ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 172/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 172/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia

nr. 172/2016

Asupra cauzei de

față, reține următoarele:

Prin contestația formulată la data de 22

aprilie 2005 de către reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J.,

împotriva Deciziei nr. 2568 din 22 martie 2005 emisă de intimatul Ministerul

Apărării Naționale, s-a solicitat restituirea în natură a suprafeței de teren

de 8,56 ha, situată în municipiul Constanța.

În fapt, prin notificarea

din 09 noiembrie 2001, reclamanții au solicitat restituirea în natură a

terenului în litigiu, ce a aparținut autoarei lor, K., în temeiul sentinței

civile nr. 1168 din 31 decembrie 1923 a Tribunalului Ilfov și a

procesului-verbal din 07 noiembrie 1924.

Prin decizia

contestată a fost respinsă cererea de restituire formulată în temeiul Legii nr.

10/2001, cu motivarea că, la momentul preluării imobilului, autoarea

reclamanților nu mai avea calitatea de proprietară a terenului.

Intimatul Ministerul

Apărării Naționale a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea

contestației ca nefondată, susținând, în esență, că terenul în litigiu a intrat

în patrimoniul statului în baza Hotărârii Consiliului de Miniștri nr. 855/1953

și a Legii nr. 187/1945, de la alte persoane decât autoarea contestatorilor. A

învederat totodată că imobilul a fost propus pentru exceptare de la restituire,

în scopul menținerii afectațiunii de interes public, fiind în prezent ocupat de

mai multe construcții.

Prin sentința civilă nr.

737 din 29 mai 2006, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins, ca

nefondată, contestația reclamanților.

S-a apreciat că

decizia contestată a fost emisă cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

reținându-se, în esență, că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra

terenului și nici a faptului că preluarea acestuia s-a făcut de la autoarea

contestatorilor.

Împotriva sentinței

civile nr. 737 din 29 mai 2006 au declarat apel contestatorii C. (continuat de

moștenitorii L., M., N.), D., E., F., G., H., I., J., prin care au solicitat

desființarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Împotriva sentinței

civile nr. 737 din 29 mai 2006 a declarat apel și contestatorul A., solicitând

schimbarea sentinței, admiterea contestației, anularea deciziei emisă de intimat

și restituirea în natură a terenului în litigiu.

Prin întâmpinare,

intimatul Ministerul Apărării Naționale a răspuns criticilor din apel, solicitând

respingerea acestora.

La termenul de

judecată din 10 octombrie 2007, intimatul a invocat excepția inadmisibilității

acțiunii în raport de dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001 și preluarea de

către stat a terenului în litigiu prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr.

855/1953, în baza Legii nr. 187/1945, acesta având regim extravilan și

destinație de teren agricol. Excepție a fost unită cu fondul cererii, prin

încheierea de ședință din 12 martie 2008.

Prin încheierea de

ședință din 17 iunie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă,

în Dosarul nr. x/3/2005 (nr. vechi x/2005), s-a admis excepția de

litispendență, fiind dispusă trimiterea dosarului la dosarul de apel curent, în

baza art. 163 C. proc. civ., între cele două cauze existând identitate de părți

și obiect - contestație împotriva aceleiași decizii emise de pârât.

La termenul de

judecată din 08 iunie 2011, în baza art. 293

1

din C. proc. civ., au

formulat apel și contestatorii (moștenitori ai defunctului parte O.) P., R., S.,

T., U., V., X., considerat admisibil prin încheierea de ședință de la aceeași

dată. S-a solicitat schimbarea sentinței, cu restituirea în natură a terenului,

în subsidiar, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. S-au adus

argumente privind dovada dreptului de proprietate al autoarei contestatorilor asupra

terenului, precum și privind dovada preluării abuzive de către stat prin Legea nr.

187/1945.

În apel, au fost

încuviințate tuturor părților probatorii, respectiv acte și expertiză tehnică

topografică, prin comisie rogatorie la Curtea de Apel Constanța, lucrarea având

ca obiective identificarea suprafeței de teren de 8,56 ha situat în municipiul

Constanța, dacă terenul este afectat de detalii de sistematizare sau de

amenajări specifice activității intimatului și care ar face imposibilă

restituirea în natură. Totodată, s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice în

specialitatea construcții având ca obiective identificarea și descrierea

construcțiilor situate pe terenul în litigiu, cu mențiunile dacă acestea sunt

folosite sau nu, și cu ce destinație, respectiv dacă au fost edificate sau nu

cu respectarea dispozițiilor legale de la acel moment.

Prin Decizia civilă nr.

424/A din 29 octombrie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins, ca nefondate, apelurile.

În raport de

dispozițiile art. 137 C. proc. civ., instanța de apel a analizat, cu

prioritate, excepția inadmisibilității acțiunii invocată de intimat la termenul

de judecată din 10 octombrie 2007 și unită cu fondul cererii. În susținerea acestei

excepții, s-a făcut trimitere la regimul extravilan și la destinația de teren

agricol a imobilului în litigiu, respectiv la incidența dispozițiilor art. 8

din Legea nr. 10/2001. Conform art. 8 nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001

terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau

la data notificării, precum și cele al căror regim juridic este reglementat

prin Legea nr. 18/1991 și prin Legea nr. 1/2000. Aceste legi speciale privesc

reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și

forestiere, fiind aplicabile cu prioritate, dată de caracterul special al

prevederilor lor.

Prin urmare, s-a

apreciat că pentru a lămuri legea aplicabilă în speță, interesează mai întâi

categoria terenului ce se solicită a fi restituit.

Potrivit art. 2 lit. d)

din Legea nr. 18/1991, terenurile din intravilan, includ terenurile agricole și

forestiere. Conform art. 2 lit. a) din Legea nr. 18/1991, sunt „terenuri cu

destinație agricolă: terenurile agricole productive - arabile, viile, livezile,

pepinierele viticole, pomicole, plantațiile de hamei și duzi, pășunile,

fânețele, serele, solariile, răsadnițele și altele asemenea - cele cu vegetație

forestieră, dacă nu fac parte din amenajamentele silvice, pășunile împădurite,

cele ocupate cu construcții și instalații agrozootehnice, amenajările piscicole

și de îmbunătățiri funciare, drumurile tehnologice și de exploatare agricolă,

platformele și spațiile de depozitare care servesc nevoilor producției agricole

și terenurile neproductive care pot fi amenajate și folosite pentru producția

agricolă.”

Curtea a reținut,

invocând susținerilor concordante ale părților, că terenul revendicat a fost

preluat de către stat, prin Ministerul Agriculturii, ca efect al reformei

agrare realizate prin Legea nr. 187/1945, fiind transferat ulterior

Ministerului Forțelor Armate, conform H.G. nr. 855/1955. Conform rapoartelor de

expertiză topografică și construcții, terenul se află în prezent în posesia

pârâtului, fiind cuprins în perimetrul U.M., iar pe teren se găsesc amenajări

ce deservesc desfășurarea activităților din această unitate militară.

Legea nr. 187/1945 a

avut caracterul unei legi de expropriere, conform prevederilor art. 3 care

enunța categoriile de bunuri agricole care trec asupra statului.

S-a apreciat și că toate

susținerile și dovezile administrate converg către concluzia că terenul

notificat de contestatori în procedura Legii nr. 10/2001, indiferent de aflarea

în intravilan sau extravilan, avea la data preluării de către stat regimul juridic

al unui teren agricol (ce include și terenurile arabile), iar această categorie

atrage regimul de reconstituire prescris de art. 39 din Legea nr. 18/1991 - „Persoanele

fizice ale căror terenuri agricole au fost trecute în proprietatea statului

prin efectul Decretului nr. 83/1949, precum și al oricăror alte acte normative

de expropriere, sau moștenitorii acestora pot cere reconstituirea dreptului de

proprietate pentru suprafața de teren trecută în proprietatea statului, până la

limita suprafeței prevăzute la art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945, de

familie, indiferent dacă reconstituirea urmează a se face în mai multe

localități sau de la autori diferiți, în termenul, cu procedura și în

condițiile prevăzute la art. 9.”

Constatând

neîndeplinirea unei condiții speciale de exercitare a acțiunii, Curtea a păstrat

soluția primei instanțe, de respingere a contestației, cu precizarea că cererea

conexă având același obiect, urmează regimul cererii principale, pentru aceleași

considerente. Prin primirea acestei excepții, s-a apreciat că nu se mai impune

analiza celorlalte motive de apel împotriva soluției date pe fondul dreptului.

În temeiul art. 296 C. proc. civ., Curtea a respins toate apelurile formulate

în cauză, ca nefondate.

Împotriva Deciziei civile

nr. 424/A din 29 octombrie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă, au formulat cereri de recurs contestatorii L., M., N., D., I., J., H., F.,

G. și E., contestatorii S., P., X., V., U., T., R., respectiv contestatorul A.,

prin care au invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate:

Recurenții-contestatori

L., M., N., D., I., J., H., F., G. și E. au solicitat admiterea recursului,

casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași

instanță.

Sub aspectul

situației de fapt, s-a reiterat faptul că Z. a deținut un teren în suprafața de

100 ha în Constanta, respectiv lotul 29. În anul 1921, după moartea sa și a

soției sale, Irina, terenul a rămas celor 3 copii: Z., Y. și A.A.. După ieșirea

din indiviziune, fiecare descendent a primit aproximativ 33 ha din terenul

moștenit, astfel: lotul 1, în suprafața de 33 ha, a trecut în proprietatea Y.;

lotul 2, în suprafața de 33 ha, a revenit A.A. - parte din acesta, respectiv

8,56 ha teren, face obiectul dosarului de față; lotul 3 a revenit lui Z., pe

care l-a donat Academiei Române. Ulterior, acest lot a fost restituit chiar de

către intimat, Academiei Române.

Întrucât lotul 2 a

fost naționalizat abuziv prin Legea reformei agrare nr. 187/1945, prin

notificările din 09 noiembrie 2001 formulate în baza Legii nr. 10/2001,

contestatorii au solicitat restituirea în natură a terenului în suprafața de

8,56 ha situat în Constanta, identificat ca „lot 29, parcela 1" și a

terenului în suprafața de 7,37 ha denumit „lot 29, parcela 2", ambele

terenuri făcând parte din lotul 2 și au aparținut autoarei K.

Împotriva Deciziilor de

respingere nr. 2568 din 22 martie 2005 și nr. 2567 din 22 martie 2005, s-au

formulat contestații, formându-se dosarul pendite, ce are ca obiect terenul

„lot 29 parcela 1" în suprafața de 8.56 ha, și Dosarul nr. x/3/2005, ce a

avut ca obiect terenul „lot 29 parcela 2" în suprafața de 7.37 ha. Deși

dosarele au o strânsa legătura între ele, prin sentința civila nr. 1915 din 05

noiembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București în Dosarul nr. x/3/2005,

irevocabila prin Decizia civilă nr. 1555/2014 a Curții de Apel București, a

fost admisă contestația și desființată Decizia nr. 2567 din 22 martie 2005,

obligând pârâtul să emită decizie privind acordarea de măsuri reparatorii în

echivalent pentru terenul solicitat.

În cauza pendinte,

contestația a fost respinsă prin sentința civilă nr. 737 din 29 mai 2006 a

Tribunalului București, acesta apreciind că „decizia contestată a fost emisă cu

respectarea Legii nr. 10/2001".

Prin Decizia civilă nr.

424/A din 29 octombrie 2014, Curtea de Apel București a respins apelul ca

nefondat, reținându-se că destinația suprafeței notificate, de teren agricol la

momentul preluării, înlătură incidența Legii nr. 10/2001, conform art. 8 din

lege, atrăgând astfel inadmisibilitatea cererii.

În raport de dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții-contestatori au susținut că hotărârea

a fost dată cu aplicarea greșită a art. 8 din Legea nr. 10/2001 și cu omisiunea

art. 15 din Legea nr. 165/2013.

Aspectele invocate pe

calea excepției nu vizează neregularități procedurale și nici lipsuri privind

exercitarea dreptului la acțiune, ci conțin numai apărări privind fondul

dreptului titularilor notificării. Mai mult, toate aceste apărări au fost

formulate ignorându-se art. 15 din Legea nr. 165/2013, conform căruia

"cererile vizând restituirea terenurilor intravilane, agricole la data

preluării abuzive, formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, se soluționează cu respectarea limitei

de 50 ha de proprietar deposedat, cu condiția ca această suprafață să nu fi

fost restituită prin aplicarea legilor fondului funciar".

Instanța în mod

greșit a admis excepția inadmisibilității, nefiind vorba despre o condiție

specială de exercitare a acțiunii. Curtea a făcut astfel confuzie intre inadmisibilitatea

notificării (aspect ce ține de fondul contestației) și inadmisibilitatea

contestației, ca acțiune civilă cu care a fost sesizată instanța. În mod

eronat, instanța a reținut că cererea, notificarea formulată este inadmisibilă

raportat la dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001 (atrăgând

inadmisibilitatea cererii formulate în acest temei), iar nu contestația,

acțiunea civilă cu care a fost sesizată instanța.

Hotărârea a fost dată

cu încălcarea art. 292 C. proc. civ. - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct.

6 și pct. 9 C. proc. civ. Prin invocarea excepției inadmisibilității se

antamează numai aspecte legate de temeinicia notificări, în sensul că în cauză

sunt aplicabile dispozițiile art. 2 din Legea nr. 18/1991 și nu cele ale art. 8

din Legea nr. 10/2001. De asemenea, aceasta excepție reprezintă un motiv care

nu a fost invocat și dezbătut în fata primei instanțe, nu a fost invocat printr-o

cerere de apel formulată în termen legal și nici prin întâmpinare, fiind astfel

încălcate flagrant dispozițiile art. 292 C. proc. civ.

În motivarea

apelului, contestatorii au arătat că prin sentința atacată a fost reținută o

situație de fapt necorespunzătoare realității, respectiv ca aceștia au făcut

dovada dreptului de proprietate al autoarei lor, precum și ca preluarea

statului s-a făcut de la aceasta, însă niciunul dintre motivele de apel nu a

fost soluționat de către instanța.

Pe fond, s-a susținut

că instanța în mod greșit a schimbat categoria de folosință a terenului ce se

solicită a fi restituit - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ.. În mod eronat, Curtea a reținut că „modalitatea în care s-a efectuat

exproprierea prin Legea nr. 187/1945, indica la momentul preluării de către

stat, includerea suprafeței în categoria terenurilor agricole", ceea ce

atrage regimul de reconstituire prevăzut de art. 39 din Legea nr. 18/1991. Caracterul

intravilan al terenului la data preluării, reiese din referatul anexa la

dispoziția Ministerului Apărării Naționale, prin care terenul lui Z. - lotul 3

- se restituie Academiei Române, referat în care se face o amplă descriere a

terenului situat intravilan, precum și din certificatul din 1932 emis de către

Primăria Municipiului Constanța.

Chiar și în ipoteza

în care terenul din prezenta cauza ar fi reglementat de regimul juridic al

Legii nr. 18/1991, notificarea nu ar trebui respinsă ca inadmisibilă. Potrivit art.

8.2 din Normele metodologice de aplicare unitara a Legii nr. 10/2001 „în cazul

în care s-au depus notificări cu privire la imobilele prevăzute la alin. (1) al

art. 8 din lege, acestea în temeiul art. 5 alin, (2) din titlul I din Legea nr.

247/2005, cu modificările și completările ulterioare, urmează a fi înaintate,

în vederea soluționării, comisiilor comunale, orășenești și municipale

constituite potrivit teșii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, și Legii nr. 1/2000 cu modificările și

completările ulterioare."

Recurenții-contestatori

S., P., X., V., U., T. și R. au solicitat admiterea recursului, casarea

deciziei atacate, trimiterea cauzei spre rejudecare pentru cercetarea fondului

și pronunțarea unei decizii în apel care să analizeze și soluționeze toate

aspectele în fapt și în drept legate de dreptul și posibilitatea de restituire

în natură sau în echivalent a terenului proprietatea autoarei contestatorilor,

potrivit Legii nr. 10/2001. În subsidiar, au solicitat admiterea recursului,

modificarea deciziei atacate, admiterea apelului, schimbarea sentinței,

admiterea contestației, anularea dispoziției din 22 martie 05 emisă de

Ministerul Apărării Naționale, și, în principal, restituirea în natură a

terenului în suprafața de 8,56 ha (conform expertizei topografice realizată de

expert B.B. și conform expertizei imobiliare realizată de expert C.C.) ce a

aparținut autoarei A.A., teren ce a făcut parte din lotul nr. II în suprafața

de 33 ha, din terenul în suprafața totala de 100 ha situat în municipiul

Constanța (denumit inițial lot 29, parcela 1); în subsidiar, în măsura în care

restituirea nu se va putea face în totalitate în natură, au solicitat

restituirea în natură a terenului liber de construcții (conform expertizei

topografice realizată de expert B.B. și conform expertizei imobiliare realizată

de expert C.C.), respectiv acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru

terenul ce nu poate fi restituit, iar în ipoteza în care se va considera că nu

este posibilă restituirea în natură, au solicitat acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent pentru întreaga suprafață.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv aplicarea

greșită a legii, a art. 8 din Legea nr. 10/2001, coroborat cu art. 2 și 39 din

Legea nr. 18/1991, cu omisiunea aplicării art. 15 din Legea nr. 165/2013 și cu

nesocotirea obligației prevăzute de art. 295 C. proc. civ.

Soluția instanței de

apel a ignorat art. 15 din Legea nr. 165/2013, aplicabil în cauză conform art. 4

din Legea nr. 165/2013 - instanța de apel nu și-a îndeplinit obligația de a

stabili caracterul intravilan sau extravilan, respectiv categoria de folosință

a terenului agricol/pentru construcții. Decizia nr. 88/2014 a Curții

Constituționale confirmă faptul că art. 4 din Legea nr. 165/2013 este aplicabil

în cauză, excepțiile de neconstituționalitate analizate în această decizie

vizând doar aplicarea termenelor prevăzute de art. 33 din Legea nr. 165/2013,

cauzelor aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii.

Instanța de fond a

greșit în aplicarea legii, deoarece terenul în litigiu are și avea regimul

juridic de teren intravilan și destinația pentru construcții. În cauza, nu este

aplicabila Legea nr. 18/1991, întrucât aceasta dispune, în esență, cu privire

la terenurile agricole confiscate abuziv de la "membrii cooperatori care

au adus pământ în cooperativa agricolă de producție sau cărora li s-a preluat

în orice mod teren de către aceasta". Legea nr. 10/2001 dispune, în

esența, cu privire la "terenurile din intravilan", în decizia

recurată, Curtea de Apel București a preluat textul art. 2 lit. a) și d) din

Legea nr. 18/1991, fără însă a reține intenția legiuitorului exprimată prin

sintagma "terenurile agricole productive - arabile". Această omisiune

a condus la confuzia făcută de către instanța de apel între domeniile de

aplicare ale Legilor nr. 18/1991 și nr. 10/2001.

Instanța de apel a

reținut prevederile art. 39 din Legea nr. 18/1991, fără însă a observa art. 9 alin.

(1) din Legea nr. 18/1991, unde se arata că " persoanele cărora li s-a

reconstituit dreptul de proprietate în limita suprafeței de teren de 10 ha de

familie, în echivalent arabil.". Legea nr. 18/1991 privește reconstituirea

dreptului de proprietate cu privire la terenurile agricole productive, în

concret cele utilizabile în agricultură.

În expertiza

întocmită la 10 septembrie 1924 de către expertul D.D., în vederea ieșirii din

indiviziune se arată foarte clar că proprietatea autoarei contestatorilor era

parcelată pentru loturi de case. Se mai arată că această proprietate era

mărginită de străzi ale orașului Constanța, că valoarea terenului nu putea fi

calculată ca și teren agricol, ci ca teren de case, având în vedere parcelarea

cât și vecinătățile. Această expertiză a fost întocmita la ordinul Tribunalului

Ilfov prin sentința nr. 1168 din 31 decembrie 1923. La data confiscării

abuzive, terenul autoarei contestatorilor avea caracter intravilan, aspect de

netăgăduit. Prin certificatul din 10 iunie 1932 emis chiar de către Primăria

Municipiului Constanța se atestă fără echivoc faptul că terenul se află în raza

administrativă a orașului Constanța încă din anul 1927.

Cu privire la dovada

dreptului de proprietate, s-a invocat copia extras din anul 1884, eliberată de

Arhivele Naționale. La 2 noiembrie 1921, Irina Câmpineanu a decedat, lăsând

întreaga sa avere celor 3 copii ai săi, Z., Y. și A.A.. Prin acțiunea

înregistrată sub nr. 24393/1923, Z. a solicitat ieșirea din indiviziune, iar

Tribunalul Ilfov, prin sentința civilă nr. 1123 din 23 decembrie 1923 a admis

în principiu acțiunea, împărțirea în concret a bunurilor urmând să se facă,

ulterior, prin expertiză. Prin procesul-verbal de tragere la sorți efectuată în

data de 7 noiembrie 1924, se atribuie către A.A. parcela II din lotul 29. Prin

această ieșire din indiviziune, Z., Y. și A.A. primesc fiecare aproximativ 33

de hectare din terenul lăsat de mama lor în Constanța. Lotul 1 în suprafața de

33 ha a trecut în proprietatea Y. Lotul 2 în suprafața de 33 ha a revenit A.A..

Testamentul lui Z., proprietar al lotului 3, arată că lotul său se învecinează

cu lotul A.A. Autorizarea în 1937 a A.A. de către Tribunalul Ilfov pentru a

vinde proprietatea sa, respectiv lotul 2, întărește ideea că aceasta era la acea

dată proprietara lotului 2. Exproprierea din 1937, efectuată de Ministerul

Apărării Naționale, cu planuri și proces verbal, întărește faptul că în anul

1937, A.A. era proprietara lotului 2. Lotul 3 a revenit lui Z. Dovada acestui

fapt se face cu testamentul acestuia din 1930, prin care a lăsat întreaga sa

avere Academiei Române, inclusiv parcela 3 din lotul 29 (lotul 29 era fostul

teren în suprafața de 100 ha, anterior împărțirii intre copii lui Z.).

Atât intimata

Ministerul Apărării Naționale cat și prima instanță au considerat că nu s-a

făcut dovada faptului ca autoarea A.A., era proprietară asupra lotului 2 în

suprafață de 33 ha, la data prevăzuta de Legea nr. 10/2001, respectiv 6 martie

înscrisurile aflate la dosarul cauzei. În anii 1942, 1943, 1944, A.A. a plătit

impozitele aferente acestui teren conform chitanțelor eliberate de către

Administrația de încasări și plăți Constanța. De asemenea, conform planului

orașului Constanța din anul 1944, acel teren se constituia încă în proprietatea

Câmpineanu la acea data. În anul 1945, prin Legea reformei agrare nr. 187/1945,

s-a naționalizat abuziv terenul în suprafața de 33 ha, proprietatea autoarei A.A.

- dovada acestui fapt se face cu extrasul eliberat de către Arhivele Naționale.

O soartă similară a suferit și lotul nr. 1 aflat în proprietatea Y. Extrasul

eliberat de către Arhivele Naționale. Deși terenul era intravilan așa cum

reiese din certificatul din 10 iunie 1932 eliberat de Primăria Municipiului

Constanța, a fost preluat de stat ca și agricol. În anul 1946, A.A.

înregistrează împreuna cu sora sa Y. o acțiune prin care contestă această

preluare abuzivă. Este absolut evident că în anul 1945, suprafețele de teren în

discuție au fost confiscate de către stat în mod abuziv, ca și teren agricol

când în realitate era teren intravilan.

Caracterul intravilan

al terenului atât la data preluării cât și în prezent - prin certificatul din 10

iunie 1932 emis chiar de către Primăria Municipiului Constanța se atestă fără

echivoc faptul că terenul se afla în raza administrativa a orașului Constanța

încă din anul 1927. S-au depus la dosarul cauzei înscrisuri, emanate chiar de

la pârâta Ministerul Apărării Naționale, prin care se arată că aceasta a

restituit către Academia Româna, o parte din parcela Ml ocupată de aceeași

unitate militară. Având în vedere că parcela III, lipită de parcela II în

discuție în prezenta cauză, dar mai depărtată de centrul orașului, a fost

restituită în baza Legii nr. 10/2001, nu există nici o rațiune pentru ca pârâta

să invoce lipsa caracterului intravilan al terenului în prezenta cauza.

În concluzie, în ceea

ce privește solicitarea principală, de trimitere a cauzei spre rejudecare, s-a

susținut că instanța de apel are obligația de a analiza în mod real și temeinic

probatoriul administrat, față de principiul restituirii în natură, se impune a

fi analizat în ce măsură unitatea deținătoare are o folosință reală a terenului

în discuție.

Recurentul-contestator

A. a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei, în sensul admiterii

contestației, anularea dispoziției Ministerului Apărării Naționale, restituirea

în natura a terenului în suprafața de 8.56 ha, situat în Municipiul Constanța,

în măsura în care restituirea nu se va putea face în natură, acordarea de

măsuri reparatorii în echivalent. În subsidiar, a solicitat casarea deciziei și

reținerea cauzei spre rejudecare, întrucât decizia este nelegală și

netemeinică.

În fapt, la data

preluării abuzive, terenul în litigiu făcea parte din intravilanul Municipiului

Constanța, în baza Deciziei Primăriei Municipiului Constanța nr. 9848 din 07

martie 1942 și a Decretului nr. 1988 din 14 iulie 1942. În cadrul planului

director al Municipiului Constanța se certifică faptul că limita de sud a

Municipiului Constanța era stabilită la limita de sud a parcelarilor

cartierului Viile Noi, deci incluzând și lotul de teren ce a aparținut autoarei

sale, Y. Mare parte a parcelărilor erau situate în vecinatatea imediată a

terenurilor autoarelor contestarorilor, dar și al Academiei, în intravilanul

municipiului Constanța, au fost acoperite cu locuințe încă înainte de anul

1945.

În categoria

terenurilor din intravilan se includ toate terenurile indiferent de categoria

de folosință, situate în perimetrul localităților urbane sau rurale, ca urmare

a stabilirii limitei de hotar a intravilanului, conform legislației în vigoare.

În intravilan, în afara de categoria de folosință curți - construcții, care

este predominanta în cadrul destinației urbane, se includ și alte categorii de

folosința -terenuri arabile, livezi, luciuri de apa, etc. Atât la data

preluării abuzive a acestui lot de teren, cât și în prezent, semnificația

juridica a noțiunii de intravilan este definita ca fiind teritoriul determinat

prin planuri urbanistice (sau de sistematizare) generale (sau directoare), care

cuprind ansamblul terenurilor cu și fără construcții, ce constituie o

localitate.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în raport de care

s-a susținut că terenul în litigiu nu poate face obiectul niciunei alte legi

reparatorii, chiar daca la data preluării abuzive terenul avea, ca utilizare

forțată și temporară, o utilizare agricola. În nici un caz acest lot de teren

urban nu poate face obiectul aplicării Legii nr. 18/1991, a Legii nr. 1/2000

și/sau ale Legii nr. 169/1997, legi care au aplicabilitate în cazul terenurilor

extravilane.

Și pentru celelalte

două loturi din fosta proprietate Câmpineanu, s-au făcut planuri parcelare

pentru loturi de casă, inclusiv străzi de acces, piete și spații rezervate

pentru obiective sociale culturale, ceea ce învederează caracterul intravilan

al acestui teren, încă din perioada 1936-1938. Acest fapt este ilustrat de

propunerea de parcelare a Academiei care cuprinde și cele două loturi, situate

la nord. De altfel, K., proprietara lotului 29/II, imediat după ce i s-a

expropriat o mică suprafață de teren pentru scopuri militare, prin procesul-verbal

din 20 aprilie 1937, a decis să ceara și să obțină, aprobarea Tribunalului

Ilfov pentru autorizarea vânzării terenului parcelat în loturi de casă, ceea ce

indică, în mod evident, destinația urbană prevăzută pentru acesta în planurile

de sistematizare în pregătire din epocă.

Având în vedere

legile perioadei de război, autoarea contestatorului a fost obligată să dea

acestui teren intravilan urban, o destinație forțat agricolă, după cum reiese

din procesul-verbal din 24 mai 1944, întocmit ca urmare a unei descinderi la

proprietatea Y. Faptul că acest teren era deja considerat ca făcând parte din

intravilanul Municipiului Constanța, încă din anii 1941-1942, reiese și din

chitanța de plata a impozitelor din 30 noiembrie 1942, referitoare la anii

1940-1942, plătită de către K., sora autoarei sale, dar și din chitanțele din 27

martie 1943, referitoare la anii 1943-1944, și din 31 iulie 1944, referitoare

la anii 1944-1945, plătite de K. pentru lotul 29/II, care se afla mai spre

exteriorul orașului decât lotul 29/I.

Din "Tabelul de

suprafețe terenurilor agricole expropriate conf. legii de reforma agrară din 1945"

reiese ca proprietățile de 33 ha ale autoarelor contestatorilor sunt

"situate pe mereaua (intravilanul) Municipiului Constanța", ceea ce

face ca exproprierea acestora prin reforma agrară, să fie greșit aplicată.

S-a susținut și că

hotărârile judecătorești anterioare au făcut confuzie între proprietari, dar și

între loturile fiecăruia. Pentru a dovedi ca Y. era proprietara parcelei I în

urma tragerii la sorți, a arătat ca Z. care a donat terenul sau Academiei

Romane era proprietarul parcelei III, că K. era proprietara parcelei II, că Y.

era proprietara parcelei I, la dosarul cauzei s-a depus sentința, dar și alte

acte din Dosarul nr. x/1936 a Tribunalul Constanța. Revendicarea de față se

referă la o parte din parcela I, nu se referă la parcela II, parcelele II și

III au fost menționate numai pentru dovedirea amplasării lotului 29 și la

dovedirea adevăratei proprietare a parcelei I.

Recursurile sunt

întemeiate și vor fi admise pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., coroborat cu art. 312 alin. (3) și (5) C. proc. civ., pentru următoarele

considerente:

În temeiul

dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., instanța de apel a analizat, cu

prioritate, excepția inadmisibilității acțiunii invocată de intimat la termenul

de judecată din 10 octombrie 2007 și unită cu fondul cererii. Intimatul a

susținut că acțiunea reclamanților este inadmisibilă prin raportare la

dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, conform cărora „nu intră sub

incidența prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităților la

data preluării abuzive sau la data notificării, precum și cele al căror regim

juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991,republicată,

cu modificările și completările ulterioare".

Instanța de apel a

considerat întemeiată această excepție, dar și faptul că nu s-ar mai impune

analiza motivelor de apel formulate de către reclamanți și care vizau în mod

explicit fondul dreptului, întrucât destinația imobilului în litigiu, de teren

agricol la momentul preluării, ar înlătura incidența Legii nr. 10/2001, conform

dispozițiilor art. 8 din lege, atrăgând astfel inadmisibilitatea cererii.

Excepția

inadmisibilității, astfel cum a fost valorificată de instanța de apel, fără a

intra în cercetarea motivelor de apel, a primit regimul juridic al unei

excepții procesuale, în accepțiunea de mijloc procesual prin care partea

interesată invocă neregularități procedurale sau lipsuri privind exercițiul

dreptului la acțiune sau încălcarea normelor referitoare la exercițiul acestui

drept și care împiedică judecata în fond.

În raport de

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că este

întemeiată critica recurenților-contestatori care au susținut că aspectele

invocate pe calea excepției inadmisibilității nu vizează nici neregularități

procedurale, nici lipsuri privind exercitarea dreptului la acțiune - nu au fost

invocate condiții ale exercitării acțiunii civile (interesul, calitatea,

capacitatea) ori condiții speciale precum îndeplinirea unei proceduri prealabilei

- ci conțin apărări privind fondul dreptului titularilor notificării.

Pentru a ajunge la

această concluzie, s-a constatat că, în circumstanțele cauzei pendinte,

apărarea intimatului nu a vizat partea formală, procedurală a judecății, ci

chiar fondul dreptului, întrucât acesta a înțeles să conteste pretențiile

formulate prin acțiune, prin negarea raportului juridic constituit prin efectul

unei legi speciale - Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În literatura de

specialitate, tocmai pentru că se confundă uneori apărările propriu-zise cu

excepțiile de fond (parte a excepțiilor procesuale și care pot viza

transpunerea în plan procesual a unor principii de drept material, lipsa

condițiilor de exercitare a dreptului procesual la acțiune etc.), s-a susținut

cu argumente convingătoare că acestea din urmă vizează fondul acțiunii, și nu

fondul dreptului.

Acțiunea cu care a

fost sesizată instanța este o contestație formulată în temeiul art. 26 alin. 3

din Legea nr. 10/2001, aspect necontestat în cauză, legea neprevăzând condiții

speciale de exercitare. De altfel, instanța anterioară nici nu s-a preocupat să

precizeze, în concret, neregularitatea procedurală și/sau condiția specială de

exercitare a acțiunii constatată ca fiind neîndeplinită în cauză, cu atât mai

mult cu cât circumstanțele cauzei pendinte - contestație formulată în temeiul art.

26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 - reclamau cu necesitate și o astfel de abordare

(acțiunea dedusă judecății neintrând în categoria acțiunilor clasice, de drept

comun).

În aceste condiții,

s-a susținut corect că instanța de apel a calificat în mod greșit excepția

inadmisibilității acțiunii, raportat la dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, ca excepție procesuală de ordine publică ce ar împiedica

soluționarea fondului contestației deduse judecații, respectiv că aceasta ar putea

fi invocată direct în apel.

În egală măsură este

întemeiată, pe același temei de drept procesual, critica referitoare la

nesocotirea dispozițiilor art. 292 C. proc. civ., în condițiile în care prin

invocarea excepției inadmisibilității s-au antamat aspecte legate de temeinicia

în fapt și în drept a notificării, veritabile apărări de fond ce n-au fost

invocate și dezbătute în fața primei instanțe și nici printr-o cerere de apel

formulată în condiții legale, respectiv prin întâmpinare.

Dispozițiilor art. 292

C. proc. civ. prescriu în termeni expliciți că efectul devolutiv nu vizează, cu

necesitate, toate problemele de fapt și de drept care s-au invocat în fața

primei instanțe, ci numai acelea care sunt criticate de către apelant. În egală

măsură însă, în stabilirea întinderii devoluțiunii, instanța trebuie să se

raporteze nu numai la cererea de apel, ci și la întâmpinarea intimatului. Fiind

vorba așadar de apărări de fond care nu au respectat exigențele normei

procedurale susmenționate, instanța de apel era chemată să procedeze la

judecata cauzei în limitele stabilite de apelanți, respectiv intimat.

De altfel, în

circumstanțele cauzei pendinte - prin sentința civila nr. 1915 din 05 noiembrie

2012 a Tribunalului București în Dosarul nr. x/3/2005, irevocabila prin Decizia

civilă nr. 1555/2014 a Curții de Apel București, a fost admisă contestația și

desființată Decizia nr. 2567 din 22 martie 2005, obligând pârâtul să emită

decizie privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul

„lot 29 parcela 2" în suprafața de 7,37 ha; pe de altă parte, însuși

intimatul a restituit către Academia Româna, o parte din parcela III ocupată de

aceeași unitate militară, în baza Legii nr. 10/2001 - ar fi fost greu de

susținut, în apărare (într-o apărare propriu-zisă, ce implică apărări în fapt

și în drept), cu argumente convingătoare, neincidența dispozițiilor legii

speciale - Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate

în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Așa fiind, pentru

considerentele arătate, în baza art. 304 pct. 9, coroborat cu art. 312 alin.

(3) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul reclamanților, va

casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cu ocazia rejudecării, instanța va analiza și celelalte critici formulate prin

recurs, sub formă de apărări. În mod expres, recurenții-reclamanți au solicitat

trimiterea cauzei spre rejudecare pentru cercetarea fondului și pronunțarea

unei decizii în apel care să analizeze și soluționeze toate aspectele în fapt

și în drept legate de dreptul și posibilitatea de restituire în natură sau în

echivalent a terenului proprietatea autoarei contestatorilor, potrivit Legii nr.

10/2001.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de reclamanții Sturdza C. C. Ion, S., P., X., V., U., T., R., L., M.,

N., D., I., J., H., F., G. și E., împotriva Deciziei nr. 424/A din 29 octombrie

2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia și

trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 ianuarie 2016.