ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7647/2006

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 2 august 1996,

reclamanta Parohia Bisericii Cărămidarii de Jos din București, prin reprezentant

legal, a chemat în judecată pe pârâții: Consiliul General al Municipiului

București și SC I.M. SA solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța aceștia

să fie obligați să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul

situat în București, compus din 593 mp teren și o construcție și să se constate

nulitatea absolută a certificatului de atestare a dreptului de proprietate

asupra terenului emis în favoarea pârâtei SC I.M. SA de Ministerul

Industriilor, nr. 2724 din 16 februarie 1996.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că este

proprietara imobilului revendicat, dobândit prin contribuția enoriașilor din Parohia

Cărămidari, fiind alăturat bisericii, imobilul fiind înscris în proprietatea sa

în registrul de carte funciară București prin procesul-verbal din 19 septembrie

1941 și a fost deposedată în mod abuziv de acest imobil de către autoritățile comuniste,

în care au funcționat pe parcursul timpului mai multe instituții, în prezent

fiind folosit de către pârâta SC I.M. SA.

A mai arătat că prin certificatul

nr. 2724 din 16 februarie 1996 Ministerul Industriilor i-a recunoscut pârâtei SC

I.M. SA dreptul de proprietate asupra terenului revendicat, deși acest teren nu

era proprietatea ministerului și nici a statului.

După un prim ciclu procesual,

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 171 din 14

februarie 2002, a admis excepția inadmisibilității formulată de pârâtă și a

respins acțiunea reclamantei ca inadmisibilă în baza art. 8 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, reținând că problema reglementării situației juridice a imobilelor

care au aparținut cultelor religioase și au fost preluate abuziv de stat,

reprezintă un domeniu rezervat puterii legislative, din rațiuni privind ordinea

de drept, iar soluționarea acțiunii privind imobilul în litigiu ar reprezenta o

depășire a atribuțiilor conferită puterii judecătorești.

Prin decizia civilă nr. 418 din 1

noiembrie 2002, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul

formulat de reclamantă și a anulat sentința primei instanțe, reținând cauza

pentru evocarea fondului.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut, în esență, că hotărârea primei instanțe a fost dată cu

încălcarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 8 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001 și în contradicție cu dispozițiile art. 3 C. civ., art. 21 din

Constituție și art. 6 din Legea nr. 213/1998.

S-a apreciat astfel că art. 8 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 nu conține dispoziții referitoare la interzicerea

soluționării de către instanțele judecătorești a acțiunilor în revendicare

având ca obiect asemenea imobile, promovarea unei acțiuni în revendicare fiind

independentă de adoptarea unei reglementări viitoare și că Legea nr. 501 din 31

iulie 2002, prin care se reglementează o procedură specială privind

retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase nu se

aplică în cazul dedus judecății întrucât contravine principiului

neretroactivității legii, prezenta acțiune fiind introdusă anterior, respectiv

în anul 1996.

Evocând fondul, prin decizia nr. 1358

din 30 septembrie 2005, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis

în parte acțiunea reclamantei și a obligat pe pârâta SC I.M. SA să lase

reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în

București, str. P. nr. 1 (fost nr. 7-9) sector 4, compus din 593 mp teren și

construcție (subsol, parter, etaj).

A respins ca neîntemeiată acțiunea

îndreptată împotriva pârâtului Consiliul General al Municipiului București.

A respins ca neîntemeiat capătul de

cerere privind constatarea nulității certificatului de atestare a dreptului de

proprietate seria M 03 nr. 2724/1994 emis de Ministerul Industriilor.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut, în esență, că reclamanta a făcut dovada dreptului de

proprietate cu privire la imobilul revendicat și procedând la compararea

titlurilor de proprietate prezentate de părți, a constatat că titlul

reclamantei este preferabil, transcris fiind încă din anul 1941.

Instanța de apel a mai reținut că

imobilul în litigiu nu a intrat în proprietatea Statului în baza vreunui titlu,

nu a operat transferul dreptului de proprietate, acesta rămânând continuu până

în prezent în patrimoniul reclamantei, iar certificatul de atestare emis pe

numele pârâtei nu este susceptibil de a fi interpretat în sensul că ar modifica

statutul juridic al imobilului.

Cererea reclamantei de a se constata

nulitatea certificatului de atestare în discuție a fost respinsă ca neîntemeiată,

în condițiile în care reclamanta nu a invocat vreuna din cauzele de nulitate

prevăzute de lege.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

a declarat recurs pârâta S.C. I.M. SA invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și

5 C. proc. civ., arătând că hotărârea atacată este dată cu încălcarea și

aplicarea greșită a legii și că instanța a încălcat formele de procedură

prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) pentru încălcarea

principiului rolului activ al judecătorului.

Susține, astfel, în esență, că

instanța de apel a reținut în mod greșit că reclamanta a făcut dovada dreptului

de proprietate asupra imobilului în litigiu, întrucât cu probele administrate o

atare

dovadă nu s-a făcut, iar procesul-verbal nr. 41968/1940 emis

de Comisiunea pentru înființarea cărților funciare nu reprezintă titlu de

proprietate, acesta făcând doar dovada înscrierii porovizorii în evidențele de

publicitate imobiliară a imobilului respectiv, el constituind doar un act

intermediar din procesul de întocmire a cărților funciare legale, definitive.

Recurenta-pârâtă mai susține că,

dată fiind situația neclară cu privire la înscrierea în cartea funciară

definitivă a imobilului, instanța de apel, în baza rolului activ, trebuia să

dispună administrarea de probe în acest sens, emiterea unor adrese către

instituțiile statului care să clarifice situația.

Recurenta-pârâtă mai susține că

pretinsul titlu de proprietate al reclamantei este ambiguu, echivoc sub

aspectul identificării imobilului ca suprafață, amplasare și delimitare

topografică, aspect ignorat de către instanța de apel.

În fine, recurenta-pârâtă mai

susține că în mod greșit instanța de apel a admis acțiunea reclamantei în

condițiile în care aceasta nu a făcut dovada dreptului de proprietate, iar

certificatul său de atestare seria M03 nr. 2724 este un titlu valabil de

proprietate dobândit în baza Legii nr. 15/1990 și că în mod greșit instanța de

apel a respins apărarea sa subsidiară privind uzucapiunea de 30 de ani, deși

erau îndeplinite condițiile și uzucapiunii de 10 ani prevăzută de art. 1895 C.

civ.

Recursul este nefondat pentru

considerentele ce succed.

Referitor la prima critică prin care

recurenta-pârâtă susține că procesul-verbal prin care s-a dispus înscrierea în

cartea funciară a imobilului nu reprezintă prin el însuși titlu de proprietate,

aceasta nu poate fi primită.

Potrivit art. 168 din Decretul-lege

nr. 115/1938, înscrierea în cartea funciară a unei persoane, ca proprietar, era

condiționată de posesia bunului cu titlu de proprietar. În vederea întocmirii

cărții funciare, judecătorul de carte funciară, era obligat să facă cercetările

și constatările prevăzute de art. 166 din același act normativ, care se

consemnau în procesul-verbal prevăzut de alin. (2) al articolului menționat.

De reținut că imobilul în litigiu nu

a fost dobândit prin transfer de proprietate, ci a fost construit chiar de

către Epitrovia Bisericii Cărămidarii de Jos cu bani proveniți din donații ale

credincioșilor, iar înscrierea în cartea funciară s-a făcut în baza

posesiunii,

așa cum este prevăzut și în cuprinsul procesului-verbal nr. 41968/1940, înscriere

efectuată în baza Decretului-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor

privitoare la cărțile funciare.

De aceea, în mod just, în baza

aceluiași temei de drept, instanța de apel a reținut că înscrierea dreptului de

proprietate în cartea funciară constituie o prezumție că dreptul înscris exista

în patrimoniul persoanei fizice sau juridice pe numele căreia s-a făcut

înscrierea și că prezumția operează în egală măsură, atât în cazul intabulării

cât și în cazul înscrierii provizorii, până la rectificare sau radiere.

Cum, în speță, nu s-a demonstrat că

dreptul de proprietate înscris pe numele reclamantei ar fi fost supus

procedurii de rectificare sau de radiere prevăzute de Legea nr. 115/1938,

înscrierea în cartea funciară făcând dovada dreptului de proprietate în baza

titlului legal prevăzut, verificat de către judecătorul de carte funciară, în

mod just s-a apreciat de către instanță că reclamanta a făcut dovada titlului

de proprietate cu privire la imobilul în discuție.

Nici susținerea conform căreia

titlul de proprietate al reclamantei ar fi ambiguu și sub aspectul identificării

imobilului ca suprafață, amplasare și delimitare topografică, nu poate fi

primită.

Coroborând înscrisurile și planul de

situație efectuat în anul 1940 (anexă la procesul-verbal de înscriere în cartea

funciară) și planul de situație din 1938 (filele 161 și 69-81 dosar apel), cu

raportul de expertiză efectuat în cauză, în mod just instanța de apel a reținut

că imobilul situat la adresa poștală str. P. nr. 1 aflat în posesia

recurentei-pârâte S.C. I.M. SA, este identic ca amplasament și structură exterioară

cu imobilul situat la fosta adresă poștală str. P. nr. 7, modificarea adresei

poștale din str. P. nr. 7 în str. P. nr. 1 fiind confirmată prin adresa nr. 2534

din 16 iulie 2003 emisă de Primăria Municipiului București.

Critica vizând lipsa de rol activ a

instanței de apel nu poate fi primită, în condițiile în care aceasta a

încuviințat părților probele solicitate, nu a afectat principiul

disponibilității și echilibrul procesual dintre părți, și a dat eficiență

intereselor generale consacrate prin norme legale.

Rolul activ al instanței, astfel cum

este prevăzut în art. 129 alin. (5) C. proc. civ., presupune doar aflarea

adevărului judiciar, instanța neputându-se substitui părții ce a beneficiat de asistență

juridică. Dacă recurenta-pârâtă aprecia insuficiente probele

administrate, avea posibilitatea să solicite instanței prelungirea

probatoriului sub aspectul emiterii unor adrese către

instituțiile statului în sensul arătat.

Cum recurenta-pârâtă nu a făcut o

asemenea solicitare, instanța nu putea emite adrese către instituțiile statului

fără să afecteze echilibrul procesual dintre părți și de aceea, nu se poate

susține că a fost lipsită de rol activ.

Drept urmare, pentru considerentele

arătate, în mod just instanța de apel a reținut că reclamanta a făcut dovada

dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu și procedând la

compararea titlurilor, a dat eficiență titlului reclamantei care este transcris

încă din anul 1941.

De asemenea, în mod just a reținut

instanța de apel că în condițiile în care imobilul nu a intrat în proprietatea

statului și în administrarea pârâtei-recurente, acesta a rămas în patrimoniul

proprietarului inițial, reclamanta, iar certificatul de atestare Seria M03 nr. 2724

din 16 februarie 1996 nu este susceptibil de a fi interpretat în sensul că ar

modifica statutul juridic real al imobilului.

În fine, referitor la susținerea

recurentei-pârâte cu privire la uzucapiunea de 30 de ani, nici aceasta nu poate

fi primită.

În mod just a reținut instanța de

apel că numai după adoptarea Legii nr. 15/1990 și transformarea unităților

economice de stat în societăți comerciale pârâta și antecesoarea sa, I., au

stăpânit imobilul cu intenția de a se comporta ca proprietar, anterior acestei

date atât I. cât și Biblioteca Centrală de Stat folosind bunul în temeiul unui

drept aparent de administrare directă și nu cu titlu de proprietar, întrucât

numai dreptul de administrare directă ar fi conferit recurentei-pârâte statutul

de persoană juridică care stăpânește pentru altul, respectiv pentru stat.

Având în vedere aceste considerente,

rezultă că Statul Român nu putea uzucapa întrucât nu a exercitat o posesie

utilă, nu s-a comportat ca un adevărat proprietar și astfel, nu se poate

susține că operează în favoarea recurentei-pârâte uzucapiunea de 30 de ani.

Cum posesia continuă și sub nume de

proprietar exercitată de recurenta-pârâtă și I.A.M.S.A.T a început în anul 1990

în mod just instanța de apel a reținut că condiția termenului de 30 de ani

prevăzută de art. 1890 C. civ. nu este îndeplinită în cauză.

Invocarea de către recurenta-pârâtă

în recurs a uzucapiunii de 10 ani nu poate fi analizată, întrucât această

apărare nu a format obiectul judecății la instanțele anterioare.

Dar, oricum, recurenta-pârâtă nu

poate uzucapa din anul 1990, prescripția achizitivă, fiind întreruptă [art. 16

lit. b) Decret 167/1958] la data de 2 august 1996 (data introducerii prezentei

acțiuni).

Drept urmare, în raport de

considerentele expuse, recursul declarat în cauză se privește ca nefondat și

urmează a fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâta S.C. I.M. SA împotriva deciziei civile nr. 1358 din 30

septembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 septembrie 2006.