ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5429/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 22 decembrie 2006, SC I.M. SA a chemat în judecată pe pârâta Parohia Bisericii Cărămidarii de Jos solicitând să se dispună obligarea pârâtei la restituirea contravalorii lucrărilor de conservare și îmbunătățire efectuate de reclamantă la imobilul din București, sector 4 de la data preluării acestui imobil de către societate din anul 1993 până în prezent, pretenții evaluate la suma de 426.985 Euro în echivalent în lei la data plății, precum și să-i recunoască un drept de retenție asupra acestui imobil în limita acestei sume până la data plății sale integrale. In motivarea acțiunii, reclamanta a învederat că imobilul menționat, compus din clădire având subsol de 250 mp, parter și etaj de câte 350 mp și un teren în suprafață de 593 mp a intrat în patrimoniul său în anul 1993 ca aport la capitalul social al societății, aport adus de acționar SC I.M.

SA, conform actului adițional nr. 1/1993 și a dispozițiilor Legii nr. 15/1990 și a H.G. nr. 834/1991, act normativ în temeiul căruia s-a emis de către Ministerul Industriilor în anul 1996 certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 2724 asupra terenului. In calitate de titular al dreptului de proprietate asupra acestui imobil, de-a lungul anilor a realizat o serie de lucrări de conservare, întreținere și îmbunătățire a imobilului, constând în consolidarea sa, reparații la zidăria portantă și structura de rezistență, precum și îmbunătățiri și investiții de mare valoare, dat fiind starea acestuia la momentul preluării. S-a învederat astfel că așa cum rezultă din procesul-verbal încheiat la data de 20 ianuarie 1986 între Biblioteca Centrală de Stat și I.M.

SA București Brigada nr. 5 Muntenia, la data preluării imobilul nu avea racord electric și nici racord apă canal acestea fiind desființate, acoperișul era degradat, ploua în imobil, care nu avea uși și pardoseli, instalația electrică era degradată, la fel și instalația de încălzire iar subsolul era inundat. Practic la data preluării bunului în stare satisfăcătoare era doar structura de rezistență. Contravaloarea lucrărilor de conservare și îmbunătățire a imobilului a fost estimată la suma de 426.985 Euro, astfel cum rezultă din raportul de expertiză tehnică extrajudiciară de evaluare întocmit de SC V.E. SRL, pe baza documentației contrabile a societății.

Urmare a soluționării acțiunii în revendicare introdusă de pârâtă, prin decizia nr. 1358 din 30 septembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pronunțată în dosar nr. 1529/2002, irevocabilă prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 29 septembrie 2006, a fost obligată să-i lase imobilul în deplină proprietate și posesie. La data de 7 martie 2007, pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, iar pe fond a solicitat admiterea în parte a cererii deduse judecății cât privește obligarea sa la plata către reclamantă a cheltuielilor cu caracter necesar și util aduse pentru lucrările de reparație la imobil și respingerea capătului de cerere în ce privește dreptul de retenție.

Pronunțându-se mai înainte asupra excepției invocate în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., prin sentința nr. 156 din 6 februarie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția și a respins cererea formulată de reclamanta SC I.M. SA împotriva pârâtei Parohia Bisericii Cărămidarii de Jos, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prima instanță a reținut că imobilul din București, sector 4 a fost restituit pârâtei prin decizia civilă nr. 1358 pronunțată de Curtea de Apel București la data de 30 septembrie 2005, hotărâre prin care s-a stabilit că bunul a trecut în patrimoniul statului fără titlu valabil, situație în care în speță devin incidente dispozițiile art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care obligația de despăgubire pentru îmbunătățirile aduse acestuia pe perioada cât s-a aflat în proprietatea statului revine statului sau unității deținătoare, iar nu fostul proprietar căruia i-a fost restituit. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 666 din 15 decembrie 2009, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva susmenționatei hotărâri care a fost desființată cauza fiind trimisă spre rejudecare la aceeași instanță.

Instanța de apel a reținut, în esență, că cererea dedusă judecății având ca obiect pretenții și recunoaștere drept de retenție asupra imobilului din București, sector 4, în favoarea reclamantei până la restituirea integrală de către pârâtă a despăgubirilor, a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 998 C. civ., și pe principiul îmbogățirii fără justă cauză.

In raport de temeiul de drept menționat, curtea a constatat că între părți s-a născut un raport juridic potrivit cu care patrimoniul pârâtei s-a mărit cu contravaloarea îmbunătățirilor și a lucrărilor de întreținere efectuate de către reclamantă, astfel cum s-a stabilit prin raportul de expertiză extrajudiciară și cel administrat nemijlocit de prima instanță, care au relevat că acestea au fost executate începând cu anul 1986 până în anul 2005. S-a reținut astfel că la data restituirii imobilului către pârâtă în anul 2005, aceste lucrări erau deja executate, iar imobilul a fost preluat de pârâtă în acest stadiu. S-a constatat astfel că pârâta justifică calitate procesuală pasivă în cauză, cu atât mai mult cu cât prin întâmpinare aceasta a solicitat obligarea sa doar la plata contravalorii cheltuielilor necesare și utile, recunoaștere ce echivalează cu mărturisirea judiciară în conformitate cu prevederile art. 1204 C. civ.

Ca urmare, reținându-se că soluția primei instanțe contravine probelor administrate în cauză, pârâta justificând calitatea pentru a fost chemat în judecată, în temeiul art. 297 C. proc. civ., hotărârea primei instanțe a fost desființată, cauza fiindu-i trimisă pentru rejudecare. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta criticând-o pentru nelegalitate, sens în care invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, întrucât bunul litigios a fost preluat de stat fără titlu valabil, astfel cum legal a reținut prima instanță. Fiind preluat fără titlu valabil, deci printr-o faptă ilicită, nu pot fi incidente în cauză dispozițiile art. 997 C. civ.

(care privesc îmbogățirea fără justă cauză) invocate ca temei al cererii dedusă judecății, care au ca izvor obligațional fapta ilicită. Numai fapta licită poate constitui izvor de obligații pentru îmbogățirea fără justă cauză, însă în cazul de față suntem în prezența unei fapte comisive ce întrunește condițiile ilicitului (faptă ilicită) — constând în preluarea abuzivă, fără titlu, a imobilului proprietatea sa, cu încălcarea normelor prevăzute de art. 480, art. 481 C. civ. Tocmai această faptă ilicită îi dă dreptul, în temeiul art. 998 C. civ. la despăgubiri pentru lipsa de folosință a imobilului, așa cum a solicitat prin cererea reconvențională ce a fost formulată în cauză, care a fost anulată ca netimbrată, datorită imposibilității achitării taxei judiciare de timbru fixată de instanță, datorită lipsei fondurilor necesare îndeplinirii acestei obligații legale.

Prin derogare de la dreptul comun, legiuitorul a instituit, prin dispoziții cu caracter special, obligația de plată pentru cazul îmbogățirii fără justă cauză, chiar și în cazul existenței unei fapte ilicite însă numai pentru situația imobilelor cu destinație de locuință [art. 48 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001] ipoteză ce nu este îndeplinită în speță. Cum în prezenta cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 997 C. civ. și principiul îmbogățirii tară justă cauză, pentru considerentele dezvoltate anterior, rezultă indubitabil că nu are calitate procesuală pasivă în litigiul dedus judecății.

Cât privește apărările sale privind fondul cauzei, care ar justifica, în opinia instanței de apel, calitatea sa procesuală pasivă prin recunoașterea făcută prin întâmpinare, au învederat că aceste apărări formulate cu bună-credință, nu pot fi considerate a fi o recunoaștere în sensul mărturisirii judiciare în conformitate cu prevederile art. 1204 C. civ., așa cum greșit a reținut instanța de apel, întrucât pentru a avea această valoare, mărturisirea trebuie făcută numai de titularul dreptului sau de un mandatar cu procură specială, ceea ce nu e cazul în speță. Nefiind îndeplinite condițiile de valabilitate ale mărturisirii (act juridic personal și de dispoziție) iar fondul cauzei nu a fost evocat, în mod greșit a reținut instanța de apel ca argument în soluționarea cererii o apărare de fond, deși hotărârea primei instanțe era una de dezinvestire și nu de soluționare a fondului.

Mai mult decât atât, apărarea menționată a fost invocată doar cu titlu subsidiar, prioritară fiind excepția invocată prin aceeași cerere (întâmpinare), care fiind admisă, făcea inactivă apărarea formulată pe fondul pricinii, căreia în acest context greșit i s-a acordat eficiență de către instanța de apel. Ca urmare, a solicitat admiterea recursului și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii primei instanțe. Referitor la calea de atac dedusă judecății se constată următoarele: Acțiunea dedusă judecății a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 997 C. civ. și pe principiul îmbogățirii fără justă cauză. Pretențiile solicitate în justiție, ce constituie obiectul prezentei cauze, constau în echivalentul/contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului restituit pârâtei printr-o hotărâre judecătorească.

Determinând limitele activității judiciare prin raportare la temeiul de drept invocat de reclamantă, astfel cum acesta a fost indicat în cererea de chemare în judecată, instanța de apel, legal, a dispus desființarea sentinței ce s-a raportat la un alt temei de drept [art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001] neindicat de partea ce a sesizat instanța și cu judecata căruia nu fusese învestită. Reclamanta fiind deținătorul bunului până la momentul restituirii către pârât și pretinzând efectuarea unor lucrări/îmbunătățiri până la acest moment la imobilul în litigiu, între părți s-a născut un raport juridic obligațional, în temeiul căruia cel al cărui patrimoniu s-a mărit devine debitorul obligației de restituire, către cel care, în mod corespunzător, și-a micșorat patrimoniul și care devine la rândul său creditor al aceleiași obligații.

Prin urmare, din perspectiva temeiului pretențiilor deduse judecății, pârâta justifică calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecății, perspectivă față de care se constată ca fiind legale dispozițiunile instanței de apel. Verificarea îndeplinirii cerințelor pretinselor de norma evocată și a condițiilor intentării acțiunii în restituire [actio de in rem verso), cu privire la care recurenta a făcut considerații în recurs, nu poate fi făcută decât cu prilejul rejudecării cauzei pe fondul său, etapă procesuală în cadrul căreia susținerile invocate în recurs pot fi invocate ca apărări ale acestei părți. Ca urmare, față de cele ce preced, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul dedus judecății va fi respins ca nefondat, cu consecința obligării recurentei pârâte la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimată în recurs, în condițiile art. 274 alin. (3) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Parohia Cărămidarii de Jos împotriva deciziei nr. 666 din 15 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV- a civilă. Obligă pe recurenta pârâtă la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimata reclamantă SC I.M. SA. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 octombrie 2010.