ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1957/2019

Prin contestația formulată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 22 aprilie 2005, înregistrată sub nr. x/2005, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale, anularea deciziei nr. 2568/22.03.2005 emise de pârât și obligarea acestuia la restituirea, în natură, a suprafeței de teren de 8,56 ha (lot x, parcela x) situat în municipiul Constanța.

Prin Sentința nr. 737 din 29 mai 2006, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca nefondată, contestația reclamanților.

S-a apreciat că decizia contestată a fost emisă cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, reținându-se, în esență, că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului și nici a faptului că preluarea acestuia s-a făcut de la autoarea reclamanților, K..

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții C. (continuat de moștenitorii L., M., N.), D., E., F., G., H., I., J., precum și reclamantul A., înregistrat sub nr. x/2005, pe rolul Curții de Apel București, secția a IV a civilă.

Pe parcursul procesului, pârâtul a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, în raport de prevederile art. 8 din Legea nr. 10/2001, susținând că această lege nu este incidentă în cauza de față, întrucât, din înscrisurile depuse rezultă că, la data preluării terenului de către Ministerul Apărării Naționale, prin HCM nr. 855/1953, imobilul avea regim extravilan și destinație de teren agricol, fiind preluat de stat anterior, în baza Legii reformei agrare nr. 187/1945. În consecință, apelanții trebuiau să urmeze procedura Legii nr. 18/1991, iar nu pe cea a Legii nr. 10/2001. Această excepție a fost unită cu fondul cauzei, prin încheierea de ședință din 12 martie 2008.

Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ la 7 iunie 2005, sub nr. x/2005 (nr. nou 11098/3/2005), reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naționale, anularea Deciziei A 2568 din 22 martie 2005 emise de pârât și restituirea, în natură, a terenului în suprafață de 8,56 ha (parcela x, lot 29) situat în municipiul Constanța, de pe urma autoarei sale, O..

Prin încheierea de ședință din 17 iunie 2008 pronunțată în dosarul menționat, s-a admis excepția de litispendență invocată de pârâtul Ministerul Apărării Naționale, fiind dispusă trimiterea respectivului dosar de primă instanță la dosarul de apel curent.

S-a reținut, în baza art. 163 C. proc. civ., că, între cele două cauze, există identitate de părți și obiect, acesta fiind reprezentat de contestația împotriva aceleiași decizii emise de pârât. Soluția a rămas irevocabilă prin respingerea, ca inadmisibil, a recursului contestatorului A., conform Deciziei nr. 464 R din 11 noiembrie 2008 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

În dosarul de apel nr. x/2005 al Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, la termenul din 8 iunie 2011, în baza art. 293

1

C. proc. civ., au formulat apel incident P., Q., R., S., T. și U. (moștenitori ai defunctului intimat V.), solicitând schimbarea, în totalitate, a sentinței apelate, în sensul admiterii contestației, anulării Deciziei nr. 2568 din 22 martie 2005 emise de Ministerul Apărării Naționale și restituirii, în natură, a terenului în litigiu; în subsidiar, au solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în cazul imposibilității restituirii în natură. Cererea de aderare la apel a fost considerată admisibilă conform art. *293

1

C. proc. civ., prin încheierea de ședință de la același termen.

Prin Decizia nr. 424 A din 29 octombrie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanți.

S-a apreciat că toate susținerile și dovezile administrate converg către concluzia că terenul notificat de contestatori în procedura Legii nr. 10/2001, indiferent de aflarea în intravilan sau extravilan, avea, la data preluării de către stat, regimul juridic al unui teren agricol (ce includea și terenurile arabile), iar această categorie atrage regimul de reconstituire prescris de art. 39 din Legea nr. 18/1991 - "Persoanele fizice ale căror terenuri agricole au fost trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1949, precum și al oricăror alte acte normative de expropriere, sau moștenitorii acestora pot cere reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de teren trecută în proprietatea statului, până la limita suprafeței prevăzute la art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945, de familie, indiferent dacă reconstituirea urmează a se face în mai multe localități sau de la autori diferiți, în termenul, cu procedura și în condițiile prevăzute la art. 9."

În concluzie, este corectă susținerea pârâtului că destinația suprafeței de teren notificat, de teren agricol, la momentul preluării înlătură incidența Legii nr. 10/2001, conform art. 8, atrăgând inadmisibilitatea acțiunii.

Recursul declarat de reclamanții L., M., N., D., I., J., H., F., G. și E., W., P., U., T., S., R., Q., respectiv A. împotriva acestei decizii, a fost admis prin Decizia nr. 172 din 28 ianuarie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, care a casat decizia atacată și a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, la Curtea de Apel București.

S-a reținut, în esență, că acțiunea cu care a fost sesizată instanța este o contestație formulată în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aspect necontestat în cauză, legea neprevăzând condiții speciale de exercitare. De altfel, instanța anterioară nici nu s-a preocupat să precizeze, în concret, neregularitatea procedurală și/sau condiția specială de exercitare a acțiunii constatată ca fiind neîndeplinită în cauză, cu atât mai mult cu cât circumstanțele cauzei pendinte - contestație formulată în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 - reclamau cu necesitate și o astfel de abordare (acțiunea dedusă judecății neintrând în categoria acțiunilor clasice, de drept comun).

În aceste condiții, s-a susținut, corect, că instanța de apel a calificat, în mod greșit, excepția inadmisibilității acțiunii, raportat la dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ca excepție procesuală de ordine publică, ce ar împiedica soluționarea fondului contestației deduse judecații, respectiv că aceasta ar putea fi invocată direct în apel.

Prin invocarea excepției inadmisibilității, s-au antamat aspecte legate de temeinicia, în fapt și în drept, a notificării, veritabile apărări de fond ce n-au fost invocate și dezbătute în fața primei instanțe și nici printr-o cerere de apel formulată în condiții legale, respectiv prin întâmpinare.

Prin Decizia nr. 231 A din 13 martie 2017 pronunțată în rejudecare, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a respins apelurile declarate împotriva încheierii de ședință din 15 mai 2006, a admis apelurile declarate de apelanții reclamanți împotriva Sentinței nr. 737 din 29 mai 2006 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis, în parte, contestația, a anulat Decizia nr. 2568 din 22 martie 2005 emisă de Ministerul Apărării Naționale, l-a obligat pe intimat să emită dispoziție cu propunere de acordare de măsuri compensatorii sub formă de puncte, în favoarea contestatorilor, pentru terenul în suprafață de 85.600 mp, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de expert X..

Referitor la Încheierea din 15 mai 2006, s-a constatat că, deși apelul împotriva acestei încheieri a fost respins, decizia pronunțată în apel cu privire la încheiere nu a fost recurată de niciuna dintre părți. Așa fiind, soluția adoptată în primul apel, cu privire la încheierea de îndreptare a erorii materiale, a intrat în puterea de lucru judecat.

Pe fondul cauzei, instanța de apel a reținut că prin Notificarea nr. x din 9 noiembrie 2001, contestatorii au solicitat restituirea, în natură, a imobilului teren în suprafață totală de circa 8,56 ha, ce era inclus în parcela inițială denumită nr. 1 din lotul x, ce a fost proprietatea O., situat, în prezent, în intravilanul municipiului Constanța.

Prin Decizia nr. 2568 din 22 martie 2005, ce face obiectul prezentei contestații, notificarea a fost respinsă cu motivarea că, din conținutul HCM nr. 865/1953, rezultă că terenul a fost preluat de la alte persoane decât autoarea notificatorilor.

În cauză, a fost făcută dovada tuturor condițiilor necesare pentru admiterea contestației, atât cu privire la împrejurarea că terenul intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, cu privire la calitatea de persoane îndreptățite a contestatorilor, cât și cu privire la dovada preluării abuzive a terenului de către stat.

Referitor la calitatea de persoane îndreptățite, instanța de apel a reținut că titularii notificării, și, ulterior, moștenitorii acestora, sunt moștenitorii fostului proprietar O., decedată în anul 1949, acestora fiindu-le aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

La momentul trecerii în proprietatea statului, terenul era proprietatea O..

Terenul în suprafață de aproximativ 100 ha a aparținut, inițial, lui Y., astfel cum rezultă din extrasul din "inventarul de situațiunea terenurilor recunoscute, cum și de cele vândute de stat și parcelate între anii 1884-1894", unde Y., decedat, figura cu suprafața de 100 ha, teren cultură, iar deținător figura Z..

Prin Sentința nr. 1168 din 31 decembrie 1923 s-a dispus ieșirea din indiviziune de pe urma defunctei Z. (decedată la 4 noiembrie 1920), în masa succesorală fiind menționat terenul de aproximativ 100 ha, situat pe raza cătunului Laz Mahale, județul Constanța. S-a recunoscut lui Y., O. și K., dreptul la câte 1/3 din averea arătată în masa succesorală.

Prin raportul de expertiză întocmit în baza Sentinței nr. 1168/1923 a fost identificat terenul de 100 ha, propunându-se lotizarea acestuia în trei loturi.

Prin procesul-verbal din 7 noiembrie 1924, s-a atribuit O. lotul I, menționat în raportul de expertiză, în suprafață de 321.299,4 mp.

Procesul-verbal de ieșire din indiviziune a fost omologat prin Sentința nr. x din 14 aprilie 1925 a Tribunalului Ilfov.

Despre terenul parcela x-lot x se face vorbire în cuprinsul procesului-verbal din 20 aprilie 1937, prin care K. predă Ministerului Apărării Naționale o suprafață de teren de 17.800 mp din parcela x lot 29. Se menționează că terenul predat se mărginește la nord cu parcela x din lotul x, proprietatea d-nei O.

O., ulterior divorțată, a decedat la 17 aprilie 1949, astfel cum rezultă din Certificatul de calitate de moștenitor nr. 90 din 15 mai 2002, unica moștenitoare a acesteia fiind K., în calitate de soră.

Rezultă, așadar, că, prin retransmitere, moștenitorii K. au dobândit, pe cale succesorală, și drepturile regăsite în moștenirea O.

Potrivit Certificatului de moștenitor nr. x din 5 septembrie 1967, AA., BB., CC., C. sunt moștenitorii defunctei K., în calitate de fii și fiice.

BB. a decedat la 28 februarie 1988, lăsând, ca moștenitor, pe fiul său, CC., conform certificatului de moștenitor nr. x din 19 august 1988.

AA. a decedat la 13 iulie 2000, lăsând, ca moștenitori, pe D., E., F., G., nepoți de fiu predecedat - DD., decedat la 3 ianuarie 1994, H., I. și J. - nepoți de fiu predecedat - EE., decedat la 8 februarie 1997, conform certificatului de moștenitor nr. x din 14 februarie 2001 eliberat de BNP FF..

C. a decedat la 6 septembrie 2007, lăsând, ca moștenitori, pe fiii săi, L., M. și N., conform Certificatului de moștenitor nr. x din 10 septembrie 2007 eliberat de BNP "GG." din București.

CC. a decedat la 19 februarie 2008, lăsând, ca moștenitori, conform Certificatului de moștenitor nr. x din 26 iunie 2009 eliberat de BNP "HH." din București, pe P., W., Q. și V..

Potrivit Certificatului de moștenitor nr. x din 30 august 2010 eliberat de BNP "II." din București, de pe urma defunctului V., decedat la 27 februarie 2010, au rămas, ca moștenitori, U., T., S., R., P. și Q..

În cursul soluționării prezentei cauze, la 24 martie 2016, a decedat și D., în urma dezbaterii succesiunii acestuia fiind emis Certificatul de moștenitor nr. x din 2 august 2016 de BNP Asociați "JJ.", potrivit cu care moștenitorii acestuia sunt KK., LL., MM..

În ceea ce privește trecerea terenului în proprietatea statului, reclamanții susțin că aceasta s-a realizat de la autoarea lor, O., în baza Legii nr. 187/1945 ce reglementa reforma agrară, pe când Ministerul Apărării Naționale susține că a fost preluat de la alte persoane, prin HCM nr. 865/1953, întrucât autoarea reclamanților nu mai era proprietară, aceasta fiind autorizată să vândă terenul dotal parcelat în loturi de casă în suprafață de 327.312 mp, diferența de 17.573 mp din totalul de 344.885 mp, ce reprezenta lotul II, fiind expropriată pentru cauză de utilitate publică de către Ministerul Apărării Naționale.

Instanța de apel a constatat că autorizația de vânzare la care face trimitere intimatul, prin apărările invocate în fața primei instanțe, nu vizează parcela x din lotul x (atribuit O. prin partajul din anul 1924), ci parcela x din lotul x, ce a fost atribuită NN. în anul 1924, și care nu face obiectul prezentului litigiu (parcela x a făcut obiectul litigiului finalizat prin Sentința civilă nr. 1915/2012), în condițiile în care, în anul 1937, O. era în viață, aceasta decedând în anul 1949. Pe de altă parte, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu rezultă că O. sau, ulterior, moștenitoarea acesteia, K., ar fi înstrăinat parcele din acest teren. La dosar, nu au fost depuse astfel de contracte de transmitere a proprietății, obligația de dovadă a unei asemenea împrejurări revenind Ministerului Apărării Naționale, care a făcut această afirmație.

Preluarea terenului ce face obiectul notificării se încadrează în ipoteza art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia, "prin imobile preluate abuziv" se înțelege orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat.

Din extrasele din "tabel cu suprafețele terenurilor agricole expropriate conform Legii de reformă agrară nr. 187/1945, situate pe raza Municipiului Constanța", instanța de apel a reținut că terenul în cauză, ce a aparținut O., a fost preluat de stat în baza Legii nr. 187/1945, iar, din acest teren, s-a atribuit Sindicatelor și Unităților Militare din municipiul Constanța suprafața de 4 ha, iar, ulterior, încă 15 ha, categoria terenului fiind menționată ca fiind "arabil".

Potrivit Certificatului nr. x din 10 iunie 1932, terenul proprietatea OO. a fost înglobat în raza municipiului Constanța din anul 1927, fiind, la acel moment, un teren intravilan.

Instanța de apel a constatat că preluarea terenului de către stat, în temeiul Legii nr. 187/1945, s-a realizat cu nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, deoarece, față de criteriile prevăzute de art. 3 din această lege, terenul nu se încadra în niciuna dintre ipotezele în care preluarea ar fi fost posibilă.

Cât privește susținerile intimatului, în sensul că actul de preluare în proprietatea statului este reprezentat de HCM nr. 856/1953, acestea sunt neîntemeiate. Conform celor arătate anterior, O. a pierdut proprietatea terenului în baza Legii nr. 187/1945, situație în care coroborarea înscrisurilor din dosar poate conduce la concluzia că, din terenul astfel preluat, au fost împroprietărite alte persoane fizice, astfel cum acestea sunt enumerate în anexa procesului-verbal încheiat în anul 1952, pentru ca, ulterior, prin H.C.M. nr. 856/1953, statul să realizeze o a doua trecere, în proprietatea sa, a aceluiași teren.

În aceste condiții, se impune concluzia că preluarea terenului de către stat se încadrează în ipoteza art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001, contestatorii având, astfel, calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii.

În ceea ce privește forma măsurilor reparatorii, instanța de apel a constatat aplicabilitatea dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001.

Terenul ce face obiectul notificării se încadrează în ipoteza art. 10 alin. (1) și (2), contestatorii fiind îndreptățiți la măsuri reparatorii în echivalent, deoarece, pe acest teren, s-au edificat construcții anterior anului 1990, aceste construcții sunt necesare unității deținătoare, ele fiind, toate, parte a unității militare UM X Constanța.

În acest sens sunt concluziile raportului de expertiză întocmit de expert X., potrivit cu care, pe teren, se regăsesc amenajări ce deservesc desfășurarea activităților din unitatea militară, conducte de alimentare cu apă, conducte de termoficare suspendate, posturi trafo, spații verzi amenajate, platforme betonate, alei de acces și trotuare, stâlpi de curent electric.

Având în vedere destinația actuală a terenului, de unitate militară, instanța de apel a constatat că nu poate fi primită solicitarea contestatorilor, de restituire, în parte, a suprafețelor de teren libere sau a părților de teren pe care se află construcții ce par a fi neutilizate, în condițiile în care unitatea militară își desfășoară și în prezent activitatea specifică în aceste spații.

Cât privește împrejurarea că parte din aceste construcții ar fi fost edificate fără autorizație de construire, fapt ce ar permite restituirea, în natură, a terenului, în conformitate cu dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, pentru a fi posibilă restituirea, în natură, a unui teren pe care este edificată o construcție fără autorizație, este necesar ca acea construcție să fi fost edificată ulterior anului 1990. Or, în cauză, astfel cum rezultă din raportul de expertiză construcții întocmit de expert PP., marea majoritate a construcțiilor a fost edificată anterior anului 1990.

Construcțiile realizate ulterior anului 1990 sunt cele aflate la pozițiile 14 - 17 tabel, ce reprezintă un lăcaș de cult ortodox, edificat în anul 1999, pozițiile 3 și 4, edificate în anul 2001, reprezentând pavilion B 3 - pilon metalic cu H de 36 m - suport antene radiocomunicații și pavilion B4 - adăpost grup electrogen, precum și poziția 43 - rețea electrică aeriană. Cu privire la aceste construcții, intimatul nu a depus autorizațiile de construire în baza cărora s-au realizat.

Având în vedere această situație de fapt coroborat cu ponderea scăzută a construcțiilor edificate după anul 1990 fără autorizație de construire, instanța de apel a constatat că terenul nu poate fi restituit în natură, contestatorii fiind îndreptățiți la măsuri compensatorii sub formă de puncte, în temeiul Legii nr. 165/2013.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A., W., P., U., T., S., R., Q., L., M., N., I., J., H., F., G., E., KK., LL., MM. și pârâtul Ministerul Apărării Naționale.

Prin Decizia nr. 1271 din 21 septembrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul reclamanților, a casat, în parte, decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecarea apelurilor reclamanților declarate împotriva Sentinței nr. 737 din 29 mai 2006 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, la aceeași curte de apel; a menținut celelalte dispoziții ale deciziei, în ceea ce privește apelurile declarate împotriva încheierii de ședință din 15 mai 2006 a Tribunalului București, secția a III-a civilă; a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Apărării Naționale împotriva aceleiași decizii.

Referitor la recursul pârâtului, s-a apreciat că acesta este nefondat, reținându-se calitatea de proprietar a autoarei reclamanților, precum și preluarea fără titlu a imobilului în cauză.

S-a reținut că eventuala răspundere pentru două preluări abuzive aparține statului, iar consecințele dublei preluări nu se pot repercuta în sens negativ în patrimoniul primului deposedat de bun, respectiv autoarea reclamanților.

Astfel, problema eventualelor persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în temeiul legilor fondului funciar, respectiv persoanele de la care terenul a fost preluat prin HCM nr. 855/1953, nu face obiectul litigiului de față, existența lor neputând produce consecințe cât privește dreptul moștenitorilor primei persoane deposedate de bun la reparație.

S-a mai reținut că sunt neîntemeiate și susținerile privind nemotivarea problemei legate de inaplicabilitatea Legii nr. 10/2001 în cauza de față, în raport de art. 8 din actul normativ.

Se arată că această chestiune nu a fost calificată ca o excepție de fond, ci o apărare de fond, instanța de recurs considerând că instanța de apel și-a depășit limitele investirii judecând această chestiune. Totodată, instanța de casare a considerat că o astfel de apărare de fond nici nu ar fi putut fi susținută cu succes față de hotărârea irevocabilă pronunțată de Curtea de Apel București în anul 2014, și față de atitudinea pârâtului care a restituit o altă parcelă ocupată de aceeași unitate militară, în temeiul Legii nr. 10/2001.

Astfel, instanța de apel a reținut că problema aplicării Legii nr. 10/2001 în prezenta cauză nu mai poate forma obiect de dezbatere, în primul rând pentru considerente de ordin procedural, iar în subsidiar, pentru că această instanță a reținut incidența legii speciale menționate.

Referitor la recursul reclamanților, s-a reținut că acesta este fondat, iar chestiunea supusă dezbaterii de către părți vizează un singur aspect și anume forma de reparație cuvenită reclamanților, aceștia solicitând ca pârâtul să fie obligat să emită o decizie cu propunere de acordare a măsurii compensatorii cu bunuri oferite în echivalent, fie o compensare prin puncte.

Instanța de apel trebuia să efectueze verificări din perspectiva ambelor forme de reparație prevăzute de Legea nr. 165/2013, iar nu să se limiteze la obligarea pârâtului la emiterea unei decizii cu propunere de acordare a măsurii compensatorii prin puncte.

Necercetarea existenței unor bunuri care să poată fi atribuite în compensare conduce la concluzia unei verificări incomplete a cauzei, din perspectiva formei de reparație cuvenite reclamanților.

S-a reținut, totodată, că nu se poate da curs solicitării reclamanților de a se dispune obligarea pârâtului de a emite decizie cu propunere de acordare de măsuri compensatorii fie prin puncte, fie prin bunuri, întrucât, în acest ultim caz, bunurile pentru care se face propunerea de compensare trebuie să fie individualizate, decizia neputând cuprinde o măsură de compensare generică. Or, cum s-a arătat deja, identificarea unor asemenea bunuri presupune verificări de fapt, ce nu pot fi făcute în cadrul recursului.

Prin Decizia nr. 998/A din 14 iunie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a admis apelurile reclamanților împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis în parte, contestația, a anulat Decizia nr. 2568 din 22 martie 2005 emisă de Ministerul Apărării Naționale și a obligat intimatul să emită dispoziție cu propunere de acordare de măsuri compensatorii sub formă de puncte, în favoarea contestatorilor, pentru terenul în suprafață de 85.600 mp, astfel cum acesta a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de dl. expert X.

Prin Încheierea de ședință din 27 septembrie 2018, instanța de apel, în urma dezbaterilor asupra probei cu expertiză tehnică judiciară având ca scop soluția de restituire în natură a terenului preluat, a analizat limitele rejudecării stabilite prin decizia de casare, apreciind, raportat și la limitele învestirii instanței de recurs prin motivele de recurs formulate, că rejudecarea în apel privește numai verificarea modalității stabilirii despăgubirilor prin echivalent, respectiv dacă se pot acorda bunuri în compensare.

S-a avut în vedere că prin motivele de recurs formulate recurenții-reclamanți nu au adus critici cât privește imposibilitatea restituirii în natură, solicitând în mod expres emiterea unei hotărâri cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii fie în echivalent, fie sub formă de puncte.

Astfel fiind, raportat la limitele învestirii sale, instanța de recurs nu a analizat și posibilitatea restituirii în natură a imobilului, ci a făcut referire în mod expres la măsurile compensatorii, fie prin puncte, fie prin bunuri.

De asemenea, s-a subliniat de către instanța de rejudecare că problema calității de persoane îndreptățite a contestatorilor, dovedirea dreptului de proprietate și preluarea abuzivă a imobilului sunt chestiuni care au fost lămurite definitiv, astfel cum rezultă în decizia de casare, acestea nemaifăcând obiectul analizei în rejudecare.

Cât privește poziția tuturor apelanților reclamanți (exprimată în ședința publică din 7 iunie 2019, când au avut loc dezbaterile pe fond, în sensul că nu sunt de acord cu pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună compensarea cu anumite bunuri individualizate, menționate în lista comunicată instanței, cuprinzând bunurile disponibile ale unității deținătoare, ci solicită pronunțarea unei soluții prin care să se dispună în mod generic compensarea, fie prin bunuri fie prin puncte, instanța de apel a reținut că aceasta este în contradicție cu cele statuate cu putere obligatorie în cuprinsul deciziei de casare, unde se menționează în mod expres că nu se poate da curs solicitării reclamanților de a se dispune obligarea pârâtului de a emite decizie cu propunere de acordare de măsuri compensatorii fie prin puncte, fie prin bunuri, în acest ultim caz, bunurile pentru care se face propunerea de compensare trebuind să fie individualizate, decizia neputând cuprinde o măsură de compensare generică.

Instanța de recurs a dispus casarea hotărârii pronunțate în apel tocmai în vederea administrării de probatorii suplimentare cât privește identificarea unor bunuri ce ar putea fi acordate în compensare, verificări care au fost efectuate de instanța de rejudecare.

Apelanții personal au solicitat instanței să nu mai revină cu o nouă adresă către intimată, în vederea lămuririi situației bunurilor în compensare, arătând că este o procedură greoaie, iar această problemă a individualizării bunului urmează a fi rezolvată la momentul executării hotărârii .

Cât privește măsura atribuirii în compensare totală sau parțială a unor alte bunuri în schimbul imobilului preluat de stat și imposibil de restituit în natură, instanța de apel a reținut că, deși o astfel de măsură compensatorie are prioritate față de compensarea prin puncte, este totodată obligatoriu, conform dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, să existe și acordul persoanei îndreptățite, ipoteză care în cauză nu este îndeplinită.

Astfel, deși în rejudecarea apelului s-au administrat probatorii în vederea identificării bunurilor aparținând intimatei M.Ap. N. ce ar putea fi atribuite în compensare către contestatori, aceștia au precizat în mod expres că niciunul dintre bunurile prezentate nu întrunește criteriile necesare pentru a putea fi acordat în compensație, menționând totodată apelanții că nu mai doresc a se insista în administrarea de probatorii suplimentare pe acest aspect, solicitând pronunțarea unei soluții prin care să se dispună acordarea de măsuri compensatorii, fără ca bunul să fie individualizat.

Or, o astfel de măsură este contrară atât dispozițiilor Legii nr. 165/2013, cât și celor reținute cu putere obligatorie în cuprinsul deciziei de casare, instanța de apel reținând că este absolut necesar ca într-o hotărâre prin care se acordă bunuri în compensare, acestea să fie identificate și evaluate, pentru a se putea stabili în ce măsură poate opera compensarea în raport și de valoarea bunului preluat de către stat. Totodată, o astfel de hotărâre prin care se acordă bunuri în compensare, constituie titlu de proprietate al persoanei îndreptățite privind bunul acordat, astfel încât și din acest punct de vedere este imperios necesară individualizarea bunului ce ar putea fi acordat.

Cum apelanții-contestatori nu au fost de acord cu niciuna dintre variantele propuse de intimata M.Ap. N. privind bunuri ce ar putea fi acordate în compensare, iar instanța nu poate pronunța o hotărâre prin care să dispună acordarea de bunuri în compensare, fără ca acestea să fie individualizate, pentru considerentele mai sus arătate, instanța de apel a constatat că măsura reparatorie care se impune a fi acordată în cauză reclamanților, conform dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, este aceea a compensării prin puncte, măsură ce urmează a fi aplicată în ipoteza imposibilității restituirii în natură a bunului, situație ce a fost constatată prin Decizia nr. 231A/2017 și care nu a fost contestată prin motivele de recurs.

Numărul de puncte ce va fi acordat urmează a fi stabilit conform dispozițiilor art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanții A., P., U., T., S., R., Q., QQ., RR., M., N., L., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., KK., LL., MM., E., F., G., EEE., EE., J., L., M., N., învederând următoarele aspecte:

- Decizia recurată încalcă prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 165/2013, care dau prioritate acordării de bunuri în echivalent față de acordarea de puncte, pentru că, permițând intimatului să se comporte cu rea-credință, obligă reclamanții la acceptarea acordării de puncte;

- Decizia recurată încalcă prevederile art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 165/2013 și nu ia în considerare atitudinea intimatului, care a oferit informații incomplete asupra situației juridice a bunurilor oferite în compensare și a tergiversat soluționarea cauzei prin depunerea înscrisurilor cu privire bunurile oferite imediat înaintea termenelor de judecată, generând amânarea cauzei;

- Instanța de apel a motivat imposibilitatea acordării măsurilor compensatorii raportat la dezlegările date prin Decizia nr. 1271 din 21 septembrie 2017 a Înaltei Curți care, deși obligatorie în cauză, vizează o situație tipică normală, în care pârâtul își exercită drepturile cu bună-credință, ceea ce nu este specific prezentului litigiu, în care intimatul nu cooperează în soluționarea cauzei. În atare situație, având în vedere atitudinea de rea-credință a intimatului, instanța de apel putea să pronunțe o soluție diferită de cea prevăzută prin Decizia nr. 1271/2017, asigurând astfel respectarea prevederilor art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 165/2013 care prioritizează acordarea de bunuri în compensare față de acordarea de puncte.

- Prin aplicarea dezlegărilor deciziei de casare menționate, fără a le adapta la atitudinea pârâtului, reclamanții au doar o posibilitate iluzorie de a primi bunuri în compensare, ceea ce încalcă dispozițiile art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 165/2013;

- Întrucât instanța de apel s-a confruntat cu o situație nouă, neavută în vedere de Înalta Curte în pronunțarea Deciziei nr. 1271/2017, aceasta putea și trebuia să deroge de la dezlegările instanței de recurs și să pronunțe o hotărâre de obligare a intimatului la acordarea de măsuri în compensare, fără a le individualiza în această fază a procesului, o astfel de măsură fiind în acord cu prevederile legilor de reparație incidente cauzei.

În argumentarea punctului lor de vedere, recurenții au evocat dispozițiile art. 1 alin. (2) al Legii nr. 10/2001 și ale art. 1 alin. (2) al Legii nr. 165/2013, precizând că măsurile de compensare prin echivalent sunt definite de lege ca incluzând compensarea prin bunuri și compensarea prin puncte, astfel că este posibilă executarea unei hotărâri în conținutul solicitat de ei deoarece părțile au libertatea de a stabili în concret cum se va face executarea.

Precizează că o situație similară a avut loc în Dosarul nr. x/2005, în care M.Ap. N. a fost obligat la acordarea de măsuri compensatorii. Pentru aducerea la îndeplinire a hotărârii pronunțate în acest dosar, Decizia nr. 1555R din 22 octombrie 2014, se poartă negocieri cu Direcția Domenii, iar reclamanții au aici posibilitatea reală de a fi informați asupra bunurilor oferite în compensare și de a lua o decizie în deplină cunoștință de cauză.

La data de 5 noiembrie 2019, intimatul Ministerul Apărării Naționale a depus la dosar întâmpinare (în afara termenului legal, motiv pentru care a fost calificată de instanță note de concluzii), prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat deoarece soluția criticată este una dată cu respectarea legii, respectiv a prevederilor art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 165/2013.

În recurs nu au fost administrate probe suplimentare.

Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte apreciază asupra caracterului nefondat al acestora.

În esență, critica de nelegalitate a deciziei atacate invocă o nesocotire de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 10/2001 și a art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 165/2013 care prevăd prevalența măsurii compensării prin bunuri în raport cu măsura compensării prin puncte, susținându-se că recurenții nu au avut o posibilitate reală de a accepta bunuri propuse de M.Ap. N. în compensare, și că modalitatea în care curtea de apel ar fi trebuit să procedeze în vederea asigurării respectării legii, era aceea prin care intimatul să fie obligat la acordarea de măsuri în compensare (așadar fără precizarea tipului acestora, în bunuri sau puncte).

Critica recurenților nu poate fi primită, observându-se că prin precedenta Decizie de casare nr. 1271 din 21 septembrie 2017, Înalta Curte a reținut o încălcare a dispozițiilor art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 165/2013 de către instanța de apel ca urmare a limitării sale, subsecvent concluzionării asupra imposibilității restituirii în natură a terenului, la obligarea pârâtului la emiterea unei decizii cu propunere de acordare a măsurii compensatorii prin puncte, în absența oricărei verificări a posibilității asigurării formei de reparație a compensării prin alte bunuri oferite de entitatea deținătoare, măsură reparatorie prioritară aceleia a compensării prin puncte.

Această constatare, concretizată într-o verificare incompletă a cauzei sub aspectul formei de reparație cuvenită reclamanților, a fost cea care a și impus soluția casării parțiale a Deciziei de apel nr. 231A din 13 martie 2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pronunțată în precedentul ciclu procesual.

Prin aceeași decizie a instanței de recurs s-a răspuns și solicitării reclamanților, formulată încă de la acel moment în termeni similari comparativ cu situația din Dosarul nr. x/2005, privitoare la obligarea pârâtului de a emite o decizie cu propunere de acordare a măsurii compensatorii fie prin puncte, fie prin bunuri, arătându-se de către Înalta Curte că decizia intimatului nu poate cuprinde o măsură de compensare generică, dată fiind necesitatea individualizării bunurilor pentru care se face propunerea de compensare.

Rejudecarea cauzei în fața instanței de trimitere, subsecvent pronunțării Deciziei nr. 1271 din 21 septembrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost dedicată exclusiv acestui obiectiv, respectiv identificarea de bunuri care să poată fi oferite, cu acordul reclamanților, în compensare de către entitatea notificată. Cercetarea judecătorească efectivă s-a desfășurat pe durata unui an de zile și a presupus depunerea unei liste generale a bunurilor oferite de M.Ap. N., a unei liste scurte cu bunurile selectate de reclamanți, solicitarea de către instanță și comunicarea de către M.Ap. N. a situației juridice a bunurilor selectate, solicitarea și comunicarea de relații suplimentare privind situația juridică a imobilelor selectate, reveniri cu adrese din partea instanței .

Așa cum reține și curtea de apel în considerentele deciziei sale, desistarea, din realizarea acestor verificări la care obligase precedenta decizie de casare, a intervenit la inițiativa reclamanților care, pe de o parte au refuzat compensarea cu anumite bunuri individual determinate, dintre cele menționate de intimat în lista comunicată instanței, iar pe de altă parte au cerut să nu se revină cu o nouă adresă la intimat, în vederea lămuririi situației bunurilor menționate în listă, sub motivul că procedura este una greoaie.

În aceste circumstanțe, Înalta Curte apreciază că nu se justifică critica recurenților privitoare la încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 10/2001 și a art. 21 alin. (1) și (2) din Legea nr. 165/2013, sub aspectul nerecunoașterii prevalenței măsurii compensării prin bunuri în raport cu măsura compensării prin puncte, dovedindu-se că în cauză instanța de rejudecare a oferit tot suportul identificării de bunuri care să poată fi oferite și acceptate în schimbul terenului preluat abuziv și imposibil de restituit în natură. Recurenții au fost cei care s-au desistat de aceste verificări, în continuarea cărora instanța de apel era dispusă, și tot poziția lor procesuală a concurat spre adoptarea soluției de compensare prin puncte.

Contrar susținerii recurenților, dezlegarea Deciziei de casare nr. 1271 din 21 septembrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra cererii lor de obligare a intimatului la emiterea unei decizii de compensare generică, se impune judecăților ulterioare cu forța dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., ca problemă de drept dezlegată, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de apel. Dezlegarea este una bazată pe rațiunea și interpretarea legii, iar nu pe aprecierea unor eventuale împrejurări de fapt ori aspecte de oportunitate a soluției solicitate (și neîncuviințate, după cum o afirmă considerentele deciziei de recurs și după cum rezultă din logica soluției de casare, care, altfel, nu s-ar mai fi impus de vreme ce o compensare generică ar fi putut fi adoptată de însăși instanța de recurs, fără a mai fi necesare verificări de fapt suplimentare), ale căror premise modificându-se, să se poată considera că este permisă ieșirea de sub puterea obligatorie a dezlegării date și, eventual adoptarea chiar a soluției refuzate (argumentat) de către instanța de recurs.

De aceea, reaua-credință reproșată de recurenți intimatului, în demersul acestora, comun cu cel al instanței de rejudecare, de identificare a unor posibile bunuri de oferit/acceptat în compensare, nu poate avea valoarea atribuită de aceștia, de element circumstanțial în prezența căruia dezlegarea (care este, precum s-a arătat, una în drept) deciziei de casare anterioare asupra imposibilității stabilirii unei măsuri de compensare generice, să nu se mai verifice ori să își piardă caracterul obligatoriu.

Dezlegarea Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra soluției solicitate și în actualul recurs nu a fost una justificată prin rapoarte la atitudinea procesuală a părților litigante (sau măcar a entității notificate) ori la reaua sau buna-credință a acestora, pentru a se justifica în acest fel critica recurenților care au afirmat că instanța de rejudecare putea și trebuia să deroge de la dezlegările Deciziei nr. 1271 din 21 septembrie 2019 și să pronunțe o hotărâre de obligare a M.Ap. N. la acordarea de măsuri în compensare, fără a specifica felul lor.

Mai mult decât justificarea legală oferită prin Decizia nr. 1271 din 21 septembrie 2017 a imposibilității adoptării unei atare soluții (dar în aceeași direcție), a fost arătat în mod pertinent de către instanța de apel că rațiunea identificării și individualizării bunului/bunurilor acordate în compensare prin hotărârea instanței (sau prin decizia entității deținătoare la emiterea căreia aceasta ar putea fi obligată) se justifică deopotrivă prin necesitatea verificării echivalenței valorice și, implicit, a echității măsurii reparatorii acordate, dar și prin nevoia deținerii unui titlu de proprietate de către persoana astfel despăgubită asupra bunului acordat. În absența fixării acestor elemente prin hotărârea instanței (premisa analizată fiind aceea a stabilirii drepturilor cuvenite notificatorilor prin intervenția instanței, iar nu în procedura administrativă), raporturile dintre părți rămân incomplet lămurite, într-o zonă nereglementată și neavută în vedere de legiuitor.

Cât privește situația terenului învecinat care a făcut obiectul Dosarului nr. x/2005, prezentată comparativ de recurenți în aceeași notă pozitivă și în fața instanței de recurs ce a pronunțat decizia de casare din 2017 (nr. 1271/2017), se reține că deși vizează punerea în executare a unei decizii din 2014, a rămas în aceeași stare de neexecutare și în prezent, deși, potrivit recurenților, nespecificarea tipului măsurilor reparatorii oferite în compensare prin hotărârea instanței pronunțate în acel dosar le-ar fi oferit mai multe/reale posibilități de negociere sau verificare spre identificarea unor posibile bunuri de acceptat în compensare.

În considerarea tuturor acestor motive, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat, neputându-se reține, cu referire la soluția instanței de apel pronunțată în circumstanțele factuale și legale enunțate, critica reclamanților de încălcare sau aplicare greșită a dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 10/2001 și a art. 21 alin. (1) și (2) ale Legii nr. 165/2013.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A., P., U., T., S., R., Q., KK., LL., MM., E., F., G., EEE., EE., J., QQ., RR., M., în nume propriu și în calitate de moștenitor al defunctei W., N., în nume propriu și în calitate de moștenitor al defunctei W., L., în nume propriu și în calitate de moștenitor al defunctei W., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD. împotriva Deciziei nr. 998/A din 14 iunie 2019 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 noiembrie 2019.

GGC - LM