apărările recurentei pârâte privind buna sa credință, cu consecința gravă a pronunțării unei soluții nelegale - de obligare a sa la plata contravalorii lipsei de folosință, în condițiile în care o astfel de cerere este inadmisibilă, având în vedere că pârâta invocase în prealabil un drept de retenție asupra imobilului până la restituirea de către intimata-reclamantă a contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului. Raționamentul instanței contrazice flagrant întreaga practică judiciară întemeiată pe principii de drept clar definite ce statuează fără echivoc faptul că cel puțin până la data pronunțării unei soluții definitive și irevocabile, în cauză, buna-credință a părților nu poate fi pusă în discuție.

Astfel, pentru acordarea contravalorii lipsei de folosință, având natura juridică a daunelor interese compensatorii, trebuie analizată îndeplinirea condițiilor prevăzute de 1.075 C. civ. și urm., adică a condițiilor răspunderii civile (existența unei fapte ilicite, a debitorului, a vinovăției acestuia și îndeplinirea cerinței privind punerea în întârziere a debitorului obligației neexecutate), dar și a celor specifice obligației de despăgubire (existența unui prejudiciu care să fi fost cauzat creditorului și existența unei legături de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită a debitorului). Or, în acest caz, recurenta pârâtă nu era de drept în întârziere ci, pentru a fi admisibilă cererea în pretenții reprezentând lipsa de folosință, creditorul (intimata-reclamantă) avea obligația de a-l pune pe debitor în întârziere, solicitând executarea obligației până la formularea cererii de chemare în judecată.

Mai mult, instanța de fond trebuia să aibă în vedere faptul că recurenta invocase, pe calea unei acțiuni separate având ca obiect obligarea intimatei-reclamante la restituirea contravalorii îmbunătățirilor, și un capăt de cerere având ca obiect dreptul de retenție asupra bunului imobil. Prin urmare, buna-credință a recurentei pârâte, derivând din apărarea dreptului său de proprietate în cadrul acțiunii în revendicare, formularea unei acțiuni legitime pentru recuperarea contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului (acțiune admisă în fond de Tribunalul București, confirmată în parte, în apel, de Curtea de Apel București), invocarea dreptului de retenție și predarea de bunăvoie către intimata-reclamantă a imobilului reprezintă tot atâtea argumente pentru respingerea cererii de obligare a pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință.

S-a mai arătat că instanța de apel a ignorat toate apărările apelantei-pârâte referitoare la modul greșit de calcul al contravalorii lipsei de folosință, în condițiile în care ambii experți au plecat de la premise greșite în aprecierea suprafeței utile și utilizabile efectiv din imobilul respectiv, în sensul că au aplicat o chirie lunară unitară pentru tot spațiul fără a ține cont de destinația încăperilor, știut fiind că aceasta este calculată diferit la închirierea unor spații de natura celor în speță, respectiv, prețuri diferite pentru spații comune și pentru birouri, și că cea mai mare parte din clădirea respectivă are destinația de sală de spectacole și doar o mică parte este proprie activității de birouri.

Examinând decizia recurată în limita criticilor de nelegalitate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulate de pârâta SC I.M. SA, se constată că recursul este nefondat, pentru cele ce succed: Criticile formulate de pârâtă potrivit cărora acțiunea reclamantei este inadmisibilă în lipsa punerii în întârziere a acesteia, potrivit art. 1.079 C. civ., și că soluția instanței de apel de respingere a acestei excepții este greșită, sunt neîntemeiate. Astfel, potrivit art. 1.079 C. civ. de la 1864, "dacă obligația consistă în a da sau în a face, debitorul se va pune în întârziere prin o notificare ce i se va face prin tribunalul domiciliului său.

Debitorul este de drept în întârziere: 1) în cazurile anume determinate de lege; 2) când s-a constatat expres că debitorul va fi în întârziere la împlinirea termenului, fără a fi necesitatea de notificare; 3) când obligația nu putea fi îndeplinită decât în un timp determinat, ce debitorul a lăsat să treacă". Aceste dispoziții reglementează punerea în întârziere a debitorului care trebuie să-și execute obligația ce-i revine la termenul prevăzut de părți în contract sau, dacă un astfel de termen nu a fost prevăzut, de îndată ce obligația a fost asumată. Dacă nu execută obligația asumată prin contract, debitorul este în întârziere, dar pentru ca acesta să producă efecte juridice specifice ea trebuie constatată în formula prevăzută de lege, potrivit art. 1.079 C. civ.

de la 1864, respectiv punerea în întârziere se realizează prin notificare. Prin urmare, punerea în întârziere este necesară numai pentru neexecutarea unor obligații contractuale, pentru că numai în cazul unor convenții se poate vorbi de trecerea unui termen pentru executarea unei obligații, așa cum corect a reținut și instanța de apel.

În situația răspunderii civile delictuale, cum este cazul în speță, se constată că nu este necesară punerea în întârziere a debitorului, întrucât din momentul săvârșirii faptului prejudiciabil se naște dreptul creditorului de a pretinde despăgubiri debitorului, nefiind necesară curgerea vreunui termen din momentul săvârșirii faptului ilicit pentru a se naște dreptul creditorului de a pretinde despăgubiri, debitorul, cel ce a săvârșit fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, fiind de drept în întârziere fără a mai fi nevoie de efectuarea vreunei formalități speciale în acest scop, acesta fiind și motivul pentru care nici legiuitorul nu a reglementat instituția punerii în întârziere în cadrul capitolului privind răspunderea civilă delictuală.

Cum reclamanta a sesizat instanța de judecată cu o acțiune în răspundere civilă delictuală îndreptată împotriva pârâtei, se constată că legal a reținut instanța de apel că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 1.079 C. civ. de la 1864, întrucât acestea reglementează punerea în întârziere a debitorului numai pentru neexecutarea obligațiilor asumate în materie contractuală, astfel că susținerile pârâtei potrivit cărora pentru a fi admisibilă acțiunea în pretenții promovată de reclamantă împotriva sa, în temeiul art. 998 - 999 C. civ., aceasta trebuia pusă în întârziere, sunt nefondate.

Lipsa notificării prin care pârâta să fi fost pusă în întârziere până la formularea cererii de chemare în judecată, acțiunea în pretenții pendinte având ca obiect obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului proprietatea reclamantei, în condițiile art. 998 - 999 C. civ., deși aceasta nu este necesară în cazul răspunderii civile delictuale, nu conduce la concluzia că pârâta a deținut imobilul cu bună-credință, așa cum susține aceasta, deoarece obligația pârâtei de a preda imobilul către reclamantă îi revenea începând cu data soluționării definitive a litigiului dintre părți privind revendicarea imobilului în litigiu, prin Decizia civilă nr. 1.358 din 30 septembrie 2005 a Curții de Apel București.

Nici împrejurarea că pârâta a predat la inițiativa sa, la 17 iulie 2008, imobilul către reclamantă nu poate să conducă la concluzia că aceasta a deținut imobilul cu bună-credință, câtă vreme pârâta nu a dovedit că, în baza unei hotărâri judecătorești, ar fi avut un drept de retenție asupra imobilului în litigiu până la achitarea contravalorii îmbunătățirilor aduse acestuia.

În ceea ce privește susținerea pârâtei în sensul că, în apel, cu titlu de apărare, a invocat dreptul de retenție asupra imobilului în litigiu, iar instanța greșit a reținut că o asemenea susținere nu poate fi validată, se constată că este neîntemeiată, întrucât s-a apreciat corect că o astfel de apărare nu poate fi primită câtă vreme dreptul de retenție poate fi invocat numai de cel care posedă imobilul, iar pârâta nu mai era deținătoarea acestuia din data de 17 iulie 2008. Susținerea pârâtei potrivit căreia pentru acordarea contravalorii lipsei de folosință, având natura juridică a daunelor de întârziere compensatorii, trebuie analizată îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1.075 și urm. C. civ., adică îndeplinirea condițiilor răspunderii civile, se constată că este, de asemenea, nefondată.

Astfel, deși a indicat ca temei legal al acestor critici art. 1075 C. civ., se constată că pârâta, fără a arăta expres, a susținut că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile care fac să se nască răspunderea civilă contractuală a acesteia, ceea ce nu ar atrage dreptul subiectiv al intimatei reclamante, în calitate de creditoare, de acordare a lipsei de folosință a imobilului având "natura juridică a daunelor interese compensatorii", întrucât dreptul la daune interese, fie moratorii, fie compensatorii, presupune, în mod obligatoriu, existența răspunderii civile contractuale.

Numai că, în speță, intimata reclamantă nu a invocat o legătură contractuală între aceasta și pârâtă, ci a făcut dovada îndeplinirii condițiilor care au dus la nașterea răspunderii civile delictuale a pârâtei, în condițiile art. 998 - 999 C. civ., respectiv, a faptei ilicite a acesteia - de a nu preda imobilul în deplină posesie și proprietate reclamantei după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a tranșat dreptul de proprietate asupra acestuia.

Astfel, se constată că instanța de apel, verificând îndeplinirea condițiilor generale pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, a reținut că în speță acestea sunt îndeplinite, respectiv, existența faptei ilicite a pârâtei constând în ocuparea imobilului proprietatea reclamantei fără niciun titlu după soluționarea acțiunii în revendicare, în mod pozitiv, în favoarea reclamantei, prin hotărâre definitivă și irevocabilă; a prejudiciului ce constă tocmai în lipsirea reclamantei de exercițiul dreptului de folosință al imobilului; a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul produs, aceasta fiind dată de omisiunea pârâtei de a preda bunul reclamantei după rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a tranșat dreptul de proprietate asupra imobilului în favoarea reclamantei, și de a-l păstra până la 17 iulie 2008, precum și a vinovăției celui care a cauzat prejudiciul ce rezultă din faptul că, deși pârâta avea cunoștință de hotărârea judecătorească care consfințea dreptul reclamantei, fiind parte în proces, aceasta nu a procedat la predarea imobilului către reclamantă la momentul rămânerii definitive a respectivei hotărâri, ceea ce exclude atât deținerea cu bună-credință de către pârâtă a imobilului în litigiu, cât și exonerarea sa de plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului către reclamantă.

Celelalte critici formulate de pârâtă, așa cum au fost expuse mai sus, vizează netemeinicia deciziei recurate, respectiv, stabilirea situației de fapt de către instanța de apel, și nu se pot încadra în niciunul din motivele de nelegalitate strict și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., iar sancțiunea este aceea a neanalizării lor. Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC I.M. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC I.M. SA împotriva Deciziei nr. 81A din 13 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 octombrie 2014. Procesat de GGC - AZ