ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2642/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2642/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 30 iunie

2010, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr.

31.775/3/2010, reclamanta Parohia "Cărămidarii de Jos", în

contradictoriu cu pârâta SC I.M. SA, a solicitat acordarea sumei de 200.000

RON, cu titlu de lipsă de folosință a imobilului situat în București, sector 4,

pentru perioada 25 iunie 2007 - 17 iulie 2008 (data eliberării imobilului de

către pârâtă), precum și actualizarea sumei, în temeiul art. 371

2

C.

proc. civ. până la data plații efective a sumei datorate reclamantei.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că, în urma cererii de revendicare formulată la

data de 2 august 1996, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin

Decizia civilă nr. 1.358 din 30 septembrie 2005, definitivă și irevocabilă,

prin Decizia civilă nr. 7.647 din 29 septembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, a obligat pe "pârâta SC I.M. SA să lase reclamantei în

deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din București, sector 4,

compus din teren în suprafața de 593 mp, și construcție (subsol, parter și

etaj)" și, de asemenea, a reținut în considerentele deciziei că "în

prezenta cauză, imobilul nu a intrat în proprietatea statului în baza vreunui

titlu, nu a operat transferul dreptului de proprietate, acesta rămânând

continuu până în prezent în patrimoniul reclamantei".

Invocând art. 480 C.

civ., reclamanta a susținut că a fost privată de dreptul de a se bucura de

atributele dreptului de proprietate, respectiv a fost lipsită de dreptul de a

întrebuința acest imobil potrivit naturii și destinației sale, de dreptul de

a-i culege fructele, precum și dreptul de a dispune de bunul proprietatea sa pe

toata perioada invocată.

Reclamanta a susținut

că are dreptul la plata contravalorii lipsei de folosință de către pârâtă,

începând cu data de 25 iunie 2007 (anterior dreptul fiind prescris) și până la

data de 17 iulie 2008 (data eliberării imobilului, conform procesului-verbal de

predare-primire - anexa nr. 3).

Totodată, a arătat că

data de 29 septembrie 2006 este și data la care a încetat buna-credință a

pârâtei motivat de faptul că la acea dată reclamanta a câștigat definitiv și

irevocabil, imobilul în discuție, iar pârâta a înțeles să-l elibereze abia în

data de 17 iulie 2008.

Reclamanta a făcut

precizarea că plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului i se cuvine

de la data la care a încetat buna-credință a pârâtei, având în vedere și

considerentele Deciziei civile nr. 4.323 din 9 iunie 2004, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, care statuează că: "(...) instanțele vor

trebui să analizeze și (...) obligarea la plata lipsei de folosință pentru

spațiul deținut, din momentul în care buna-credință a reclamantei a încetat să

mai existe și, deci, legat de acesta, data de la care fructele civile se cuvin

proprietarului".

Astfel, cum nu se

poate reține nicio culpă din partea sa și cum pârâta a folosit gratuit bunul

proprietatea sa, și i-a cauzat un prejudiciu prin lipsa dreptului de folosință,

și, implicit, prin lipsa dreptului de a culege fructele pe care le-ar fi dat

respectivul imobil, reclamanta a susținut că se află în situația în care pârâta

are obligația de a-i achita plata contravalorii lipsei de folosință a

imobilului în litigiu, obligație la care nu poate fi constrânsă decât prin

admiterea prezentei cereri.

Reclamanta a mai

invocat Decizia civilă nr. 1.999 din 15 martie 2005, pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, în care s-a statuat că: "din punct de vedere

juridic imobilul nu a ieșit din proprietatea autorului reclamanților; lipsa de

folosință a imobilului a determinat un prejudiciu în patrimoniul

reclamanților-apelanți și în baza dispozițiilor art. 998 C. civ. pârâta a fost

obligată la plata despăgubirilor".

De asemenea,

reclamanta a invocat și art. 1 din Primul Protocol 1 adițional la Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

În drept, reclamanta

și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 480 și art. 998 C. civ. de la 1864,

aplicabile în cauză.

Prin cererea de la

dosar, reclamanta și-a majorat cuantumul pretențiilor la suma de 657.314 RON,

solicitând ca pârâta să fie obligată la plata acestei sume la care a fost

estimat prejudiciul cauzat prin lipsirea de folosință a imobilului situat în

București, sector 4, proprietatea sa, pentru perioada 25 iunie 2007 - 17 iulie

2008, de către expertul ing. C.N., tribunalul constatând, astfel, că expertiza

contrarie administrată în cauză a fost agreată de ambele părți ca fiind mai

bine fundamentată, astfel că a omologat această expertiză.

Prin Sentința civilă

nr. 713 din 9 aprilie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis

acțiunea formulată de reclamantă și a obligat pe pârâtă la 657.314 RON

despăgubiri și la 12.268 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, către

reclamantă, sume care urmează să fie actualizate, conform indicelui prețurilor

de consum comunicat de Institutul Național de Statistică, începând cu data

rămânerii definitive a prezentei sentințe și până la plata efectivă și

integrală a sumelor, reținând următoarele:

În urma cererii de

revendicare formulate de către Parohia "Cărămidarii de Jos" la data

de 2 august 1996, înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București,

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 1.358

din 30 septembrie 2005, definitivă și irevocabilă în temeiul Deciziei nr. 7.647

din 29 septembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a obligat-o pe

pârâta SC I.M. SA să-i lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul situat în București, sector 4, compus din teren în suprafața

de 593 mp, și construcție (subsol, parter și etaj), instanța reținând în

considerentele deciziei că, pe de o parte, imobilul revendicat nu a intrat în

proprietatea statului în baza vreunui titlu și nu a operat transferul dreptului

de proprietate în favoarea statului în vreun alt mod, dreptul rămânând

continuu, până la data revendicării, în patrimoniul reclamantei.

Pe de altă parte, s-a

reținut că pârâta SC I.M. SA, pe cale de excepție, a invocat dobândirea

dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani, invocând joncțiunea

posesiei sale cu posesia antecesoarei sale din perioada de guvernare comunistă

când a fost preluat imobilul din posesia reclamantei.

Instanța de fond a

apreciat că nu se poate reține dobândirea dreptului de proprietate prin

uzucapiunea de 30 de ani și a respins această excepție, constatând că opoziția

pârâtei a fost nejustificată, întrucât aceasta nu avea dreptul pretins, și că,

față de opoziția nejustificată manifestată de către pârâtă în cadrul acțiunii

în revendicare încă de la data introducerii acestei acțiuni (2 august 1996), nu

se mai poate reține posesia de bună-credință invocată în prezent de către

pârâtă.

Instanța de fond a

apreciat că, potrivit art. 480 C. civ. de la 1864 aplicabil în cauză,

reclamanta Parohia "Cărămidarii de Jos" a fost privată nejustificat

de către pârâtă de dreptul de a se bucura pe deplin de atributele dreptului de

proprietate; că aceasta a fost lipsită de folosința imobilului potrivit naturii

și destinației sale ("usus") și de dreptul de a-i culege fructele

("fructus") pe toată perioada invocată (începând cu 25 iunie 2007

până la 17 iulie 2008, dată la care a fost eliberat imobilul conform

Procesului-verbal de predare-primire din 17 iulie 2008 încheiat între părți),

pentru perioada anterioară dreptul fiind prescris, așa cum, de altfel, a

recunoscut chiar reclamanta.

Conform art. 483 C.

civ., fructele civile ale imobilului (în speță chirii), i se cuveneau

reclamantei în calitate de proprietar, iar prin refuzul de predare a

imobilului, chiar și după admiterea acțiunii în revendicare în mod definitiv și

irevocabil, pârâta i-a cauzat reclamantei un prejudiciu, devenind incidente

dispozițiile art. 998 C. civil, privind răspunderea civilă delictuală, astfel

că repararea acestui prejudiciu presupune repararea atât a prejudiciului

efectiv ("damnum emergens"), cât și a beneficiului nerealizat

("lucrum cessans").

A reținut instanța de

fond că prejudiciul suferit de către reclamanta Parohia "Cărămidarii de

Jos" a fost dovedit prin expertiza tehnică de specialitate întocmită de

către expertul ing. C.N., din care rezultă că valoarea totală a lipsei de

folosință a imobilului reprezentând chirii neculese, actualizate, pentru

perioada 25 iunie 2007 - 17 iulie 2008, este de 657.314 RON.

Acest prejudiciu a

fost cauzat prin fapta culpabilă a pârâtei SC I.M. SA, care, nici după

admiterea acțiunii în revendicare nu a înțeles să predea imobilul asupra căruia

nu avea un drept preferabil față de cel invocat de către reclamantă.

De asemenea, a

reținut instanța de fond că există raport de cauzalitate dintre fapta culpabilă

a pârâtei și prejudiciul suferit de reclamantă, astfel că sunt îndeplinite

condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 C. civ.

În consecință, s-a

admis acțiunea reclamantei, conform precizării din dosar, și a fost obligată

pârâta la 657.314 RON despăgubiri către reclamantă, sumă care urmează să fie

actualizată, conform indicelui prețurilor de consum comunicat de Institutul

Național de Statistică, începând cu data rămânerii definitive a prezentei

sentințe și până la plata efectivă și integrală.

Totodată, conform

art. 274 C. proc. civ., pârâta a fost obligată și la 12.268 RON cu titlu de

cheltuieli de judecată către reclamantă, reprezentând taxe de timbru și

onorarii pentru expert.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin

Decizia nr. 81A din 13 martie 2014, a respins, ca nefondat, apelul declarat de

apelanta pârâtă SC I.M. SA, reținând, în esență, următoarele:

Teza juridică

susținută de reclamantă constă în faptul că este proprietara dreptului de

proprietate cu privire la imobilul în litigiu și, ca urmare, este îndreptățită

să se bucure de toate atributele dreptului de proprietate, respectiv dreptul de

a folosi acest imobil potrivit naturii și destinației sale, dreptul de a-i culege

fructele și dreptul de a dispune de bunul proprietatea sa.

Reclamanta a susținut

că a fost împiedicată de către pârâtă să folosească bunul său, deși, prin

Decizia civilă nr. 1.358 din 30 septembrie 2005, Curtea de Apel București, în

evocarea fondului, după anulare, a admis în parte acțiunea reclamantei și a

obligat pe pârâta SC I.M. SA să lase în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul situat în București, sector 4, compus din teren în suprafață

de 593 mp, și construcție alcătuită din subsol, parter și etaj.

Prin această decizie,

s-a reținut, în esență, că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate

cu privire la imobilul revendicat, respectiv că imobilul în litigiu nu a intrat

în proprietatea statului în baza vreunui titlu, acesta rămânând continuu în

patrimoniul reclamantei.

Această decizie a

rămas irevocabilă prin Decizia civilă nr. 7.647 din 29 septembrie 2006,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în considerentele căreia s-a

reținut că: "în mod just a reținut instanța de apel că în condițiile în

care imobilul nu a intrat în proprietatea statului și în administrarea pârâtei,

acesta a rămas în patrimoniul proprietarului inițial - reclamanta - iar

certificatul de atestare invocat în apărarea sa de pârâtă nu este susceptibil de

a fi interpretat în sensul că ar modifica statutul juridic real al

imobilului".

Imobilul în litigiu a

fost predat de către pârâtă reclamantei la data de 17 iulie 2008, cu acea

ocazie fiind încheiat procesul-verbal de predare-primire.

Reclamanta și-a fundamentat

cererea de chemare în judecată pe temeiul art. 480 C. civ. și art. 998 C. civ.,

perioada avută în vedere pentru care a solicitat contravaloarea lipsei de

folosință fiind 25 iunie 2007 - 17 iulie 2008, respectiv perioada cuprinsă

între momentul sesizării instanței de judecată cu prezenta cerere și cel al

eliberării imobilului, potrivit procesului-verbal de predare-primire

sus-indicat.

Angajarea răspunderii

civile delictuale presupune dovedirea întrunirii condițiilor generale ale

acesteia, astfel cum sunt reglementate în art. 998 - 999 C. civ., și anume:

existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a raportului de cauzalitate

între aceste prime cerințe și a vinovăției celui care a provocat prejudiciul.

În ceea ce privește

prima condiție și anume existența faptei ilicite care să fi fost săvârșită de

către pârâtă, Curtea a reținut că aceasta rezultă din deciziile sus-indicate,

care au recunoscut reclamantei un drept de proprietate asupra imobilului în

litigiu și au consfințit absența dreptului pârâtei de a folosi bunul revendicat

de reclamantă. Ca urmare, după soluționarea irevocabilă a acțiunii în

revendicare, ocuparea imobilului de către pârâtă reprezintă o faptă ilicită, în

sensul art. 998 C. civ.

În ceea ce privește

cea de-a doua condiție ce se impune a fi dovedită, respectiv prejudiciul,

Curtea a reținut că acesta constă tocmai în lipsirea reclamantei de exercițiul

concret al atributului jus utendi al dreptului de proprietate, care presupune

exercitarea de către titularul său a unei stăpâniri efective asupra bunului în

materialitatea sa din punct de vedere fizic sau economic, direct și nemijlocit,

în interes propriu sau a consimți ca stăpânirea să fie exercitată în numele și

în interesul acestuia, de către o altă persoană.

Urmare a pronunțării

Deciziei nr. 1.358 din 30 septembrie 2005 a Curții de Apel București,

reclamanta se afla în posesia unui titlu prin raportare la care debitoarea,

respectiv pârâta, avea obligația de a executa de bunăvoie dispoziția înscrisă

în dispozitivul acestuia, începând cu data la care a fost pronunțată decizia în

apel, decizie care, potrivit art. 376 alin. (1) cu referire la art. 377 pct. 3

C. proc. civ., era definitivă și se putea pune în executare.

În ceea ce privește

legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs, s-a reținut

că aceasta este evidentă, fiind dată de omisiunea pârâtei de a preda bunul

reclamantei și de a-l păstra până la data de 17 iulie 2008, deși reclamanta era

îndrituită în baza unei hotărâri judecătorești să se bucure de bunul său. Fapta

pârâtei de nepredare a bunului până la această dată a generat lipsirea

reclamantei de exercițiul folosinței asupra imobilului, ca atribut important al

dreptului de proprietate, dar și de valorificarea concretă a tuturor

beneficiilor materiale pe care folosința unui bun le poate asigura titularului

dreptului.

Vinovăția celui care

a cauzat prejudiciul reprezintă atitudinea psihică pe care autorul a avut-o la

momentul săvârșirii faptei ilicite față de faptă și urmările acesteia. Or, în

cazul de față, deși pârâta avea cunoștință de hotărârea judecătorească care

consfințea dreptul de proprietate a reclamantei, fiind parte în proces, nu a

procedat la punerea în executare a hotărârii instanței de apel la momentul

rămânerii ei definitive și nici imediat după pronunțarea deciziei instanței de

recurs, ci doar mai târziu, la data de 17 iulie 2008. Ca urmare, de vreme ce

printr-o hotărâre judecătorească pârâta era obligată să lase reclamantei

imobilul în litigiu în deplină proprietate și posesie, o atare împrejurare este

suficientă pentru reținerea vinovăției pârâtei conform art. 998 - 999 C. civ.

Reținând toate

acestea, pe tărâm delictual, excluzând vreo relație contractuală între părți,

acest din urmă aspect nefiind susținut de nicio parte litigantă, Curtea a constatat

nefondată critica susținută de apelanta pârâtă în sensul că trebuia mai întâi

pusă în întârziere.

Potrivit doctrinei de

specialitate, punerea în întârziere este un act preliminar, care anticipează

prin avertizare pe debitor că neexecutarea la termen a obligației îi va antrena

răspunderea, acest avertisment realizându-se pe cale oficială, prin somație sau

cerere de chemare în judecată.

Punerea în întârziere

este necesară numai pentru neexecutarea unor obligații contractuale, întrucât

numai în cazul unor convenții se poate vorbi de trecerea unui termen necesar

pentru executarea unei obligații, în materie extracontractuală, pe tărâm

delictual, nefiind necesară punerea în întârziere, întrucât din momentul

săvârșirii faptului prejudiciabil se naște dreptul creditorului de a pretinde

despăgubiri debitorului.

Trecerea termenului

este esențială pentru punerea în întârziere în cazul convențiilor, însă există

și situații în care nu este necesară îndeplinirea unor formalități de punere în

întârziere, debitorul fiind de drept în întârziere, expres prevăzute de lege.

Prin urmare,

legiuitorul a reglementat modalitatea prin care se impune manifestarea de

voință din partea creditorului prin care pretinde executarea obligației de

către debitor prin punerea în întârziere, precum și cazurile în care nu este

necesară îndeplinirea unor formalități de punere în întârziere, toate acestea

fiind specifice unor situații contractuale, în care elementul termen are o

conotație aparte.

Pentru situațiile

extracontractuale, nefiind necesară curgerea vreunui termen, cel ce a săvârșit

fapta ilicită cauzatoare de prejudicii este de drept în întârziere, fără a fi

necesară efectuarea vreunei formalități speciale în acest scop, motiv pentru

care nici legiuitorul nu a reglementat instituția punerii în întârziere la

acest capitol, ea fiind dedusă din cele arătate mai sus.

Cum reclamanta a

sesizat instanța de judecată la data de 25 iunie 2010, aceasta este

îndreptățită să solicite plata contravalorii lipsei de folosință începând cu

data de 25 iunie 2007, această dată fiind ulterioară chiar pronunțării Înaltei

Curți de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 7.647/2006, înscriindu-se

ca termen limită în care reclamanta putea cere asemenea despăgubiri prin

raportare la dispozițiile care reglementează instituția prescripției.

Termenul de

prescripție, cu caracter general, aplicabil acțiunilor prin care se valorifică

drepturi de creanță, cum este cazul cererii din prezenta cauză, este instituit

de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia termenul de

prescripție este de 3 ani.

Acest termen se

aplică tuturor acțiunilor personale cum este și cea de față - indiferent de

izvorul concret al raporturilor juridice, desigur cu excepția cazurilor pentru

care sunt stabilite termene speciale de prescripție.

Făcând aplicarea

acestui text de lege la speța de față, raportat la momentul sesizării

instanței, Curtea a constatat că reclamanta este îndreptățită să solicite

pentru perioada 25 iunie 2007 - 17 iulie 2008 contravaloarea lipsei de

folosință, pretențiile solicitate pentru această perioadă nefiind prescrise,

reclamanta putând solicita prin cererea de chemare în judecată despăgubiri

pentru prejudiciul înregistrat pe parcursul a 3 ani anteriori sesizării

instanței de fond și până la data la care pârâta a înțeles să execute de

bunăvoie hotărârea judecătorească care consfințea dreptul de proprietate în

patrimoniul reclamantei.

Chiar dacă instanța

de fond a legat atitudinea pârâtei începând cu data introducerii acțiunii în

revendicare, prin raportare la considerentele hotărârilor judecătorești

pronunțate în litigiul având acest obiect, prima instanță a conchis că "nu

se mai poate reține posesia de bună-credință invocată în prezent de către

pârâta SC I.M. SA". Or, tocmai acest aspect l-a susținut apelanta pârâtă

și în cadrul procesului de față, în sensul bunei sale credințe, dovadă că a

procedat la eliberarea imobilului de bunăvoie.

Curtea a apreciat

însă că susținerile apelantei referitoare la buna-credință nu pot fi primite

ulterior pronunțării hotărârilor sus-indicate, de vreme ce o autoritate a

statului, respectiv, o instanță de judecată, învestită cu o asemenea putere, a

dispus în sensul obligării acesteia la lăsarea imobilului în litigiu în deplină

proprietate și posesie, pârâta neînțelegând să execute de bunăvoie dispozițiile

care îi incumbau decât la data de 17 iulie 2008.

Mai mult, apelanta a

susținut că a predat imobilul în litigiu la data de 17 iulie 2008 fără a încasa

contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului, fapt ce îi dădea dreptul de

retenție până la plata despăgubirilor.

Dreptul de retenție,

reglementat expres de dispozițiile C. civ. pentru unele raporturi juridice,

este recunoscut oricărui deținător al unui bun, ca un drept real de garanție,

atunci când există o datorie în legătură cu bunul a cărui restituire se cere.

Cu privire la dreptul

de retenție al pârâtei, Curtea a constatat că pârâta nu a învestit instanța de

judecată cu o cerere de sine stătătoare de constatare a unui drept de retenție,

pe calea unei cereri reconvenționale care avea a fi impusă timbrajului, în

condițiile Legii nr. 146/1997, până la dezdăunarea sa, constând în

îmbunătățirile efectuate la imobilul din litigiu.

Mai mult, chiar și

dacă dreptul de retenție ar fi invocat cu titlu de apărare pe fond, în apel,

față de faptul că dreptul de retenție poate fi recunoscut doar deținătorului

bunului, Curtea, având în vedere că apelanta pârâtă nu mai era deținătoarea

bunului încă din data de 17 iulie 2008, ca urmare a predării voluntare a

imobilului, a reținut că orice susținere legată de un drept de retenție nu

poate fi validată.

De altfel, pârâta a

mai sesizat instanța de judecată cu cereri având ca obiect constatarea unui

drept de retenție, însă, până la data soluționării prezentei cauze în apel,

aceasta nu a obținut recunoașterea unui asemenea drept printr-o hotărâre

definitivă.

Curtea nu a primit

nici susținerile apelantei potrivit cărora în litigiul de revendicare nu a

făcut decât să-și apere dreptul său în baza titlului exhibat, respectiv

certificatul de atestare a dreptului de proprietate; că a solicitat pe cale

separată contravaloarea îmbunătățirilor în legătură cu care a invocat un drept

de retenție, și că, în cele din urmă, bunul a fost predat de bunăvoie, cu

motivarea că toate aceste considerații reprezentând argumente pentru

respingerea cererii de obligare a sa la plata contravalorii lipsei de

folosință. Aceasta deoarece, așa cum s-a arătat mai sus, după rămânerea

definitivă și chiar irevocabilă a hotărârii date în litigiul având ca obiect

revendicare, pârâta era obligată să lase imobilul în deplină proprietate și

posesie reclamantei. Or, neprocedând în acest fel decât la data de 17 iulie

2008, fapta sa a atras răspunderea delictuală în condițiile arătate mai sus.

În ceea ce privește

ultima critică referitoare la modul de calcul al contravalorii lipsei de

folosință, Curtea a reținut că principiul general în materia reparării

prejudiciului pe tărâm delictual este acela al reparării integrale a acestuia.

Aceasta înseamnă că

autorul prejudiciului este obligat să acopere nu numai prejudiciul efectiv

(damnum emergens), dar și beneficiul nerealizat (lucrum cessans).

Or, beneficiul

nerealizat de reclamantă ca urmare a ocupării imobilului de către pârâtă și

după pronunțarea hotărârilor care au consfințit dreptul de proprietate al

reclamantei, este reprezentat de chiria pe care aceasta ar fi putut-o obține

prin închirierea imobilului pe piața liberă. Acest beneficiu nerealizat a fost

probat prin expertiza efectuată în primă instanță.

De aceea, s-a reținut

că nu prezintă relevanță cuantumul chiriei pe care pârâta a perceput-o în mod

efectiv în perioada de referință care corespunde categoriei juridice distincte

a fructelor civile (art. 483 - 487 C. civ.).

Jus fruendi, un alt

atribut al dreptului de proprietate, este facultatea conferită proprietarului

de a utiliza bunul în propriul său interes, dobândind în proprietate fructele

și veniturile pe care le poate obține din acesta. În mod corect, însă, instanța

de fond a avut în vedere dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., întrucât un principiu

care guvernează procesul civil este cel al disponibilității, iar unul din

elementele definitorii ale acestui principiu este reglementat expres de art.

129 alin. (6) C. proc. civ., conform căruia: "În toate cazurile,

judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății".

Curtea a avut în

vedere că instanța de fond a omologat raportul de expertiză întocmit de expert

C.N., raport ce a fost depus la data de 3 octombrie 2012, fără ca pârâta să

formuleze vreo obiecțiune la raportul de expertiză și doar cu ocazia cuvântului

pe fond aceasta a solicitat cenzurarea de către instanță numai a modalității de

actualizare a contravalorii lipsei de folosință a imobilului cu indicele de

inflație, solicitând ca suma să nu fie exprimată în euro.

Ca urmare, Curtea a

constatat că pârâta a adus critici raportului de expertiză doar prin cererea de

apel, așa cum au fost expuse în conținutul acesteia, fiind, astfel, formulate

cu depășirea termenului prevăzut de art. 103 alin. (1) C. proc. civ., și că

acestea nici nu au fost dovedite în calea de atac a apelului, pârâta

neînțelegând să formuleze probatorii în acest sens, în această fază procesuală

dispozițiile art. 1.169 C. civ. fiind pe deplin aplicabile.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta SC I.M. SA, care, indicând art. 304. pct. 9 C.

proc. civ., în sensul că "hotărârea pronunțată (...) a fost dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a legii", în dezvoltarea criticilor

formulate, a arătat că, în mod greșit, instanța de apel a ignorat apărările susținute

atât în față acesteia, cât și în fața instanței de fond, privind corelația

dintre invocarea dreptului de retenție în acțiunea introductivă ce face

obiectul Dosarului nr. 41.972/3/2007*, formulată de recurenta I., având ca

obiect contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului, acțiune admisă prin

Sentința civilă nr. 1.283 din 15 iunie 2012, pronunțată de Tribunalul

București, secția a V-a civilă, și confirmată (în parte) de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 7.103/2/2012, și buna-credință

a recurentei I.; că apărarea recurentei I. privind inadmisibilitatea acțiunii

în lipsa punerii în întârziere reglementată imperativ de art. 1.079 C. civ., a

fost respinsă de instanța de apel cu o motivare greșită, întrucât, față de obiectul

acțiunii, s-a învederat instanței de fond faptul că pentru a fi admisibilă

cererea în pretenții reprezentând lipsa de folosință societatea pârâtă trebuia

pusă în întârziere până la formularea cererii de chemare în judecată, această

cerere nefiind formulată în procesul de revendicare.

Or, având în vedere

natura juridică civilă a prezentului proces, punerea în întârziere trebuie să

fie expresă și să se realizeze, conform dispozițiilor art. 1.079 C. civ., prin

notificare realizată prin executorul judecătoresc sau prin cerere de chemare în

judecată.

Imobilul din str. P.,

compus din clădire având subsol (250 mp), parter (350 mp) și etaj (350 mp), și

teren în suprafață de 593 mp, a intrat în patrimoniul pârâtei în anul 1993, ca

aport la capitalul social al acesteia adus de acționarul SC I. SA, conform

Actului adițional nr. 1/1993 la Protocolul de predare-primire a patrimoniului

net încheiat între SC I. SA București și SC I.M. SA.

În baza Actului

adițional nr. 1/1993, a dispozițiilor Legii nr. 15/1990, privind reorganizarea

unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, și a

H.G. nr. 834/1991, privind stabilirea și evaluarea unor terenuri aflate în

patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat, ulterior, pârâtei i s-a

emis de către Ministerul Industriilor, în anul 1996, Certificatul de atestare a

dreptului de proprietate asupra imobilului din Str. P., sector 4, reprezentând

titlul său de proprietate.

În calitate de

titular al dreptului de proprietate asupra imobilului respectiv, pârâta a

arătat că a realizat de-a lungul anilor o serie de lucrări de conservare,

întreținere și îmbunătățire a imobilului, dat fiind că acesta a fost preluat de

I. într-o stare de degradare avansată, astfel cum s-a consemnat în

Procesul-verbal încheiat la 20 ianuarie 1986 între Biblioteca Centrală de Stat

și I. București - Brigada 5 Muntenia, conform cu Dispoziția nr. 9 a Consiliului

Culturii și Educației Socialiste.

O primă concluzie

care se desprinde din cuprinsul acestor acte constă în faptul că atât construcția,

cât și terenul au intrat în mod legal în patrimoniul I.M. (fosta Brigada 5

Muntenia), aceasta uzând cu bună-credință de toate atributele acestui drept de

proprietate până la pierderea sa irevocabilă.

SC I.M. SA a fost

proprietara imobilului teren și construcție, drept de proprietate opozabil

terților prin înscrierea acestuia în cartea funciară.

Or, atâta vreme cât

reclamanta nu a pus-o în întârziere conform legii cu cererea sa în pretenții

constând în plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului, societatea

pârâtă urmează a fi considerată de bună-credință, mai ales că imobilul a fost

predat la data de 17 iulie 2008, la inițiativa sa, fără a încasa contravaloarea

îmbunătățirilor aduse acestuia, fapt ce îi dădea dreptul de retenție asupra acestuia

până la data plații despăgubirilor.

Instanța a ignorat

apărările recurentei pârâte privind buna sa credință, cu consecința gravă a

pronunțării unei soluții nelegale - de obligare a sa la plata contravalorii

lipsei de folosință, în condițiile în care o astfel de cerere este

inadmisibilă, având în vedere că pârâta invocase în prealabil un drept de

retenție asupra imobilului până la restituirea de către intimata-reclamantă a

contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului.

Raționamentul

instanței contrazice flagrant întreaga practică judiciară întemeiată pe

principii de drept clar definite ce statuează fără echivoc faptul că cel puțin

până la data pronunțării unei soluții definitive și irevocabile, în cauză,

buna-credință a părților nu poate fi pusă în discuție. Astfel, pentru acordarea

contravalorii lipsei de folosință, având natura juridică a daunelor interese

compensatorii, trebuie analizată îndeplinirea condițiilor prevăzute de 1.075 C.

civ. și urm., adică a condițiilor răspunderii civile (existența unei fapte

ilicite, a debitorului, a vinovăției acestuia și îndeplinirea cerinței privind

punerea în întârziere a debitorului obligației neexecutate), dar și a celor

specifice obligației de despăgubire (existența unui prejudiciu care să fi fost

cauzat creditorului și existența unei legături de cauzalitate între prejudiciu

și fapta ilicită a debitorului).

Or, în acest caz,

recurenta pârâtă nu era de drept în întârziere ci, pentru a fi admisibilă

cererea în pretenții reprezentând lipsa de folosință, creditorul (intimata-reclamantă)

avea obligația de a-l pune pe debitor în întârziere, solicitând executarea

obligației până la formularea cererii de chemare în judecată.

Mai mult, instanța de

fond trebuia să aibă în vedere faptul că recurenta invocase, pe calea unei acțiuni

separate având ca obiect obligarea intimatei-reclamante la restituirea

contravalorii îmbunătățirilor, și un capăt de cerere având ca obiect dreptul de

retenție asupra bunului imobil.

Prin urmare,

buna-credință a recurentei pârâte, derivând din apărarea dreptului său de

proprietate în cadrul acțiunii în revendicare, formularea unei acțiuni legitime

pentru recuperarea contravalorii îmbunătățirilor aduse imobilului (acțiune

admisă în fond de Tribunalul București, confirmată în parte, în apel, de Curtea

de Apel București), invocarea dreptului de retenție și predarea de bunăvoie

către intimata-reclamantă a imobilului reprezintă tot atâtea argumente pentru

respingerea cererii de obligare a pârâtei la plata contravalorii lipsei de

folosință.

S-a mai arătat că

instanța de apel a ignorat toate apărările apelantei-pârâte referitoare la

modul greșit de calcul al contravalorii lipsei de folosință, în condițiile în

care ambii experți au plecat de la premise greșite în aprecierea suprafeței

utile și utilizabile efectiv din imobilul respectiv, în sensul că au aplicat o

chirie lunară unitară pentru tot spațiul fără a ține cont de destinația

încăperilor, știut fiind că aceasta este calculată diferit la închirierea unor

spații de natura celor în speță, respectiv, prețuri diferite pentru spații

comune și pentru birouri, și că cea mai mare parte din clădirea respectivă are

destinația de sală de spectacole și doar o mică parte este proprie activității

de birouri.

Examinând decizia

recurată în limita criticilor de nelegalitate, întemeiate pe dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., formulate de pârâta SC I.M. SA, se constată că

recursul este nefondat, pentru cele ce succed:

Criticile formulate

de pârâtă potrivit cărora acțiunea reclamantei este inadmisibilă în lipsa

punerii în întârziere a acesteia, potrivit art. 1.079 C. civ., și că soluția

instanței de apel de respingere a acestei excepții este greșită, sunt

neîntemeiate.

Astfel, potrivit art.

1.079 C. civ. de la 1864, "dacă obligația consistă în a da sau în a face,

debitorul se va pune în întârziere prin o notificare ce i se va face prin

tribunalul domiciliului său. Debitorul este de drept în întârziere: 1) în

cazurile anume determinate de lege; 2) când s-a constatat expres că debitorul

va fi în întârziere la împlinirea termenului, fără a fi necesitatea de

notificare; 3) când obligația nu putea fi îndeplinită decât în un timp

determinat, ce debitorul a lăsat să treacă".

Aceste dispoziții

reglementează punerea în întârziere a debitorului care trebuie să-și execute

obligația ce-i revine la termenul prevăzut de părți în contract sau, dacă un

astfel de termen nu a fost prevăzut, de îndată ce obligația a fost asumată.

Dacă nu execută

obligația asumată prin contract, debitorul este în întârziere, dar pentru ca

acesta să producă efecte juridice specifice ea trebuie constatată în formula

prevăzută de lege, potrivit art. 1.079 C. civ. de la 1864, respectiv punerea în

întârziere se realizează prin notificare.

Prin urmare, punerea

în întârziere este necesară numai pentru neexecutarea unor obligații

contractuale, pentru că numai în cazul unor convenții se poate vorbi de

trecerea unui termen pentru executarea unei obligații, așa cum corect a reținut

și instanța de apel.

În situația

răspunderii civile delictuale, cum este cazul în speță, se constată că nu este

necesară punerea în întârziere a debitorului, întrucât din momentul săvârșirii

faptului prejudiciabil se naște dreptul creditorului de a pretinde despăgubiri

debitorului, nefiind necesară curgerea vreunui termen din momentul săvârșirii

faptului ilicit pentru a se naște dreptul creditorului de a pretinde

despăgubiri, debitorul, cel ce a săvârșit fapta ilicită cauzatoare de

prejudicii, fiind de drept în întârziere fără a mai fi nevoie de efectuarea

vreunei formalități speciale în acest scop, acesta fiind și motivul pentru care

nici legiuitorul nu a reglementat instituția punerii în întârziere în cadrul

capitolului privind răspunderea civilă delictuală.

Cum reclamanta a

sesizat instanța de judecată cu o acțiune în răspundere civilă delictuală

îndreptată împotriva pârâtei, se constată că legal a reținut instanța de apel

că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 1.079 C. civ. de la 1864,

întrucât acestea reglementează punerea în întârziere a debitorului numai pentru

neexecutarea obligațiilor asumate în materie contractuală, astfel că

susținerile pârâtei potrivit cărora pentru a fi admisibilă acțiunea în

pretenții promovată de reclamantă împotriva sa, în temeiul art. 998 - 999 C.

civ., aceasta trebuia pusă în întârziere, sunt nefondate.

Lipsa notificării

prin care pârâta să fi fost pusă în întârziere până la formularea cererii de

chemare în judecată, acțiunea în pretenții pendinte având ca obiect obligarea

pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului proprietatea

reclamantei, în condițiile art. 998 - 999 C. civ., deși aceasta nu este

necesară în cazul răspunderii civile delictuale, nu conduce la concluzia că

pârâta a deținut imobilul cu bună-credință, așa cum susține aceasta, deoarece

obligația pârâtei de a preda imobilul către reclamantă îi revenea începând cu

data soluționării definitive a litigiului dintre părți privind revendicarea

imobilului în litigiu, prin Decizia civilă nr. 1.358 din 30 septembrie 2005 a

Curții de Apel București.

Nici împrejurarea că

pârâta a predat la inițiativa sa, la 17 iulie 2008, imobilul către reclamantă

nu poate să conducă la concluzia că aceasta a deținut imobilul cu

bună-credință, câtă vreme pârâta nu a dovedit că, în baza unei hotărâri

judecătorești, ar fi avut un drept de retenție asupra imobilului în litigiu

până la achitarea contravalorii îmbunătățirilor aduse acestuia.

În ceea ce privește

susținerea pârâtei în sensul că, în apel, cu titlu de apărare, a invocat

dreptul de retenție asupra imobilului în litigiu, iar instanța greșit a reținut

că o asemenea susținere nu poate fi validată, se constată că este neîntemeiată,

întrucât s-a apreciat corect că o astfel de apărare nu poate fi primită câtă

vreme dreptul de retenție poate fi invocat numai de cel care posedă imobilul,

iar pârâta nu mai era deținătoarea acestuia din data de 17 iulie 2008.

Susținerea pârâtei

potrivit căreia pentru acordarea contravalorii lipsei de folosință, având

natura juridică a daunelor de întârziere compensatorii, trebuie analizată

îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1.075 și urm. C. civ., adică

îndeplinirea condițiilor răspunderii civile, se constată că este, de asemenea,

nefondată.

Astfel, deși a

indicat ca temei legal al acestor critici art. 1075 C. civ., se constată că

pârâta, fără a arăta expres, a susținut că, în speță, nu sunt îndeplinite

condițiile care fac să se nască răspunderea civilă contractuală a acesteia,

ceea ce nu ar atrage dreptul subiectiv al intimatei reclamante, în calitate de

creditoare, de acordare a lipsei de folosință a imobilului având "natura

juridică a daunelor interese compensatorii", întrucât dreptul la daune

interese, fie moratorii, fie compensatorii, presupune, în mod obligatoriu,

existența răspunderii civile contractuale.

Numai că, în speță,

intimata reclamantă nu a invocat o legătură contractuală între aceasta și

pârâtă, ci a făcut dovada îndeplinirii condițiilor care au dus la nașterea

răspunderii civile delictuale a pârâtei, în condițiile art. 998 - 999 C. civ.,

respectiv, a faptei ilicite a acesteia - de a nu preda imobilul în deplină

posesie și proprietate reclamantei după rămânerea definitivă a hotărârii prin

care s-a tranșat dreptul de proprietate asupra acestuia.

Astfel, se constată

că instanța de apel, verificând îndeplinirea condițiilor generale pentru

angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, a reținut că în speță

acestea sunt îndeplinite, respectiv, existența faptei ilicite a pârâtei

constând în ocuparea imobilului proprietatea reclamantei fără niciun titlu după

soluționarea acțiunii în revendicare, în mod pozitiv, în favoarea reclamantei,

prin hotărâre definitivă și irevocabilă; a prejudiciului ce constă tocmai în

lipsirea reclamantei de exercițiul dreptului de folosință al imobilului; a

legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul produs, aceasta fiind

dată de omisiunea pârâtei de a preda bunul reclamantei după rămânerea

definitivă a hotărârii prin care s-a tranșat dreptul de proprietate asupra

imobilului în favoarea reclamantei, și de a-l păstra până la 17 iulie 2008,

precum și a vinovăției celui care a cauzat prejudiciul ce rezultă din faptul

că, deși pârâta avea cunoștință de hotărârea judecătorească care consfințea

dreptul reclamantei, fiind parte în proces, aceasta nu a procedat la predarea

imobilului către reclamantă la momentul rămânerii definitive a respectivei

hotărâri, ceea ce exclude atât deținerea cu bună-credință de către pârâtă a

imobilului în litigiu, cât și exonerarea sa de plata contravalorii lipsei de

folosință a imobilului către reclamantă.

Celelalte critici

formulate de pârâtă, așa cum au fost expuse mai sus, vizează netemeinicia

deciziei recurate, respectiv, stabilirea situației de fapt de către instanța de

apel, și nu se pot încadra în niciunul din motivele de nelegalitate strict și

limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., iar sancțiunea este

aceea a neanalizării lor.

Pentru considerentele

expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta SC I.M. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta SC I.M. SA împotriva Deciziei nr. 81A din

13 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 9 octombrie 2014.

Procesat

de GGC - AZ