ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1271/2017

Prin contestația formulată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la 22 aprilie 2005, înregistrată sub nr. x/2005, reclamanții A., A., C., E., I., J., L., M., O., Q. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S., anularea Deciziei nr. 2568 din 22 martie 2005 emise de pârât și obligarea acestuia la restituirea, în natură, a suprafeței de teren de 8,56 ha situate în municipiul Constanța.

Prin Sentința civilă nr. 737 din 29 mai 2006, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca nefondată, contestația reclamanților.

S-a apreciat că decizia contestată a fost emisă cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, reținându-se, în esență, că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului și nici a faptului că preluarea acestuia s-a făcut de la autoarea reclamanților, T.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții C. (continuat de moștenitorii V., W., X.), E., I., K., Y. H., M., O., Q., precum și reclamantul A., înregistrat sub nr. x/2005, pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Pe parcursul procesului, pârâtul a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, în raport de prevederile art. 8 din Legea nr. 10/2001, susținând că această lege nu este incidentă în cauza de față, întrucât, din înscrisurile depuse rezultă că, la data preluării terenului de către S., prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 855/1953, imobilul avea regim extravilan și destinație de teren agricol, fiind preluat de stat anterior, în baza Legii reformei agrare nr. 187/1945. În consecință, apelanții trebuiau să urmeze procedura Legii nr. 18/1991, iar nu pe cea a Legii nr. 10/2001. Această excepție a fost unită cu fondul cauzei, prin încheierea de ședință din 12 martie 2008.

Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ la 7 iunie 2005, sub nr. x/2005 (nr. nou x/2005), reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S., anularea Deciziei A 2568 din 22 martie 2005 emise de pârât și restituirea, în natură, a terenului în suprafață de 8,56 ha situat în municipiul Constanța, de pe urma autoarei sale, Z., născută A.

Prin încheierea de ședință din 17 iunie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă în Dosarul nr. x/2005 (nr. vechi x/2005), s-a admis excepția de litispendență invocată de pârâtul S., fiind dispusă trimiterea respectivului dosar de primă instanță la dosarul de apel curent.

S-a reținut, în baza art. 163 C. proc. civ., că, între cele două cauze, există identitate de părți și obiect, acesta fiind reprezentat de contestația împotriva aceleiași decizii emise de pârât. Soluția a rămas irevocabilă prin respingerea, ca inadmisibil, a recursului contestatorului A., conform Deciziei nr. 464 R din 11 noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

În Dosarul de apel nr. x/2005 al Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, la termenul din 8 iunie 2011, în baza art. 293

1

C. proc. civ., au formulat apel incident AA., BB., CC., DD., EE. și FF. (moștenitori ai defunctului intimat GG.), solicitând schimbarea, în totalitate, a sentinței apelate, în sensul admiterii contestației, anulării Deciziei nr. 2568 din 22 martie 2005 emise de S. și restituirii, în natură, a terenului în litigiu; în subsidiar, au solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în cazul imposibilității restituirii în natură. Cererea de aderare la apel a fost considerată admisibilă conform art. 293

1

C. proc. civ., prin încheierea de ședință de la același termen.

Prin Decizia civilă nr. 424 A din 29 octombrie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanți.

În pronunțarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, în ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, că, pentru a lămuri legea aplicabilă în speță, interesează, mai întâi, categoria terenului ce se solicită a fi restituit.

Potrivit art. 2 lit. d) din Legea nr. 18/1991, terenurile din intravilan includ terenurile agricole și forestiere. Conform art. 2 lit. a) din aceeași lege, sunt "terenuri cu destinație agricolă: terenurile agricole productive - arabile, viile, livezile, pepinierele viticole, pomicole, plantațiile de hamei și duzi, pășunile, fânețele, serele, solariile, răsadnițele și altele asemenea - cele cu vegetație forestieră, dacă nu fac parte din amenajamentele silvice, pășunile împădurite, cele ocupate cu construcții și instalații agrozootehnice, amenajările piscicole și de îmbunătățiri funciare, drumurile tehnologice și de exploatare agricolă, platformele și spațiile de depozitare care servesc nevoilor producției agricole și terenurile neproductive care pot fi amenajate și folosite pentru producția agricolă."

Terenul revendicat a fost preluat de către stat, prin HH., ca efect al reformei agrare realizate prin Legea nr. 187/1945, fiind transferat, ulterior, Ministerului Forțelor Armate, conform H.G. nr. 855/1955. Conform rapoartelor de expertiză topografică și construcții, terenul se află, în prezent, în posesia pârâtului, fiind cuprins în perimetrul UM nr. xx Constanța, iar, pe teren, se găsesc amenajări ce deservesc desfășurarea activităților din această unitate militară.

Legea nr. 187/1945 a avut caracterul unei legi de expropriere, conform prevederilor art. 3, care enunța categoriile de bunuri agricole ce trec asupra statului.

S-a apreciat că toate susținerile și dovezile administrate converg către concluzia că terenul notificat de contestatori în procedura Legii nr. 10/2001, indiferent de aflarea în intravilan sau extravilan, avea, la data preluării de către stat, regimul juridic al unui teren agricol (ce includea și terenurile arabile), iar această categorie atrage regimul de reconstituire prescris de art. 39 din Legea nr. 18/1991 - "Persoanele fizice ale căror terenuri agricole au fost trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1949, precum și al oricăror alte acte normative de expropriere, sau moștenitorii acestora pot cere reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de teren trecută în proprietatea statului, până la limita suprafeței prevăzute la art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945, de familie, indiferent dacă reconstituirea urmează a se face în mai multe localități sau de la autori diferiți, în termenul, cu procedura și în condițiile prevăzute la art. 9."

În concluzie, este corectă susținerea pârâtului că destinația suprafeței de teren notificate, de teren agricol, la momentul preluării înlătură incidența Legii nr. 10/2001, conform art. 8, atrăgând inadmisibilitatea acțiunii.

Constatând neîndeplinirea unei condiții speciale de exercitare a acțiunii, Curtea a păstrat soluția primei instanțe, de respingere a contestației, cu precizarea că cererea conexă, având același obiect, urmează regimul cererii principale, pentru aceleași considerente. Prin primirea acestei excepții nu se mai impune analiza celorlalte motive de apel împotriva soluției date pe fondul dreptului.

Împotriva acestei decizii au formulat cereri de recurs reclamanții V., W., X., E., O., Q., M., H. Șt. K., H. Șt. Y. și I., reclamanții B., AA., FF., EE., DD., CC., BB., respectiv A.

Prin decizia civilă nr. 172 din 28 ianuarie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă s-au admis recursurile, a fost casată decizia atacată și s-a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Curtea de Apel București.

În pronunțarea acestei decizii, Înalta Curte a reținut următoarele:

Excepția inadmisibilității, astfel cum a fost valorificată de instanța de apel, fără a intra în cercetarea motivelor de apel, a primit regimul juridic al unei excepții procesuale, în accepțiunea de mijloc procesual prin care partea interesată invocă neregularități procedurale sau lipsuri privind exercițiul dreptului la acțiune ori încălcarea normelor referitoare la exercițiul acestui drept și care împiedică judecata în fond.

În raport de dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., Înalta Curte a apreciat că este întemeiată critica recurenților, care au susținut că aspectele invocate pe calea excepției inadmisibilității nu vizează nici neregularități procedurale, nici lipsuri privind exercitarea dreptului la acțiune - nu au fost invocate condiții ale exercitării acțiunii civile (interesul, calitatea, capacitatea) ori condiții speciale precum îndeplinirea unei proceduri prealabilei - ci conțin apărări privind fondul dreptului titularilor notificării.

Pentru a ajunge la această concluzie, s-a constatat că, în circumstanțele cauzei pendinte, apărarea intimatului nu a vizat partea formală, procedurală a judecății, ci chiar fondul dreptului, întrucât acesta a înțeles să conteste pretențiile formulate prin acțiune, prin negarea raportului juridic constituit prin efectul unei legi speciale - Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În literatura de specialitate, tocmai pentru că se confundă, uneori, apărările propriu-zise cu excepțiile de fond (parte a excepțiilor procesuale și care pot viza transpunerea, în plan procesual, a unor principii de drept material, lipsa condițiilor de exercitare a dreptului procesual la acțiune etc.), s-a susținut, cu argumente convingătoare, că acestea din urmă vizează fondul acțiunii, și nu fondul dreptului.

Acțiunea cu care a fost sesizată instanța este o contestație formulată în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aspect necontestat în cauză, legea neprevăzând condiții speciale de exercitare. De altfel, instanța anterioară nici nu s-a preocupat să precizeze, în concret, neregularitatea procedurală și/sau condiția specială de exercitare a acțiunii constatată ca fiind neîndeplinită în cauză, cu atât mai mult cu cât circumstanțele cauzei pendinte - contestație formulată în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 - reclamau cu necesitate și o astfel de abordare (acțiunea dedusă judecății neintrând în categoria acțiunilor clasice, de drept comun).

În aceste condiții, s-a susținut, corect, că instanța de apel a calificat, în mod greșit, excepția inadmisibilității acțiunii, raportat la dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ca excepție procesuală de ordine publică, ce ar împiedica soluționarea fondului contestației deduse judecații, respectiv că aceasta ar putea fi invocată direct în apel.

În egală măsură este întemeiată, pe același temei de drept procesual, critica referitoare la nesocotirea dispozițiilor art. 292 din C. proc. civ., în condițiile în care, prin invocarea excepției inadmisibilității, s-au antamat aspecte legate de temeinicia, în fapt și în drept, a notificării, veritabile apărări de fond ce n-au fost invocate și dezbătute în fața primei instanțe și nici printr-o cerere de apel formulată în condiții legale, respectiv prin întâmpinare.

Dispozițiile art. 292 din C. proc. civ. prescriu, în termeni expliciți, că efectul devolutiv nu vizează, cu necesitate, toate problemele de fapt și de drept care s-au invocat în fața primei instanțe, ci numai acelea care sunt criticate de către apelant. În egală măsură, însă, în stabilirea întinderii devoluțiunii, instanța trebuie să se raporteze nu numai la cererea de apel, ci și la întâmpinarea intimatului. Fiind vorba, așadar, de apărări de fond care nu au respectat exigențele normei procedurale sus-menționate, instanța de apel era chemată să procedeze la judecata cauzei în limitele stabilite de apelanți, respectiv de intimat.

De altfel, în circumstanțele cauzei pendinte - prin Sentința civilă nr. 1915 din 5 noiembrie 2012 a Tribunalului București, pronunțată în Dosarul nr. x/2005, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1555/2014 a Curții de Apel București, a fost admisă contestația și desființată Decizia nr. 2567 din 22 martie 2005, obligând pârâtul să emită decizie privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul x, în suprafață de 7,37 ha; pe de altă parte, însuși intimatul a restituit, către Academia Română, o parte din parcela III, ocupată de aceeași unitate militară, în baza Legii nr. 10/2001 - ar fi fost greu de susținut, în apărare (într-o apărare propriu-zisă, ce implică apărări în fapt și în drept), cu argumente convingătoare, neincidența dispozițiilor legii speciale - Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Așa fiind, pentru considerentele arătate, în baza art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 312 alin. (3) și (5) din C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursurile reclamanților, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe. Cu ocazia rejudecării, instanța va analiza și celelalte critici formulate prin recurs, sub formă de apărări. În mod expres, recurenții reclamanți au solicitat trimiterea cauzei, spre rejudecare, pentru cercetarea fondului și pronunțarea unei decizii în apel care să analizeze și soluționeze toate aspectele în fapt și în drept legate de dreptul și posibilitatea de restituire, în natură sau în echivalent, a terenului proprietatea autoarei contestatorilor, potrivit Legii nr. 10/2001.

În rejudecare, prin Decizia nr. 231 A din 13 martie 2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelurile declarate împotriva încheierii de ședință din 15 mai 2006; a admis apelurile declarate de apelanții reclamanți împotriva Sentinței civile nr. 737 din 29 mai 2006 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a schimbat, în tot, sentința apelată, în sensul că a admis, în parte, contestația; a anulat Decizia nr. 2568 din 22 martie 2005 emisă de S.; l-a obligat pe intimat să emită dispoziție cu propunere de acordare de măsuri compensatorii sub formă de puncte, în favoarea contestatorilor, pentru terenul în suprafață de 85.600 mp, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de expert LL.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele:

Apelul declarat de C. (continuat de moștenitorii V., W., X.), E. (continuat de moștenitori), I., K., Y. H., M., O., Q. a vizat atât sentința primei instanțe, cât și încheierea din 15 mai 2006.

În ceea ce privește încheierea din 15 mai 2006, s-a constatat că, deși apelul împotriva acestei încheieri a fost respins, decizia pronunțată în apel cu privire la încheiere nu a fost recurată de niciuna dintre părți. Așa fiind, Curtea a considerat că soluția adoptată în primul apel, cu privire la încheierea de îndreptare a erorii materiale, a intrat în puterea de lucru judecat, astfel încât apelul declarat împotriva acesteia a fost respins pentru aceleași considerente cu cele arătate în prima decizie pronunțată în apel.

Prin decizia pronunțată în recurs, prin care au fost admise recursurile împotriva deciziei din apel, cauza fiind trimisă pentru rejudecarea apelurilor, s-au reținut trei aspecte, în ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, referitor la domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, obligatorii, în virtutea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.

Pe de o parte, s-a reținut un aspect de ordin procedural, respectiv că instanța de apel a calificat, greșit, excepția inadmisibilității acțiunii, raportat la dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, ca excepție procesuală de ordine publică, aceasta fiind, de fapt, o apărare de fond.

În condițiile în care a fost apreciată de instanța de recurs ca fiind o apărare de fond, tot aceasta a arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 292 C. proc. civ., în sensul în care trebuia să se raporteze, în stabilirea întinderii devoluțiunii, la cererea de apel și la întâmpinarea intimatului. Din actele dosarului s-a reținut că o astfel de apărare de fond nu a fost invocată și dezbătută în fața primei instanțe și nici nu a fost invocată prin cererile de apel, respectiv prin întâmpinare.

Sub un al treilea aspect, a reținut instanța de recurs că ar fi fost greu de susținut, în apărare, cu argumente convingătoare, neincidența dispozițiilor legii speciale - Legea nr. 10/2001, în condițiile în care, prin Sentința civilă nr. 1915/2012 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1555/2014 a Curții de Apel București, a fost admisă contestația și desființată Decizia nr. 2567 din 22 martie 2005, obligând pe pârât să emită decizie privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul x, în suprafață de 7,37 ha, iar, pe de altă parte, însuși intimatul a restituit către Academia Română o parte din parcela III, ocupată de aceeași unitate militară, în baza Legii nr. 10/2001.

Așa fiind, Curtea a reținut că, la acest moment procesual, pentru considerente de ordin procedural, în primul rând, în considerarea dispozițiilor art. 292 C. proc. civ., nu mai poate fi analizată problema domeniului de aplicare a Legii nr. 10/2001, constatându-se că o astfel de apărare de fond nu mai poate fi valorificată de intimat, în condițiile în care notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost respinsă prin decizia contestată pentru alte argumente, iar nu cu privire la incidența actului normativ menționat, astfel de apărări nu au făcut obiectul analizei în primă instanță și nu au fost invocate nici prin cererile de apel sau prin întâmpinarea depusă în apel.

În subsidiar, pe fond, oricum instanța de recurs, făcând trimitere la Sentința civilă nr. 1915/2012 și la soluționarea favorabilă a notificării Academiei Române tot în temeiul Legii nr. 10/2001, a reținut, deja, că terenul ce face obiectul notificării soluționate prin decizia contestată în prezentul dosar intră în domeniul de aplicare a acestei legi.

Pe fondul cauzei, Curtea a stabilit că, prin decizia contestată, notificarea a fost respinsă pe considerentul că, din conținutul H.C.M. nr. 865/1953, rezultă că terenul a fost preluat de la alte persoane decât autoarea notificatorilor.

Prima instanță a respins contestația, ca neîntemeiată, reținându-se că nu s-a făcut nici dovada dreptului de proprietate asupra terenului și nici a faptului că preluarea, în proprietate statului, s-a realizat de la autoarea notificatorilor.

Apelurile sunt întemeiate pentru motivele ce succed.

Prin Notificarea nr. 4797 din 9 noiembrie 2001, contestatorii au solicitat restituirea, în natură, a imobilului teren în suprafață totală de circa 8,56 ha, ce era inclus în parcela inițială denumită x, ce a fost proprietatea Z., apoi divorțată), situat, în prezent, în intravilanul municipiului Constanța.

Prin Decizia nr. 2568 din 22 martie 2005, ce face obiectul prezentei contestații, notificarea a fost respinsă cu motivarea că, din conținutul H.C.M. nr. 865/1953, rezultă că terenul a fost preluat de la alte persoane decât autoarea notificatorilor.

În cauză, a fost făcută dovada tuturor condițiilor necesare pentru admiterea contestației, atât cu privire la împrejurarea că terenul intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 (pentru motivele anterior expuse), cu privire la calitatea de persoane îndreptățite a contestatorilor, cât și cu privire la dovada preluării abuzive a terenului de către stat.

Referitor la calitatea de persoane îndreptățite, Curtea a reținut că titularii notificării, și, ulterior, moștenitorii acestora, sunt moștenitorii fostului proprietar Z., decedată în anul 1949, acestora fiindu-le aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Pentru motivele ce au fost expuse cu ocazia analizei preluării abuzive, s-a constatat că, la momentul trecerii în proprietatea statului, terenul era proprietatea Z.

Terenul în suprafață de aproximativ 100 ha a aparținut, inițial, lui A., astfel cum rezultă din extrasul din "inventarul de situațiunea terenurilor recunoscute, cum și de cele vândute de stat și parcelate între anii 1884 - 1894", unde A., decedat, figura cu suprafața de 100 ha, teren cultură, iar deținător figura NN.

Prin Sentința civilă nr. 1168 din 31 decembrie 1923 s-a dispus ieșirea din indiviziune de pe urma defunctei NN. (decedată la 4 noiembrie 1920), în masa succesorală fiind menționat terenul de aproximativ 100 ha, situat pe raza cătunului Laz Mahale, județul Constanța. S-a recunoscut lui A., Z. și T., dreptul la câte 1/3 din averea arătată în masa succesorală .

Prin raportul de expertiză întocmit în baza Sentinței civile nr. 1168/1923 a fost identificat terenul de 100 ha, propunându-se lotizarea acestuia în trei loturi .

Prin Procesul-verbal din 7 noiembrie 1924 s-a atribuit Z.) lotul I, menționat în raportul de expertiză, în suprafață de 321.299,4 mp.

Procesul-verbal de ieșire din indiviziune a fost omologat prin Sentința nr. x din 14 aprilie 1925 a Tribunalului Ilfov .

Despre terenul x se face vorbire în cuprinsul procesului-verbal din 20 aprilie 1937, prin care T. predă Ministerului Apărării Naționale o suprafață de teren de 17.800 mp din x. Se menționează că terenul predat se mărginește la nord cu x, proprietatea d-nei Z.

Z., căsătorită Z., ulterior divorțată, a decedat la 17 aprilie 1949, astfel cum rezultă din Certificatul de calitate de moștenitor nr. x/15 mai 2002, unica moștenitoare a acesteia fiind T., în calitate de soră.

Rezultă, așadar, că, prin retransmitere, moștenitorii OO. au dobândit, pe cale succesorală, și drepturile regăsite în moștenirea Z.

Potrivit Certificatului de moștenitor nr. x din 5 septembrie 1967, H., A., RR., C. sunt moștenitorii defunctei T., în calitate de fii și fiice.

A. a decedat la 28 februarie 1988, lăsând, ca moștenitor, pe fiul său, RR., conform Certificatului de moștenitor nr. x din 19 august 1988.

H. a decedat la 13 iulie 2000, lăsând, ca moștenitori, pe E., I., J., Y. Șt. H., nepoți de fiu predecedat - H., decedat la 3 ianuarie 1994, M., O. și Q. - nepoți de fiu predecedat - H., decedat la 8 februarie 1997, conform Certificatului de moștenitor nr. x din 14 februarie 2001 eliberat de B.N.P. TT.

C. a decedat la 6 septembrie 2007, lăsând, ca moștenitori, pe fiii săi, V., W. și X., conform Certificatului de moștenitor nr. x din 10 septembrie 2007 eliberat de Biroul Notarial UU. din București.

RR. a decedat la 19 februarie 2008, lăsând, ca moștenitori, conform Certificatului de moștenitor nr. 32 din 26 iunie 2009 eliberat de B.N.P. "VV." din București, pe AA., WW., BB. și GG.

Potrivit Certificatului de moștenitor nr. x din 30 august 2010 eliberat de B.N.P. "XX." din București, de pe urma defunctului GG., decedat la 27 februarie 2010, au rămas, ca moștenitori, FF., EE., DD., CC., AA. și BB.

În cursul soluționării prezentei cauze, la 24 martie 2016, a decedat și E., în urma dezbaterii succesiunii acestuia fiind emis Certificatul de moștenitor nr. x din 2 august 2016 de B.N.P. Asociați "Costescu, YY.", potrivit cu care moștenitorii acestuia sunt H., H.-AAA., H.-BBB..

În ceea ce privește trecerea terenului în proprietatea statului, reclamanții susțin că aceasta s-a realizat de la autoarea lor, Z., în baza Legii nr. 187/1945 ce reglementa reforma agrară, pe când S. susține că a fost preluat de la alte persoane, prin H.C.M. nr. 865/1953, întrucât autoarea reclamanților nu mai era proprietară, aceasta fiind autorizată să vândă terenul dotal parcelat în loturi de casă în suprafață de 327.312 mp, diferența de 17.573 mp din totalul de 344.885 mp, ce reprezenta lotul II, fiind expropriată pentru cauză de utilitate publică de către S.

Curtea a constatat, pe de o parte, că autorizația de vânzare la care face trimitere intimatul, prin apărările invocate în fața primei instanțe, nu vizează x (atribuit Z. prin partajul din anul 1924), ci parcela 2 din lotul 29, ce a fost atribuită CCC. în anul 1924, și care nu face obiectul prezentului litigiu (parcela 2 a făcut obiectul litigiului finalizat prin Sentința civilă nr. 1915/2012), în condițiile în care, în anul 1937, Z. era în viață, aceasta decedând în anul 1949. Pe de altă parte, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu rezultă că Z. sau, ulterior, moștenitoarea acesteia, T., ar fi înstrăinat parcele din acest teren. La dosar, nu au fost depuse astfel de contracte de transmitere a proprietății, obligația de dovadă a unei asemenea împrejurări revenind Ministerului Apărării Naționale, care a făcut această afirmație.

Preluarea terenului ce face obiectul notificării se încadrează în ipoteza art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia, "prin imobile preluate abuziv" se înțelege orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.

Din extrasele din "tabel cu suprafețele terenurilor agricole expropriate conform Legii de reformă agrară nr. 187/1945, situate pe marginea Municipiului Constanța", Curtea a reținut că terenul în cauză, ce a aparținut Z., a fost preluat de stat în baza Legii nr. 187/1945, iar, din acest teren, s-a atribuit Sindicatelor și Unităților Militare din municipiul Constanța suprafața de 4 ha, iar, ulterior, încă 15 ha, categoria terenului fiind menționată ca fiind "arabil".

Potrivit Certificatului nr. x din 10 iunie 1932, terenul proprietatea A. a fost înglobat în raza municipiului Constanța din anul 1927, fiind, la acel moment, un teren intravilan.

Din cele expuse anterior, cu privire la situația terenului în litigiu, Curtea a constatat că preluarea terenului de către stat, în temeiul Legii nr. 187/1945, s-a realizat cu nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, deoarece, față de criteriile prevăzute de art. 3 din această lege, terenul nu se încadra în niciuna dintre ipotezele în care preluarea ar fi fost posibilă.

Cât privește susținerile intimatului, în sensul că actul de preluare în proprietatea statului este reprezentat de H.C.M. nr. 856/1953, acestea sunt neîntemeiate. Conform celor arătate anterior, Z. a pierdut proprietatea terenului în baza Legii nr. 187/1945, situație în care coroborarea înscrisurilor din dosar poate conduce la concluzia că, din terenul astfel preluat, au fost împroprietărite alte persoane fizice, astfel cum acestea sunt enumerate în anexa procesului-verbal încheiat în anul 1952, pentru ca, ulterior, prin H.C.M. nr. 856/1953, statul să realizeze o a doua trecere, în proprietatea sa, a aceluiași teren.

În aceste condiții, se impune concluzia că preluarea terenului de către stat se încadrează în ipoteza art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, contestatorii având, astfel, calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii.

În ceea ce privește forma măsurilor reparatorii, Curtea a constatat aplicabilitatea dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001.

Terenul ce face obiectul notificării se încadrează în ipoteza art. 10 alin. (1) și (2), contestatorii fiind îndreptățiți la măsuri reparatorii în echivalent, deoarece, pe acest teren, s-au edificat construcții anterior anului 1990, aceste construcții sunt necesare unității deținătoare, ele fiind, toate, parte a unității militare UM xx Constanța.

În acest sens sunt concluziile raportului de expertiză întocmit de expert LL., potrivit cu care, pe teren, se regăsesc amenajări ce deservesc desfășurarea activităților din unitatea militară, conducte de alimentare cu apă, conducte de termoficare suspendate, posturi trafo, spații verzi amenajate, platforme betonate, alei de acces și trotuare, stâlpi de curent electric.

Având în vedere destinația actuală a terenului, de unitate militară, Curtea a constatat că nu poate fi primită solicitarea contestatorilor, de restituire, în parte, a suprafețelor de teren libere sau a părților de teren pe care se află construcții ce par a fi neutilizate, în condițiile în care unitatea militară își desfășoară și în prezent activitatea specifică în aceste spații.

Cât privește împrejurarea că parte din aceste construcții ar fi fost edificate fără autorizație de construire, fapt ce ar permite restituirea, în natură, a terenului, în conformitate cu dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, pentru a fi posibilă restituirea, în natură, a unui teren pe care este edificată o construcție fără autorizație, este necesar ca acea construcție să fi fost edificată ulterior anului 1990. Or, în cauză, astfel cum rezultă din raportul de expertiză construcții întocmit de expert DDD., marea majoritate a construcțiilor a fost edificată anterior anului 1990.

Construcțiile realizate ulterior anului 1990 sunt cele aflate la pozițiile X tabel, ce reprezintă un lăcaș de cult ortodox, edificat în anul 1999, pozițiile X, edificate în anul 2001, reprezentând pavilion B 3 - pilon metalic cu H de 36 m - suport antene radiocomunicații și pavilion B4 - adăpost grup electrogen, precum și poziția 43 - rețea electrică aeriană. Cu privire la aceste construcții, intimatul nu a depus autorizațiile de construire în baza cărora s-au realizat.

Având în vedere această situație de fapt coroborat cu ponderea scăzută a construcțiilor edificate după anul 1990 fără autorizație de construire, Curtea a constatat că terenul nu poate fi restituit în natură, contestatorii fiind îndreptățiți la măsuri compensatorii sub formă de puncte, în temeiul Legii nr. 165/2013.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A., B., AA., FF., EE., DD., CC., BB., V., W., X., O., Q., M., H. Șt. K., H. Șt. Y., I., H. CCC., H. AAA., H. BBB. și pârâtul S.

I. Recurenții reclamanții au criticat decizia în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:

În ceea ce privește acordarea măsurilor reparatorii, au fost aplicate greșit sau incomplet prevederile art. 1 din Legea nr. 10/2001 și art. 1 din Legea nr. 165/2013.

Conform art. 1 din Legea nr. 10/2001, "(2) În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau măsuri compensatorii (...)".

Conform art. 1 din Legea nr. 165/2013, "(2) În situația în care restituirea în natură (...) nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluționarea cererii (...), precum și măsura compensării prin puncte (...)".

Față de cele de mai sus, este posibilă și oferirea de către intimatul M.A.N. a unor alte bunuri echivalente, ca valoare, cu terenul ce nu poate fi restituit în natură.

În Dosarul cu nr. x/2005, ce a avut ca obiect lotul învecinat, dosar soluționat irevocabil, recurenții poartă deja discuții cu intimatul, pentru eventuala transmitere a unor terenuri aflate în patrimoniul M.A.N., în schimbul terenului ce nu a fost restituit în natură.

Chiar pe site-ul M.A.N. este afișată lista bunurilor imobile ce pot fi acordate în compensare.

Față de prevederile art. 1 din Legea nr. 10/2001 și art. 1 din Legea nr. 165/2013, solicită admiterea recursului, modificarea, în parte, a deciziei recurate, în sensul obligării intimatului M.A.N. la emiterea unei dispoziții cu propunere de acordare de măsuri reparatorii fie în echivalent, fie sub formă de puncte, pentru terenul în suprafață de 85.600 m.p., astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de expert LL. și menținerea aceleiași decizii în ceea ce privește celelalte aspecte dezlegate de instanța de apel.

II. Recurentul pârât S. a criticat decizia în temeiul art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:

Hotărârea pronunțată de instanța de apel nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și nici pe cele pentru care s-au înlăturat cererile părților (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.), a fost pronunțată cu interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.), precum și cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Astfel, imobilul revendicat a trecut în administrarea Ministerului Apărării Naționale de la alți proprietari decât autoarea reclamanților, Z., în temeiul Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare, prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 865/1953. Motivarea instanței conform căreia preluarea terenului ce face obiectul notificării s-ar fi făcut fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării nu poate fi primită, deoarece este vorba despre o expropriere întemeiată pe Legea nr. 187/1945.

Chiar instanța de apel, în considerentele Deciziei civile nr. 213 A/2017, constată că "Z. a pierdut proprietatea terenului în baza Legii nr. 187/1945, situație în care coroborarea înscrisurilor din dosar poate conduce la concluzia că, din terenul astfel preluat, au fost împroprietărite alte persoane fizice".

Este nelegal ca instanța să se pronunțe în sensul că Legea nr. 187/1945 este abuzivă și nu constituie un temei legal de drept, când, sub incidența aceleiași legi, prin Legea nr. 1/2000 (așa cum a fost modificată, succesiv, prin Legea nr. 212/2008 și prin Legea nr. 246/2016 privind modificarea art. 36 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997) se constituie drepturi de proprietate ale persoanelor împroprietărite.

Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul privind dezlegarea unor chestiuni de drept, în Dosarul nr. x/2013/HP, prin Decizia nr. 2/2014, a stabilit că se eliberează titluri de proprietate persoanelor împroprietărite în baza Legii nr. 187/1945.

Poziția inconsecventă a diferitelor instanțe cu privire la aceeași chestiune de drept naște dezechilibru în egalitatea de tratament a părților și încalcă dreptul la un proces echitabil. O lege nu poate fi abuzivă și, ca urmare, înlăturată ca temei de drept în soluționarea reconstituirii dreptului de proprietate, și, totodată, să servească drept temei pentru constituirea dreptului de proprietate după anul 1989 (Legea nr. 187/1945).

Potrivit dispozițiilor art. 124 alin. (2) din Constituția României:

"Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți".

Conform prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., "Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale".

Art. 36 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 212/2008, prevede că "Persoanelor fizice cărora li s-a stabilit dreptul de proprietate prin împroprietărire, prin aplicarea Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare, dar cărora nu li s-a atribuit efectiv terenul la care aveau dreptul sau cărora atribuirea le-a fost anulată, persoanelor îndreptățite la împroprietărire, înscrise în tabelele nominale, precum și persoanelor care dovedesc cu acte de la arhivele militare ale Ministerului Apărării că au luptat pe front și că îndeplineau condițiile prevăzute de Legea nr. 187/1945 pentru a fi împroprietărite li se vor acorda terenurile respective, agricole și forestiere, în limita suprafețelor disponibile, sau despăgubiri".

Or, în opinia recurentului, persoanele îndreptățite la constituirea dreptului de proprietate a suprafeței de teren revendicate de intimații reclamanți de la S. ar fi fost persoanele împroprietărite în baza Legii nr. 187/1945, de la care pârâtul a preluat imobilul, și nu succesorii Z.

Temeiul de drept este art. 39 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 republicată, respectiv art. 36 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, iar nu Legea nr. 10/2001.

Chiar în ipoteza aplicării art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 republicată, proprietarii îndreptățiți la măsuri reparatorii sunt persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării acestora de către S., iar nu Z.

Chiar în considerentele deciziei recurate se menționează că sunt probe la dosar din care rezultă faptul că terenurile expropriate erau agricole, la pagina 9 menționându-se "extrasele din tabelul cu suprafețele terenurilor agricole expropriate conform Legii de reformă agrară nr. 187/1945, situate pe marginea municipiului Constanța".

Cu alte cuvinte, trebuie stabilit la ce teren se face referire, fie la cel aflat în administrarea Ministerului Apărării Naționale, fie la cel care face obiectul litigiului Dosarului nr. x/2007, aflat pe rolul Curții de Apel Constanța.

De asemenea, prin Procesul-verbal din 20 aprilie 1937, prin care T. predă Ministerului Apărării Naționale o suprafață de teren (cu vecinătățile lotului nr. 1 al Z.) se menționează că este teren de cultură. Ca atare, trebuie stabilit dacă terenul era teren agricol sau nu. Terenul nu putea fi, în anul 1932, teren intravilan, iar, în anul 1937, teren agricol.

Este nelegal ca, pentru aceeași suprafață de teren, care a fost expropriată de două ori, o dată, prin Legea nr. 187/1945, de la Z., fiind cedată altor persoane în proprietate, și, încă o dată în anul 1953, când a fost din nou expropriată pentru utilități publice, statul român să plătească, practic, valoarea despăgubirilor de două ori, respectiv de trei ori, dacă acest recurs ar fi respins.

În temeiul art. 312 alin. (3) din C. proc. civ., recurentul pârât solicită admiterea recursului, modificarea, în tot, a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului reclamanților, ca nefondat, și menținerii hotărârii instanței de fond, ca temeinică și legală.

Analizând decizia civilă recurată din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (recursul reclamanților), respectiv art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. (recursul pârâtului), constată că recursul declarat de reclamanți este fondat, iar recursul declarat de pârât este nefondat, pentru următoarele considerente:

Mai întâi trebuie precizat că, dintre cele două recursuri, se impune examinarea, cu prioritate, a recursului declarat de pârât, întrucât aspectele pe care le supune dezbaterii, vizând legea aplicabilă, identitatea terenului în litigiu, valabilitatea preluării, calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la restituire, trebuie rezolvate prealabil chestiunii ce se referă la forma de reparație cuvenită reclamanților, contestată de aceștia din urmă. Cu alte cuvinte, numai în măsura în care imobilul pretins intră în domeniul de aplicare a actului normativ în baza căruia s-a formulat cererea de restituire și reclamanții îndeplinesc celelalte condiții prevăzute de lege pentru a beneficia de măsurile reparatorii stabilite de actul normativ se poate aprecia și asupra formei de reparație care li se cuvine.

I. Recursul declarat de pârât este nefondat.

Pentru a face aplicarea acestei dispoziții legale în persoana autoarei reclamanților, instanța de apel a reținut, în esență, că terenul în litigiu a trecut în proprietatea statului de la aceasta, în baza Legii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare, fără titlu valabil, în condițiile în care nu au fost respectate criteriile prevăzute în art. 3 din legea de preluare. Curtea a înlăturat apărările pârâtului privind împrejurarea că Z. nu mai era titulara dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu la data preluării, considerând că autorizația de vânzare la care face trimitere S. vizează o altă parcelă de teren, iar din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă înstrăinarea imobilului. Aceste aspecte de fapt reținute de instanța de apel nu pot fi reevaluate în recurs, cale de atac care permite verificarea doar a chestiunilor ce vizează legalitatea deciziei atacate, în urma abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, și care privea examinarea hotărârii din perspectiva aspectelor de temeinicie.

Referitor la valabilitatea titlului statului privind preluarea terenului în baza Legii nr. 187/1945, susținută de recurent față de actuala legislație a fondului funciar, care permite constituirea dreptului de proprietate în favoarea celor împroprietăriți potrivit Legii reformei agrare sau care aveau dreptul la împroprietărire, raportat și la dezlegarea acestei probleme de drept prin Decizia nr. 2/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, critica nu poate fi primită.

În speță, instanța de apel a reținut preluarea nevalabilă a terenului de la autoarea recurenților reclamanți, față de neîndeplinirea condițiilor art. 3 din Legea nr. 187/1945, prezumând și o a doua preluare de la persoanele împroprietărite conform aceleiași legi, în baza H.C.M. nr. 855/1953.

Împrejurarea că, pentru același imobil, au operat două preluări la un anumit interval de timp în baza unor acte normative diferite, Legea nr. 187/1945, respectiv H.C.M. nr. 855/1953, ceea ce generează, potențial, două categorii de persoane îndreptățite la reparație, autoarea reclamanților, respectiv cei împroprietăriți potrivit Legii reformei agrare și, ulterior deposedați, nu creează dreptul la reparație exclusiv în favoarea celor din urmă. Legislația actuală reparatorie nu se poate aplica doar în favoarea ultimei categorii de persoane doar pentru că aceste persoane au fost ultimele deposedate, ci trebuie raportată și la prima persoană deposedată, care este autoarea reclamanților.

Cu alte cuvinte, eventuala răspundere pentru două preluări abuzive aparține statului, cel care, prin organismele sale de la acele momente, a făcut posibilă o dublă trecere, în proprietatea sa, a imobilului în litigiu, de la persoane diferire; ca atare, consecințele dublei preluări nu se pot repercuta, în sens negativ, în patrimoniul primului deposedat de bun, autoarea reclamanților, cu efectul înlăturării sale de la legea reparatorie actuală.

Problema eventualelor persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în temeiul legilor fondului funciar, respectiv persoanele de la care terenul a fost preluat în baza H.C.M. nr. 855/1953, nu face obiectul litigiului de față și, în consecință, nu interesează această cauză, existența lor, dacă este cazul, neputând produce consecințe în ceea ce privește dreptul moștenitorilor primei persoane deposedate de bun la reparație, atât timp cât sunt îndeplinite condițiile actului normativ în baza căruia s-a solicitat de către aceste persoane restituirea imobilului în discuție. Or, incidența Legii nr. 10/2001, în baza căreia s-a inițiat demersul de față, nu mai poate fi pusă în discuție, în raport de cele stabilite, sub acest aspect, prin Decizia de casare nr. 172 din 28 ianuarie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în ciclul procesual anterior. Cum s-a arătat deja, instanța de recurs a stabilit că problema aplicării Legii nr. 10/2001 speței de față, raportat la art. 8 din această lege, a fost calificată, în mod greșit, ca excepția de ordine publică a inadmisibilității acțiunii, fiind, în realitate, o apărare de fond; a mai arătat Înalta Curte că această apărare nu a îndeplinit exigențele art. 292 C. proc. civ., nefiind dezbătută în fața primei instanțe și nici invocată prin cererea de apel, respectiv prin întâmpinare, așa încât instanța de apel trebuia să se limiteze la examinarea cauzei din perspectiva celor invocate de apelanți și de intimat. Totodată, instanța de recurs a constatat că ar fi dificil de susținut neincidența, în prezenta cauză, a Legii nr. 10/2001, față de existența unei hotărâri anterioare irevocabile prin care a fost obligat pârâtul să emită decizie privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul lot 29, parcela 2, în suprafață de 7,37 ha, iar, pe de altă parte, S. a restituit, în temeiul actului normativ menționat, o parte din parcela III, ocupată de aceeași unitate militară.

Prin urmare, pentru aceste argumente de ordin procedural și de fond, Înalta Curte a stabilit incidența Legii nr. 10/2001 în litigiul de față, dispunând casarea deciziei instanței de apel și examinarea, în rejudecare, a cauzei din perspectiva acestui act normativ.

Hotărârea instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, deci, și asupra aplicabilității legii speciale sus-enunțate în procesul prezent, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, în baza art. 315 alin. (1) C. proc. civ., așa încât problema legii incidente nu mai poate fi redezbătută în fazele procesuale ulterioare casării.

Cât privește împrejurarea că același act normativ, Legea reformei agrare, nu poate constitui, totodată, un temei al preluării abuzive, dar și premisa acordării măsurilor reparatorii în baza legislației actuale a fondului funciar, pentru că aceasta ar conduce la un tratament inegal al părților, cu consecința încălcării dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, critica recurentului pârât este neîntemeiată.

Recurentul pârât omite, în susținerea acestei afirmații, că același act normativ poate crea efecte diferite după cum a fost aplicat unor persoane diferite și în circumstanțe distincte. Astfel, în persoana autoarei reclamanților, s-a constatat încălcarea art. 3 din Legea nr. 187/1945, preluarea neîncadrându-se în niciuna dintre ipotezele prevăzute de acest text de lege, ceea ce conduce la o preluare nevalabilă, de vreme ce s-a constatat încălcarea actului normativ în baza căruia a avut loc, cu consecința încadrării în art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a reținut, în mod corect, și instanța de apel.

Pe de altă parte, același act normativ aplicat în regimul politic trecut, de data aceasta, în favoarea persoanelor împroprietărite conform Legii reformei agrare, ulterior și ele deposedate de bunuri, poate genera dreptul la reparație conform legislației fondului funciar, sub rezerva de a fi îndeplinite condițiile impuse de această legislație specială, diferită de Legea nr. 10/2001.

Efectele sunt diferite și vizează categorii diferite de potențiale persoane îndreptățite la măsurii reparatorii, întrucât actul normativ în discuție a fost aplicat diferit categoriilor respective de persoane; în cazul autoarei reclamanților, Legea nr. 187/1945 a servit drept fundament al preluării terenului ce a format obiectul legii, în timp ce, pentru eventualele persoane îndreptățite la restituire conform legilor fondului funciar, aceeași lege a servit la împroprietărire, iar nu la deposedare. În speță, a doua deposedare a avut loc în temeiul unui alt act normativ, și anume H.C.M. nr. 855/1953.

Prin urmare, fără să se procedeze, în cauza de față, la examinarea concretă a dreptului la măsuri reparatorii a celei de-a doua categorii de persoane deposedate, întrucât nu formează obiectul litigiului prezent, Înalta Curte reține că, cel puțin teoretic, același act normativ poate crea efecte diferite după cum este aplicat unor persoane diferite, în scop distinct și în circumstanțe diferite, fără că aceasta să însemne un tratament discriminatoriu creat acestor categorii, tocmai determinat de situațiile diferire în care legea a fost aplicată.

În realitate, aserțiunile recurentului sub acest aspect tind la înlăturarea moștenitorilor Z. de la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, întrucât, în opinia pârâtului, autoarea reclamanților nu face parte din categoria ultimelor persoane de la care s-a preluat imobilul, ceea ce nu poate fi acceptat pentru argumentele deja arătate.

Astfel, recurentul pârât pune în discuție identitatea imobilului care formează obiectul litigiului de față cu cel avut în proprietate de autoarea reclamanților, raportat la conținutul Certificatului nr. x din 10 iunie 1932, la care a făcut referire instanța de apel în descrierea situației de fapt reținute.

Pe de altă parte, susține incertitudinea categoriei de folosință a terenului în litigiu față