ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5429/2010

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 22

decembrie 2006, SC I.M. SA a chemat în judecată pe pârâta Parohia Bisericii

Cărămidarii de Jos solicitând să se dispună obligarea pârâtei la restituirea

contravalorii lucrărilor de conservare și îmbunătățire efectuate de reclamantă

la imobilul din București, sector 4 de la data preluării acestui imobil de

către societate din anul 1993 până în prezent, pretenții evaluate la suma de

426.985 Euro în echivalent în lei la data plății, precum și să-i recunoască un

drept de retenție asupra acestui imobil în limita acestei sume până la data

plății sale integrale.

In motivarea acțiunii, reclamanta a

învederat că imobilul menționat, compus din clădire având subsol de 250 mp,

parter și etaj de câte 350 mp și un teren în suprafață de 593 mp a intrat în patrimoniul

său în anul 1993 ca aport la capitalul social al societății, aport adus de

acționar SC I.M. SA, conform actului adițional nr. 1/1993 și a dispozițiilor

Legii nr. 15/1990 și a H.G. nr. 834/1991, act normativ în temeiul căruia s-a

emis de către Ministerul Industriilor în anul 1996 certificatul de atestare a

dreptului de proprietate seria M03 nr. 2724 asupra terenului.

In calitate de titular al dreptului de

proprietate asupra acestui imobil, de-a lungul anilor a realizat o serie de

lucrări de conservare, întreținere și îmbunătățire a imobilului, constând în

consolidarea sa, reparații la zidăria portantă și structura de rezistență,

precum și îmbunătățiri și investiții de mare valoare, dat fiind starea acestuia

la momentul preluării.

S-a învederat astfel că așa cum rezultă

din procesul-verbal încheiat la data de 20 ianuarie 1986 între Biblioteca

Centrală de Stat și I.M. SA București Brigada nr. 5 Muntenia, la data preluării

imobilul nu avea racord electric și nici racord apă canal acestea fiind

desființate, acoperișul era degradat, ploua în imobil, care nu avea uși și

pardoseli, instalația electrică era degradată, la fel și instalația de

încălzire iar subsolul era inundat.

Practic la data preluării bunului în

stare satisfăcătoare era doar structura de rezistență.

Contravaloarea lucrărilor de conservare

și îmbunătățire a imobilului a fost estimată la suma de 426.985 Euro, astfel

cum rezultă din raportul de expertiză tehnică extrajudiciară de evaluare

întocmit de SC V.E. SRL, pe baza documentației contrabile a societății.

Urmare a soluționării acțiunii în

revendicare introdusă de pârâtă, prin decizia nr. 1358 din 30 septembrie 2009,

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, pronunțată în dosar nr.

1529/2002, irevocabilă prin respingerea recursului de către Înalta Curte de

Casație și Justiție la data de 29 septembrie 2006, a fost obligată să-i lase

imobilul în deplină proprietate și posesie.

La data de 7 martie 2007, pârâta a

formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive,

iar pe fond a solicitat admiterea în parte a cererii deduse judecății cât

privește obligarea sa la plata către reclamantă a cheltuielilor cu caracter

necesar și util aduse pentru lucrările de reparație la imobil și respingerea

capătului de cerere în ce privește dreptul de retenție.

Pronunțându-se mai înainte asupra

excepției invocate în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., prin

sentința nr. 156 din 6 februarie 2009, Tribunalul București, secția a V-a

civilă, a admis excepția și a respins cererea formulată de reclamanta SC I.M.

SA împotriva pârâtei Parohia Bisericii Cărămidarii de Jos, ca fiind formulată

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prima instanță a reținut că imobilul

din București, sector 4 a fost restituit pârâtei prin decizia civilă nr. 1358

pronunțată de Curtea de Apel București la data de 30 septembrie 2005, hotărâre

prin care s-a stabilit că bunul a trecut în patrimoniul statului fără titlu

valabil, situație în care în speță devin incidente dispozițiile art. 48 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care obligația de despăgubire pentru

îmbunătățirile aduse acestuia pe perioada cât s-a aflat în proprietatea

statului revine statului sau unității deținătoare, iar nu fostul proprietar

căruia i-a fost restituit.

Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, prin decizia nr. 666 din 15 decembrie 2009, a admis apelul declarat de

reclamantă împotriva susmenționatei hotărâri care a fost desființată cauza

fiind trimisă spre rejudecare la aceeași instanță.

Instanța de apel a reținut, în esență,

că cererea dedusă judecății având ca obiect pretenții și recunoaștere drept de

retenție asupra imobilului din București, sector 4, în favoarea reclamantei

până la restituirea integrală de către pârâtă a despăgubirilor, a fost

întemeiată în drept pe dispozițiile art. 998 C. civ., și pe principiul

îmbogățirii fără justă cauză.

In raport de temeiul de drept

menționat, curtea a constatat că între părți s-a născut un raport juridic

potrivit cu care patrimoniul pârâtei s-a mărit cu contravaloarea

îmbunătățirilor și a lucrărilor de întreținere efectuate de către reclamantă,

astfel cum s-a stabilit prin raportul de expertiză extrajudiciară și cel

administrat nemijlocit de prima instanță, care au relevat că acestea au fost

executate începând cu anul 1986 până în anul 2005.

S-a reținut astfel că la data

restituirii imobilului către pârâtă în anul 2005, aceste lucrări erau deja

executate, iar imobilul a fost preluat de pârâtă în acest stadiu.

S-a constatat astfel că pârâta

justifică calitate procesuală pasivă în cauză, cu atât mai mult cu cât prin

întâmpinare aceasta a solicitat obligarea sa doar la plata contravalorii

cheltuielilor necesare și utile, recunoaștere ce echivalează cu mărturisirea

judiciară în conformitate cu prevederile art. 1204 C. civ.

Ca urmare, reținându-se că soluția

primei instanțe contravine probelor administrate în cauză, pârâta justificând

calitatea pentru a fost chemat în judecată, în temeiul art. 297 C. proc. civ.,

hotărârea primei instanțe a fost desființată, cauza fiindu-i trimisă pentru

rejudecare.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

recurs pârâta criticând-o pentru nelegalitate, sens în care invocând

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut că hotărârea atacată a

fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, întrucât bunul litigios a fost

preluat de stat fără titlu valabil, astfel cum legal a reținut prima instanță.

Fiind preluat fără titlu valabil, deci

printr-o faptă ilicită, nu pot fi incidente în cauză dispozițiile art. 997 C. civ.

(care privesc îmbogățirea fără justă cauză) invocate ca temei al cererii dedusă

judecății, care au ca izvor obligațional fapta ilicită.

Numai fapta licită poate constitui

izvor de obligații pentru îmbogățirea fără justă cauză, însă în cazul de față

suntem în prezența unei fapte comisive ce întrunește condițiile ilicitului

(faptă ilicită) — constând în preluarea abuzivă, fără titlu, a imobilului

proprietatea sa, cu încălcarea normelor prevăzute de art. 480, art. 481 C. civ.

Tocmai această faptă ilicită îi dă

dreptul, în temeiul art. 998 C. civ. la despăgubiri pentru lipsa de folosință a

imobilului, așa cum a solicitat prin cererea reconvențională ce a fost

formulată în cauză, care a fost anulată ca netimbrată, datorită imposibilității

achitării taxei judiciare de timbru fixată de instanță, datorită lipsei

fondurilor necesare îndeplinirii acestei obligații legale.

Prin derogare de la dreptul comun,

legiuitorul a instituit, prin dispoziții cu caracter special, obligația de

plată pentru cazul îmbogățirii fără justă cauză, chiar și în cazul existenței

unei fapte ilicite însă numai pentru situația imobilelor cu destinație de

locuință [art. 48 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001] ipoteză ce nu este

îndeplinită în speță.

Cum în prezenta cauză nu sunt incidente

dispozițiile art. 997 C. civ. și principiul îmbogățirii tară justă cauză,

pentru considerentele dezvoltate anterior, rezultă indubitabil că nu are

calitate procesuală pasivă în litigiul dedus judecății.

Cât privește apărările sale privind

fondul cauzei, care ar justifica, în opinia instanței de apel, calitatea sa

procesuală pasivă prin recunoașterea făcută prin întâmpinare, au învederat că

aceste apărări formulate cu bună-credință, nu pot fi considerate a fi o

recunoaștere în sensul mărturisirii judiciare în conformitate cu prevederile

art. 1204 C. civ., așa cum greșit a reținut instanța de apel, întrucât pentru a

avea această valoare, mărturisirea trebuie făcută numai de titularul dreptului

sau de un mandatar cu procură specială, ceea ce nu e cazul în speță.

Nefiind îndeplinite condițiile de

valabilitate ale mărturisirii (act juridic personal și de dispoziție) iar

fondul cauzei nu a fost evocat, în mod greșit a reținut instanța de apel ca

argument în soluționarea cererii o apărare de fond, deși hotărârea primei

instanțe era una de dezinvestire și nu de soluționare a fondului.

Mai mult decât atât, apărarea

menționată a fost invocată doar cu titlu subsidiar, prioritară fiind excepția

invocată prin aceeași cerere (întâmpinare), care fiind admisă, făcea inactivă

apărarea formulată pe fondul pricinii, căreia în acest context greșit i s-a

acordat eficiență de către instanța de apel.

Ca urmare, a solicitat admiterea

recursului și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii primei instanțe.

Referitor la calea de atac dedusă

judecății se constată următoarele:

Acțiunea dedusă judecății a fost

întemeiată în drept pe dispozițiile art. 997 C. civ. și pe principiul

îmbogățirii fără justă cauză.

Pretențiile solicitate în justiție, ce

constituie obiectul prezentei cauze, constau în echivalentul/contravaloarea

îmbunătățirilor aduse imobilului restituit pârâtei printr-o hotărâre

judecătorească.

Determinând limitele activității

judiciare prin raportare la temeiul de drept invocat de reclamantă, astfel cum

acesta a fost indicat în cererea de chemare în judecată, instanța de apel,

legal, a dispus desființarea sentinței ce s-a raportat la un alt temei de drept

[art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001] neindicat de partea ce a sesizat

instanța și cu judecata căruia nu fusese învestită.

Reclamanta fiind deținătorul bunului

până la momentul restituirii către pârât și pretinzând efectuarea unor

lucrări/îmbunătățiri până la acest moment la imobilul în litigiu, între părți

s-a născut un raport juridic obligațional, în temeiul căruia cel al cărui

patrimoniu s-a mărit devine debitorul obligației de restituire, către cel care,

în mod corespunzător, și-a micșorat patrimoniul și care devine la rândul său

creditor al aceleiași obligații.

Prin urmare, din perspectiva temeiului

pretențiilor deduse judecății, pârâta justifică calitate procesuală pasivă în

cauza dedusă judecății, perspectivă față de care se constată ca fiind legale

dispozițiunile instanței de apel.

Verificarea îndeplinirii cerințelor

pretinselor de norma evocată și a condițiilor intentării acțiunii în restituire

[actio de in rem verso), cu privire la care recurenta a făcut considerații în

recurs, nu poate fi făcută decât cu prilejul rejudecării cauzei pe fondul său,

etapă procesuală în cadrul căreia susținerile invocate în recurs pot fi

invocate ca apărări ale acestei părți.

Ca urmare, față de cele ce preced, în

temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul dedus judecății va fi respins ca

nefondat, cu consecința obligării recurentei pârâte la plata cheltuielilor de

judecată efectuate de intimată în recurs, în condițiile art. 274 alin. (3) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta Parohia Cărămidarii de Jos împotriva deciziei nr. 666 din 15

decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a

IV-

a civilă.

Obligă pe recurenta pârâtă la plata

sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată reduse conform art. 274 alin. (3) C.

proc. civ., către intimata reclamantă SC I.M. SA.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

20 octombrie 2010.