ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1899/2019

Primul ciclu procesual:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 8 februarie 2010, sub nr. x/2010, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta Agenția Domeniilor Statului, solicitând instanței în principal, obligarea pârâtei la restituirea către reclamant a imobilului - teren în suprafață de 31.620,554 mp, situat în București, str. x, sector 6; în subsidiar, în ipoteza imposibilității restituirii în natură a imobilului, obligarea pârâtei la acordarea în favoarea reclamantului a unor bunuri în compensare.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esență, că părinții săi, A. și B., au dobândit, prin Actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1918 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat, un imobil - teren în suprafață de 40.000 mp, situat la adresa specificată anterior; suprafața de 31.620,554 mp a fost preluată în mod abuziv de către statul român, diferența de teren rămânând în proprietatea familiei sale până în prezent; terenul în litigiu este concesionat către C. SA prin Contractul de concesiune nr. x din 22 iulie 2002; pârâta nu a soluționat până în prezent Notificarea nr. x din 27 septembrie 2001 formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.

Pârâta a formulat întâmpinare la cererea de chemare în judecată, prin care a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată, având în vedere că reclamantul nu a prezentat acte juridice în baza cărora autorii lui au obținut dreptul de proprietate asupra construcțiilor revendicate, înscrisuri din care să rezulte preluarea abuzivă de către stat (decretul sau actul administrativ de expropriere) și din care să rezulte deținerea proprietății la momentul preluării în proprietatea statului; pârâta deține bunuri care, în principiu, nu pot face obiectul Legii nr. 10/2001, având atribuții în procesul de punere în aplicare a Legii nr. 18/1991.

C. SRL (fostă SA) a formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea pârâtei, arătând că este concesionara suprafeței de teren cu destinație agricolă de 75 ha, situat în București, str. x, conform Contractului de concesiune nr. x/22 iulie 2002 încheiat cu pârâta, precum și titulara dreptului de proprietate asupra construcțiilor edificate asupra terenului, aspect ce rezultă și din Contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 45 din 23 mai 2002, și asupra unui teren de 133.205 mp, situat la aceeași adresă poștală, conform Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x din 9 iunie 1995 și a construcțiilor amplasate pe această ultimă suprafață; terenul în litigiu se suprapune parțial cu terenul proprietatea sa și parțial cu terenul concesionat de această societate de la pârâtă și pe care se află construcții proprietatea sa.

În ședința publică din data de 17 iunie 2010, prima instanță a încuviințat în principiu cererea de intervenție voluntară accesorie, pentru argumentele expuse în cuprinsul încheierii de ședință de la acea dată.

Numita D. a formulat cerere de intervenție voluntară principală având un obiect identic cu cel al cererii principale, arătând faptul că, prin contractul de cesiune de drepturi litigioase cu titlu gratuit autentificat sub nr. x/03.09.2010 de B.N.P. E., a dobândit dreptul litigios din prezentul proces.

În ședința publică din data de 15 octombrie 2010, prima instanță a luat act de transmisiunea calității procesuale active de la reclamantul A. către D. și de faptul că aceasta din urmă nu a mai susținut cererea de intervenție voluntară principală.

Prin Sentința civilă nr. 1464 din 25 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost respinsă cererea principală ca neîntemeiată și admisă cererea de intervenție voluntară accesorie în interesul pârâtei.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamantul nu este îndreptățit la acordarea de măsuri reparatorii, potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, având în vedere că nu a fost făcută dovada de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii, în temeiul Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei hotărâri judecătorești a declarat apel reclamanta D., cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2010, la data de 23 februarie 2011.

În motivarea apelului, apelanta-reclamantă a arătat, în esență, că: terenul în litigiu este intravilan, fiind aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001; nu este incident art. 8 din Legea nr. 10/2001, terenul fiind intravilan atât la momentul preluării, cât și la cel al notificării; fostul reclamant nu a beneficiat de vreo măsură de reparație în temeiul Legii nr. 18/1991 până în prezent, deși a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în anul 1998, Legea nr. 18/1991 fiind singura lege de reparație de la acel moment; și că în mod greșit, prima instanță a constatat o neconcordanță între suprafețele menționate în actul de proprietate și actele care atestă dezbaterea succesiunilor după autorii fostului reclamant, lipsa înscrierii imobilului în evidențele fiscale și nedovedirea preluării abuzive a imobilului de către statul român.

Prin Decizia civilă nr. 173A din 10 mai 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele:

Prin cererea dedusă judecății la data de 8 februarie 2010, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Agenția Domeniilor Statului, în principal constatarea că imobilul teren în suprafață de 31.620,554 mp situat în București, str. x, sector 6 a fost preluat abuziv astfel că pârâtul să fie obligat să-i restituie în natură terenul, iar în subsidiar în situația imposibilității în natură, obligarea pârâtului să-i restituie în echivalent prin compensare cu alte bunuri imobilul - teren amintit evaluat provizoriu la suma de 28.120.000 RON.

Acțiunea a fost fundamentată în drept pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 ale art. 480 C. civ. având în vedere și jurisprudența CEDO în legătură cu art. 1 din Primul Protocol și art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În esență instanța de fond a respins acțiunea ca neîntemeiată având în vedere dispozițiile imperative ale art. 8 din Legea nr. 10/2001, precum și normele de aplicare ale Legii nr. 10/2001, în sensul că nu intră sub incidența acestui act normativ terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării precum și cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea nr. 18/1991 republicată, Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și cele forestiere solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, astfel cum au fost modificate și completate.

Considerentul respingerii acțiunii pe acest temei juridic l-a reprezentat situația de fapt reținută din probele administrate în sensul că terenul în litigiu este teren agricol pentru care părțile au posibilitatea valorificării drepturilor conferite prin Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 1/2000.

În apel deși s-au încuviințat probe cu înscrisuri apelanta-reclamantă nu a depus la dosar înscrisuri relevante în combaterea celor reținute în considerentele sentinței civile apelate relativ la regimul juridic al terenului revendicat, acela de teren agricol.

Expertiza tehnică topografică efectuată în apel de către expert F. și necontestată de părți nu a identificat terenul decât prin mijlocirea concluziilor unui raport de expertiză extrajudiciar efectuat de către expert G. invocându-se lipsa înscrisurilor relevante - hărți, planuri, schițe, - prin care să poată identifica nemijlocit terenul ce face obiectul pretențiilor reclamantei.

Așadar, în faza procesuală a apelului, reclamanta nu a făcut dovada contrară celor susținute în sentința civilă apelată că terenul în suprafață de 31.620 mp este teren intravilan și nu teren agricol la data preluării de către stat în condițiile în care potrivit Decretului nr. 119 din 10 octombrie 1974 terenul a fost preluat de la Cooperativele Agricole Asociate de către Centrala pentru Legume Fructe din subordinea Ministerului Agriculturii, Industriei Alimentare și Apelor, având regimul juridic al unui teren cooperativizat.

Cele două rapoarte de expertiză efectuate în apel cu statuările experților în lipsa dovezilor solicitate în apel privind amplasamentul terenului în litigiu, nefiind apte să ducă la dezlegarea pricinii, nu au putut fi omologate de către instanță.

Pentru aceste considerente apelul a fost respins ca nefondat potrivit art. 296 C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, reclamanta D., invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

Prin Decizia civilă nr. 765 din 6 martie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamanta D. împotriva Deciziei nr. 173 A din 10 mai 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte a reținut următoarele:

Dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., prevăd obligația instanței de judecată de a arăta, în cadrul hotărârii, motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii.

În speță, instanța de fond a respins acțiunea dedusă judecății, reținând printre alte argumente și faptul că recurenta - reclamantă nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la restituire conform Legii nr. 10/2001.

Prin cererea de apel, recurenta - reclamantă a criticat și greșita interpretare a situației de fapt, învederând că în cadrul probei cu înscrisuri au fost depuse acte de stare civilă și înscrisuri care atestă atât succesiunea dintre apelantul - reclamant și autorii săi cât și dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat.

Ignorând acest motiv de apel și analizând cererea din perspectiva dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001, instanța de apel i-a cauzat recurentei o vătămare încălcând dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Critica privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este fondată, dat fiind faptul că potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu intră sub incidența acestei legi terenurile situate în intravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data formulării notificării.

Art. 8 din Legea nr. 10/2001 delimitează sfera de aplicare a acestei legi de cea a unora din actele normative ce au caracter reparator.

Printre aceste legi sunt enumerate Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar și Legea nr. 1/2000, pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere.

În susținerea cererii de chemare în judecată recurenta - reclamantă a depus la dosarul cauzei mai multe înscrisuri.

Astfel, din cuprinsul contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x din 3 decembrie 1918, reiese că autorii recurentei au cumpărat patru hectare de teren "situat în marginea orașului București".

Din Adresa din 8 iunie 2005 a Agenției Notariale de Cadastru și Publicitate Imobiliară - Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară a Municipiului București, rezultă că terenul a cărui revendicare face obiectul prezentului dosar face parte din intravilanul Municipiului București, conform P.U.G. aprobat prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 269/2000.

În apel, s-a dispus efectuarea unui raport de expertiză tehnică judiciară având ca obiectiv stabilirea regimului juridic al terenului situat în București, str. x, respectiv amplasamentul acestuia în raport cu actele depuse.

Din concluziile expertizei rezultă că identificarea terenului în litigiu în suprafață de 31620 mp ce a făcut obiectul Actului de vânzare-cumpărare nr. x/1918, nu poate fi făcută deoarece la dosar nu există dovezi care să cuprindă informațiile necesare.

Mai rezultă că "Prezentul raport de expertiză tratează/analizează în continuare terenul în suprafață de 31.620,55 mp, astfel cum este individualizat în raportul de expertiză extrajudiciară efectuat de ing. G., dar subsemnatul nu confirmă legătura de identitate între acesta și terenul transmis prin act 12045/1918. Prezentul raport nu exclude posibilitatea existenței legăturii de identitate a terenului identificat în raportul extrajudiciar și terenul transmis prin Actul nr. 12045/1918, dar având în vedere lipsa dovezilor/mărturiilor cartografice, aceasta nu se verifică la acest moment".

La pct. 3 din raportul de expertiză tehnică, expertul F. analizează regimul juridic al terenului astfel cum a fost individualizat în raportul de expertiză tehnică, extrajudiciară efectuat de ing. G.

Din raportul de expertiză tehnică judiciară - specialitatea construcții întocmit de expert H. rezultă că pe terenul în litigiu există un număr de șapte construcții, de diferite dimensiuni, nedemontabile, expertul nefiind abilitat să efectueze cercetări asupra clădirilor, rezistență, stare tehnică, etc.

Expertul desemnat în specialitatea construcții H. a răspuns numai cu privire la construcțiile aflate pe terenul în suprafață de 7.617 mp, motivând că pentru terenul în suprafață de 832 mp și respectiv 23.171 mp, nu are baza de informații confirmate de expertul topografic, geodezie, cadastru.

Cererea recurentei-reclamante de completare a raportului de expertiză și pentru ca expertul tehnic să răspundă și cu privire la terenurile de 832 mp și 23.171 mp a fost respinsă de instanța de apel ca neîntemeiată.

Din considerentele deciziei instanței de apel, rezultă că reclamanta nu a depus la dosar înscrisuri relevante în combaterea celor reținute în considerentele sentinței civile apelate relativ la regimul juridic al terenului revendicat, acela de teren agricol.

Or, în speță, dovezile produse de recurenta-reclamantă în apel nu au fost analizate de instanță, după cum nici expertizele tehnice dispuse în cauză nu au stabilit regimul juridic al terenului în litigiu, nefiind omologate.

În aceste condiții, interpretarea dată dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întemeiată pe aprecieri fără suport legal, este vădit greșită.

Dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, exclud în mod explicit de la incidența acestui act normativ terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării, precum și cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991.

Prin urmare, instanța de apel, în virtutea rolului său activ, avea obligația să determine regimul juridic al terenului în litigiu la data preluării abuzive sau la data notificării, în raport cu dovezile produse de recurenta - reclamantă și neanalizate de instanța de apel.

Nu au fost verificate și analizate nici susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora pe o parte din terenul în litigiu se află construcții specifice unei zone intravilane, cu instalații de canalizare și electrificare.

În ceea ce privește dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001, instanța de apel nu a analizat această critică prin prisma actelor de stare civilă și a înscrisurilor care atestă succesiunea dintre reclamantă și autorii săi cât și dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat.

Condiționat de rezolvarea acestor chestiuni, instanța de apel va administra dovezi referitoare la regimul juridic al terenului în litigiu, inclusiv prin ordonarea unor expertize tehnice de specialitate pentru identificarea imobilului în litigiu și pentru a se stabili dacă construcțiile pe teren atestă regimul juridic de teren intravilan sau arabil.

Cum toate aceste aspecte sunt, în sensul art. 314 C. proc. civ., împrejurări de fapt rămase nestabilite care împiedică Înalta Curte să hotărască asupra fondului pricinii, va admite recursul, cu consecința casării deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Al doilea ciclu procesual:

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2010*, la data de 12 mai 2014.

Numiții I., J., K., L. și M. au formulat cerere de intervenție voluntară accesorie în interesul intimatei-pârâte.

În motivarea cererii, intervenienții au arătat că numitul A., autorul fostului reclamant, a vândut autoarei lor, N., un teren arabil de 5.000 mp, prin Actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 26 noiembrie 1946 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat, din terenul de 4 ha deținut în proprietate, acest teren fiind solicitat în mod abuziv de către fostul reclamant prin notificare în temeiul Legii nr. 10/2001; terenul era agricol arabil extravilan la data deposedării, aflându-se în comuna suburbană Lupeasca, și în privința acestuia s-a reconstituit dreptul de proprietate pe numele intervenienților în baza legilor de fond funciar prin Hotărârea Comisiei municipiului București pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor nr. 1500 din 12 martie 2014.

De asemenea, numiții O., P., Q. și R. au formulat cerere de intervenție voluntară accesorie în interesul intimatei-pârâte.

În motivarea cererii, acești intervenienți au arătat că numitul A., autorul fostului reclamant, a avut mai mulți moștenitori, nu numai pe reclamantul A., ci și pe autorii intervenienților B. și S., T., U., V., W., X. și Y., evidențiați în Certificatul de moștenitor nr. x din 28 februarie 1958, eliberat de Notariatul de Stat al Raionului Lenin; intervenienții au solicitat Subcomisiei locale de fond funciar sector 6 București reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 247/2005 pentru terenul agricol în suprafață de 26.620 mp, cererile lor aflându-se în analiză; reclamantul a deținut numai o cotă de 22/128 din masa succesorală a numitului A.

În ședința publică din data de 22 mai 2015, instanța de apel a încuviințat în principiu cererile de intervenție voluntară accesorie, pentru considerentele cuprinse în încheierea de ședință de la acea dată.

Apelanta-reclamantă a formulat cerere precizatoare la cererea de chemare în judecată, prin care a arătat că solicită obligarea pârâtei la restituirea prin echivalent prin compensare a suprafeței de teren reduse la 26.620,554 mp, în temeiul Legii nr. 165/2013, arătând că nu a avut cunoștință de înstrăinarea celor 5.000 mp din teren prin Actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 26 noiembrie 1946 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat. De asemenea, apelanta-reclamantă a invocat art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, apreciind că beneficiază de cotele moștenitorilor care nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă nr. 83A din 6 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul și admisă cererea de intervenție voluntară accesorie formulată în interesul intimatei-pârâte.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reține că apelul este nefondat iar cererile de intervenție accesorie formulate în interesul intimatei pârâte Agenția Domeniilor Statului sunt întemeiate pentru următoarele considerente:

Potrivit deciziei de casare și în raport cu dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Curtea reține că se impune în cauză a se determina regimul juridic al terenului în litigiu la data preluării abuzive sau la data notificării în raport cu dovezile produse de apelanta reclamantă inclusiv stabilirea împrejurării dacă construcțiile existente pe teren atestă regimul juridic de teren intravilan sau arabil.

Conform lucrării de specialitate topo efectuată de către comisia de trei experți aflată la dosar apel, în raport de înscrisurile depuse de părți la dosarul cauzei, s-a procedat la identificarea terenului în suprafață de 26.620 mp teren aflat în prezent în str. x, raportul de expertiză fiind avizat și de către OCPI București.

Conform dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 - nu intră sub incidența prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării, precum și cele al căror regim juridic este reglementat prin legea fondului funciar nr. 58/1991 cu modificările și completările ulterioare.

Din analiza gramaticală a acestei norme juridice rezultă că aceasta nu impune condiția ca terenul să fi fost amplasat în extravilan atât la data preluării cât și la data notificării.

Prin urmare, dacă la data preluării abuzive terenul se afla în extravilanul localității sunt incidente dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, fiind lipsit de relevanță că la data formulării notificării terenul este în intravilanul extins.

Astfel, prin Hotărârea nr. 44 din 18 mai 1992 a Comisiei Municipiului București și SAI de aplicare a Legii nr. 18/1991 a fost validat dreptul de proprietate pentru suprafața de 2,80 ha pe numele V., W., Y., Z., Q., în calitate de moștenitori ai defunctului A., fiind înscris în anexa 7 la poziția 8, iar ulterior, pe baza Adeverinței nr. x din 12 ianuarie 1994, emisă de către CAP Măgurele, în care se menționează că B. s-a înscris în CAP Măgurele cu un teren în suprafață de 1 ha s-a anulat poziția 8 din anexa 7 a Hotărârii nr. 44/1998 fiind emisă Hotărârea nr. 276/1994 în care s-a validat dreptul de proprietate pentru 0,70 ha, punerea efectivă în posesie neputându-se realiza.

În anul 1998, s-a solicitat de către A. în temeiul Legii nr. 18/1991 reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenul în suprafață de 31.620 mp astfel că s-a reținut, în raport de actele administrative de care s-a făcut vorbire anterior, că terenul face obiectul Legii nr. 18/1991, este un teren agricol, de altfel, s-a urmat procedura prevăzută de acest act normativ, iar părțile aveau la îndemână procedurile speciale prevăzute de Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 1/2000, privind contestarea la instanța de judecată a hotărârilor Comisiei județene inclusiv împotriva refuzului de soluționare a cererilor.

Potrivit cererii nr. x din 20 septembrie 2005, înregistrată la Primăria Sectorului 6 București - Subcomisia pentru aplicarea Legii fondului funciar s-a solicitat de către A. reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 167/1997, Legii nr. 1/2000, Legii nr. 18/1991, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 247/2005, iar regimul juridic al terenului rezultă cu atât mai mult cu cât potrivit Decretului nr. 119/10 octombrie 1974, terenul s-a preluat de la Cooperativele Agricole Asociate către Centrala pentru Legume și Fructe din subordinea Ministerului Agriculturii, Industriei Alimentare și Apelor, fiind vorba anterior de un teren cooperativizat.

Conform Actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1918 și transcris sub nr. x/1918 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat autorii A. și B. au dobândit imobilul-teren în suprafață de 40.000 mp situat "în marginea orașului București, pe șoseaua Domneștilor".

Conform Adeverinței nr. x din 14 noiembrie 1991 emise de Comisia de lichidare a CAP Măgurele, terenul în litigiu, ce făcea parte în anul 1991 din CAP Măgurele, se afla pe șoseaua București Domnești și aparținea serelor Militari.

Conform Adresei nr. x din 8 iunie 2005 emisă de Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară București, terenul situat în prezent în str. x este situat în intravilan conform PVG al Municipiului București aprobat cu HCGM nr. 269/2000.

Curtea reține astfel că, începând cu anul 2000 terenul în discuție a fost trecut în intravilanul municipiului București, însă la data preluării se afla în extravilanul Municipiului București, mențiunea "în marginea orașului București, pe șoseaua Domneștilor", neputând face dovada contrară, ci dimpotrivă, întrucât terenul era situat la marginea orașului București, pe șoseaua x, este evident că se afla în extravilan la nivelul anului 1918 cât și la data preluării.

Împrejurarea că terenul în litigiu se afla la data preluării abuzive în extravilan și nu intravilan, este dovedită și de faptul că în anul 1998 s-a solicitat de către A., cedentul de drepturi litigioase către apelanta reclamantă, în temeiul Legii nr. 18/1991 reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenul în suprafață de 31.620 mp teren agricol, fără a urma și finaliza procedura specială impusă de Legea nr. 18/1991.

Mai mult, așa cum s-a reținut și anterior, cu privire la o parte din terenul în litigiu a fost reconstituit dreptul de proprietate, respectiv pentru suprafața de 5000 mp, înstrăinată în anul 1946, către autoarea intervenienților I., J., K., L. și M., în temeiul Legii nr. 18/1991, prin Sentința civilă nr. 1908 din 12 martie 2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, irevocabilă.

Conform Actului de vânzare-cumpărare încheiat la 26 noiembrie 1940 între autorii A. și B. și N., terenul de 5000 mp ce făcea parte din terenul inițial, se face mențiunea că se vinde un "teren arabil în suprafață de un pogon adică 5000 mp situat în raza comunei sub Tudor Vladimirescu, pendinte de Municipiul București .

De asemenea, intervenienții O., P., Q., R. au făcut dovada cu Certificatul de moștenitor nr. x din 28 februarie 1958 eliberat de Notariatul de Stat al Raionului Lenin, că numitul A. nu a avut doar un singur moștenitor și anume pe A., ci mai mulți moștenitori, autorii intervenienților și anume B. și S., T., U., V., W., X. și Y. (fii), evidențiați în Certificatul de moștenitor nr. x din 28 februarie 1958 eliberat de Notariatul de Stat al Raionului Lenin (anexat).

Din certificatele de moștenitor anexate, rezulta succesiunea moștenitorilor, până la pârâți, respectiv: Certificat de moștenitor nr. x din 21 iulie 1980 eliberat de Notariatul de Stat Sector 5 - de pe urma defunctei T.; Certificat de moștenitor nr. x din 11 februarie 1986 eliberat de Notariatul de Stat Sector 5 - de pe urma defunctei B.; Certificat de moștenitor nr. x din 21 iulie 1988 eliberat de Notariatul de Stat Sector 5 - de pe urma defunctului A.; Certificat de moștenitor nr. x din 10 septembrie 1992 eliberat de Notariatul de Stat Sector 5 - de pe urma defunctului U.; Certificat de moștenitor nr. 2137 din 1 noiembrie 1994 eliberat de Notariatul de Stat Sector 5 - de pe urma defunctului W.; Certificat de moștenitor nr. x din 4 februarie 1998 eliberat de BNP AA. - de pe urma/defunctului S.; Certificat de moștenitor nr. x din 5 mai 1998 eliberat de BNP BB. - de pe urma defunctului Y.; Certificat de moștenitor nr. x din 21 mai 2008 eliberat de BNPA CC. - de pe urma defunctei V.; Certificat de calitate de moștenitor nr. 103 din 18 septembrie 2014 eliberat de SNP DD., de pe urma defunctei EE..

Intervenienții, în calitate de moștenitori ai autorilor A. și B., au formulat cereri de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, la Subcomisia Locală de Fond Funciar Sector 5, procedura administrativ jurisdicțională nefiind finalizată până în prezent.

Așadar, față de înscrisurile depuse de acești intervenienți, Curtea va reține că pe lângă împrejurarea că terenul în litigiu nu se afla la data preluării abuzive în intravilanul Municipiului București și faptul că apelanta reclamantă nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită pe care a avut-o cedentul drepturilor litigioase, A., asupra întregii suprafețe de 26.620,554 mp, solicitată a fi restituită.

În ceea ce privește eventualele construcții specifice unei zone intravilane existente în prezent pe terenul în litigiu, Curtea reține că existența acestora nu poate avea relevanță în raport de cele reținute în precedent, referitoare la regimul juridic de extravilan al terenului solicitat.

În raport de aceste considerente, Curtea va face aplicațiunea dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., urmând a respinge apelul ca nefondat.

Pe cale de consecință, dat fiind caracterul accesoriu al cererilor de intervenție, în baza dispozițiilor art. 51 C. proc. civ., urmează a admite cererile de intervenție accesorie în interesul intimatei pârâtei Agenția Domeniilor Statului.

Împotriva acestei decizii civile a formulat recurs reclamanta D., arătând că în mod netemeinic și nelegal instanța de apel a stabilit că numitul A. nu a avut calitatea de persoană îndreptățită la restituirea terenului.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, desființarea deciziei recurate, admiterea apelului, desființarea Sentinței civile nr. 1464 din 25 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, admiterea cererii de chemare în judecată și restituirea prin echivalent a terenului în suprafață de 26.620,554 mp situat în București, str. x, sector 5; în subsidiar, a solicitat restituirea prin echivalent a cotei de 22/128 din terenul menționat.

Prin Decizia civilă nr. 566 din 22 februarie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a fost admis recursul, fiind casată decizia recurată și trimisă cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel, pentru omisiunea acesteia de a se pronunța asupra cererii de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 165/2013 cu prilejul soluționării apelului.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte a menționat că aspectele de fapt ale judecății și criticile de netemeinicie nu pot face obiectul controlului judiciar în recursul exercitat în condițiile art. 304 C. proc. civ., față de caracterul extraordinar al acestei căi de atac, care permite examinarea hotărârii atacate numai prin prisma motivelor de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de lege.

Prin urmare, urmează a se cerceta exclusiv criticile de nelegalitate expuse în memoriul de recurs.

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., prin care recurenta a susținut că în mod nelegal instanța de apel a reținut că terenul în suprafață de 26.620 mp situat în prezent în București, B-dul x nu face obiectul Legii nr. 10/2001, nu este fondat.

Astfel, recurenta a susținut că este irelevant faptul că autorul său a formulat mai multe cereri în baza legilor fondului funciar, precum și că, în sensul art. 8 din Legea nr. 10/2001, pentru determinarea legii aplicabile pentru restituirea unui imobil, singurul criteriu de delimitare a procedurii de urmat este locul situării imobilului (în intravilan sau în extravilan).

Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu intră sub incidența acestui act normativ terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării, precum și cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare.

Înalta Curte a constatat că ipoteza acestei norme a avut în vedere atât terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării, cât și terenurile al căror regim juridic este reglementat prin legile fondului funciar menționate și care au fost solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare.

Instanța de apel, coroborând probele cu înscrisuri și expertiză aflate la dosar, a statuat că terenul în litigiu era situat, la data preluării de către stat, în extravilanul municipiului București.

În plus, a reținut că prin Hotărârea nr. 44 din 18 mai 1992 a Comisiei Municipiului București și SAI de aplicare a Legii nr. 18/1991 a fost validat dreptul de proprietate pentru suprafața de 2,80 ha pe numele V., W., Y., Z. și Q., în calitate de moștenitori ai defunctului A., fiind înscris în anexa 7 la poziția 8; ulterior, pe baza Adeverinței nr. 3 din 12 ianuarie 1994, emisă de către CAP Măgurele, în care s-a menționat că B. s-a înscris în CAP Măgurele cu un teren în suprafață de 1 ha, a fost anulată poziția 8 din anexa 7 a Hotărârii nr. 44/1998, fiind emisă Hotărârea nr. 276/1994 în care a fost validat dreptul de proprietate pentru 0,70 ha, punerea efectivă în posesie neputându-se realiza.

De asemenea, a constatat că terenul în suprafață de 31.620 mp a făcut obiectul solicitării formulate de A., în temeiul Legii nr. 18/1991, în 1998, fără a fi finalizată procedura prevăzută de acest act normativ.

Ulterior, autorul recurentei, A., a înregistrat la Primăria Sectorului 6 București - Subcomisia pentru aplicarea Legii fondului funciar, cererea nr. x din 20 septembrie 2005, prin care a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 167/1997, al Legii nr. 1/2000 și al Legii nr. 18/1991, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 247/2005.

Un argument suplimentar în determinarea regimului juridic al terenului reținut de instanța de apel a fost acela că, potrivit Decretului nr. 119/10 octombrie 1974, terenul a fost preluat de la Cooperativele Agricole Asociate de către Centrala pentru Legume și Fructe din subordinea Ministerului Agriculturii, Industriei Alimentare și Apelor, fiind vorba despre un teren cooperativizat.

A rezultat, astfel, că instanța de apel a constatat că terenul solicitat prin cererea de chemare în judecată, pe de o parte, era situat în extravilanul municipiului București la data preluării, iar, pe de altă parte, a fost solicitat potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările și completările ulterioare.

De altfel, instanța de apel, interpretând probele administrate, a reținut că terenul intră sub incidența legilor fondului funciar și, prin urmare, nu poate face obiectul Legii nr. 10/2001 și față de împrejurarea că pentru o suprafață de 5.000 mp din terenul solicitat prin cererea de chemare în judecată (care a fost înstrăinată în anul 1946 de către A. către N. prin Actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 26 noiembrie 1946 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat), dreptul de proprietate a fost reconstituit în temeiul Legii nr. 18/1991, prin Sentința civilă nr. 1908 din 12 martie 2008, pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București, devenită irevocabilă.

Înalta Curte a constatat că, din perspectiva dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu este irelevant, așa cum a susținut recurenta, că au fost formulate, pentru același teren, solicitări de restituire în temeiul legii fondului funciar, iar criteriul situării terenului nu este exclusiv, astfel că motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu este fondat.

În ceea ce privește critica prin care s-a susținut că sunt incidente prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte a reținut că acest motiv de recurs are ca premisă nerespectarea principiului potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Nu se circumscriu acestui motiv de recurs criticile privitoare la greșita interpretare a înscrisurilor utilizate ca probe în proces.

În condițiile abrogării, prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, a prevederilor art. 304 pct. 11 C. proc. civ., criticile privitoare la greșita interpretare a probelor nu pot face obiectul analizei în recurs.

Or, față de obiectul cererii de chemare în judecată - constatare preluare abuzivă a imobilului - teren în suprafață de 31.620,554 mp (restrânsă la 26.620,554 mp), situat în București, str. x și restituire în natură, iar, în caz de imposibilitate, acordare de măsuri reparatorii în echivalent prin compensare cu alte bunuri - motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu este prin ipoteză incident.

În consecință, nu se impune cercetarea criticilor de netemeinicie prin care recurenta a susținut că instanța de apel a făcut o greșită interpretare a înscrisurilor constând în: Adresa nr. x din 8 iunie 2005 emisă de ANCPI, Certificatul de moștenitor nr. x/1986, emis de pe urma defunctei B., Certificatul de moștenitor nr. x/1958, emis de pe urma defunctului A. și Actul de vânzare-cumpărare nr. 12045 din 3 decembrie 1918.

În ceea ce privește motivul de recurs prin care s-a susținut că în mod nelegal instanța de apel a stabilit că autorul recurentei, A., nu a avut calitate de persoană îndreptățită la restituire, Înalta Curte a constatat, pentru considerentele care au fost deja expuse, că nu poate fi încadrat în ipoteza reglementată de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. acesta urmând a fi examinat prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) și (4) din Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte a constatat că acest motiv de recurs nu este fondat deoarece instanța de apel a reținut în considerente împrejurarea că aceasta nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită pe care ar fi avut-o cedentul de drepturi litigioase - A. - asupra întregii suprafețe de 26.620,554 mp teren (conform cererii precizatoare de restrângere a pretențiilor formulate la data de 19 iunie 2017).

Aceste considerente au fost expuse în contextul în care, cu prilejul rejudecării apelului declarat de apelanta-reclamantă împotriva Sentinței civile nr. 1464 din 25 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, intervenienții O., P., Q. și R. au formulat cerere de intervenție accesorie în interesul intimatei-pârâte, învederând că sunt moștenitori ai autorului comun A..

Prin urmare, față de situația reținută în speță, conform căreia A., titularul inițial al cererii de chemare în judecată, nu a fost singurul moștenitor al autorilor A. și B., ceilalți moștenitori formulând cereri de restituire în temeiul legilor funciar, curtea de apel a apreciat că apelanta-reclamantă nu ar fi îndrituită, din acest punct de vedere la restituirea întregii suprafețe de 26.620, 554 mp teren, solicitate conform cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată.

Instanța de apel nu a făcut însă analiza la cazul dedus judecății a dispozițiilor art. 4 alin. (2) și (4) din Legea nr. 10/2001, invocate prin cererea precizatoare de care curtea de apel a luat act în ședința publică de la 19 iunie 2015.

Înalta Curte a reținut că o astfel de analiză nu se impunea a fi făcută în condițiile în care s-a reținut cu deplin temei că în cauză sunt incidente prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cu consecința că terenul solicitat nu intră sub incidența acestui act normativ.

Înalta Curte a constatat că cel de-al treilea motiv de recurs, formulat de recurentă în subsidiar, este fondat, deoarece potrivit art. 4 din Legea nr. 165/2013: "dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi."

Conform cererii precizatoare depusă de apelanta-reclamantă la data de 19 iunie 2015, aflată la Dosarul nr. x/2010 al Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, de care instanța de apel a luat act în ședința publică de la 19 iunie 2015, apelanta-reclamantă a solicitat în temeiul art. 1 alin. (3), art. 4 și art. 24 din Legea nr. 165/2013, să i se acorde măsuri reparatorii constând în compensarea prin puncte, plafonate la 15% din valoarea bunului imobil.

Conform încheierii de ședință de la acest termen, curtea de apel "ia act de cererea precizatoare susținută la acest termen de apărătorul apelantei-reclamante, în sensul că reduce câtimea pretențiilor în acest proces la o suprafață mai mică și solicită aplicarea dispozițiilor Legii nr. 165/2013, având în vedere că acestea au intrat în vigoare pe parcursul procesului".

Cu toate acestea, instanța de apel a omis a se pronunța asupra cererii de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 165/2013 cu prilejul soluționării apelului, decizia care face obiectul controlului judiciar necuprinzând nicio mențiune în acest sens.

Înalta Curte a mai reținut că, în condițiile în care după intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 165/2013, act normativ emis în vederea finalizării procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist (care conține o dispoziție potrivit căreia se aplică și cauzelor aflate pe rolul instanțelor de judecată), apelanta a formulat o cerere precizatoare prin care a solicitat acordarea de măsuri reparatorii în condițiile acestui act normativ, instanța de apel avea obligația de a se pronunța asupra acesteia.

Lipsa oricărei referiri în decizia care face obiectul controlului judiciar la această cerere echivalează cu necercetarea acesteia, astfel că, văzând dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul formulat de recurenta-reclamantă D. împotriva Deciziei civile nr. 83 A din 6 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Al treilea ciclu procesual:

În rejudecare, prin Decizia nr. 1398A din 12 noiembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă D., împotriva Sentinței civile nr. 1464/25 octombrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în Dosarul nr. x/2010, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Agenția Domeniilor Statului, intimata-intervenientă C. SRL, și cu intervenienții voluntari accesorii I., J., K., L., M., O., P., Q. și R., ca nefondat. A admis cererile de intervenție voluntară accesorie formulate în interesul intimatei-pârâte.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

Apelul se rejudecă după admiterea recursului și casarea deciziei cu trimitere la instanța de apel, motiv pentru care au fost avute în vedere dispozițiile art. 315 alin. (1) și (3) C. proc. civ. din 1865, potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, instanța urmând, totodată, să judece din nou, ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată.

Curtea a reținut că, în cuprinsul considerentelor Deciziei nr. 566 din 22 februarie 2018 (decizia de casare din recurs), Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a dezlegat, cu caracter obligatoriu, următoarele probleme de drept:

- terenul în litigiu nu face obiectul Legii nr. 10/2001, raportat la art. 8 alin. (1) din acest act normativ, ci obiectul legilor fondului funciar, fiind teren extravilan la data preluării sale în proprietatea statului;

- în mod legal, instanța de apel nu a făcut aplicarea art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, apelanta-reclamantă, succesoare în drepturi a reclamantului A., neprofitând de cotele moștenitorilor persoanei fizice îndreptățite (A.) care nu au urmat procedura Legii nr. 10/2001, respectiv de cotele autorilor intervenienților voluntari accesorii O., P., Q. și R.

În consecință, motivele de apel ale apelantei-reclamante au vizat faptul că terenului în litigiu i se aplică dispozițiile Legii nr. 10/2001, că nu este incident art. 8 alin. (1) din aceasta, precum și că terenul era intravilan atât la momentul preluării, cât și la cel al notificării, nu pot fi găsite întemeiate de către Curte, întrucât acestea au format deja obiect de analiză în recurs, instanța supremă apreciind caracterul lor nefondat, soluție care se impune, în mod obligatoriu, instanței de apel în rejudecarea după casare.

Trimiterea spre rejudecare a apelului dispusă de instanța supremă a avut în vedere omisiunea instanței de apel de a analiza calea de atac și din perspectiva aplicării dispozițiilor Legii nr. 165/2013, dată fiind cererea "precizatoare" formulată de apelanta-reclamantă în etapa procesuală a apelului .

Prin urmare, Curtea a analizat dacă cererea în discuție formulată de către apelanta-reclamantă are caracter admisibil în apel, iar, în caz afirmativ, dacă aplicarea dispozițiilor Legii nr. 165/2013 este de natură să conducă la schimbarea soluției primei instanțe în apel.

În ceea ce privește chestiunea admisibilității, în primul rând, Curtea a reținut că aspectul asupra căruia trebuie să se pronunțe vizează exclusiv posibilitatea apelantei-reclamante de a solicita în apel aplicarea dispozițiilor Legii nr. 165/2013 la cazul său concret, iar nu și "reducerea" obiectului cererii la suprafața de teren de 26.620,554 mp, din moment ce instanța de apel a luat act de o atare "cerere precizatoare", iar această calificare și reținere spre judecare nu a constituit obiect de recurs. De altfel, instanța supremă, în decizia de casare, a precizat în mod expres faptul că "instanța de apel a omis să se pronunțe asupra cererii de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 165/2013 cu prilejul soluționării apelului, decizia care face obiectul apelului necuprinzând vreo mențiune în acest sens".

În al doilea rând, Curtea a apreciat că cererea în discuție este admisibilă prin raportare la domeniul de aplicare a Legii nr. 165/2013 expus în cadrul art. 4, potrivit căruia dispozițiile acestei legi se aplică (...) și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor (...), la data intrării în vigoare a legii.

De altfel, indiferent dacă apelanta-reclamantă ar fi formulat sau nu cererea menționată, în măsura în care aceasta ar fi avut calitatea de persoană îndreptățită în temeiul Legii nr. 10/2001, acțiunea sa introductivă ar fi fost soluționată ținându-se cont de măsurile reparatorii prin echivalent stabilite potrivit Legii nr. 165/2013, act normativ care se aplică și cauzelor aflate în curs de soluționare pe rolul instanțelor judecătorești la data intrării sale în vigoare.

În ceea ce privește chestiunea temeiniciei acțiunii prin raportare la dispozițiile Legii nr. 165/2013, Curtea a reținut că potrivit art. 15 din această lege, cererile vizând restituirea terenurilor intravilane, agricole la data preluării abuzive, formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se soluționează cu respectarea limitei de 50 ha de proprietar deposedat, cu condiția ca această suprafață să nu fi fost restituită prin aplicarea legilor fondului funciar.

Curtea a apreciat că textul legal specificat anterior se referă exclusiv la terenurile intravilane, cu categoria de folosință agricole la data preluării, iar nu și la terenurile extravilane agricole la data preluării devenite intravilane la data notificării, acestea din urmă neputând face obiectul Legii nr. 10/2001, prin raportare la art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. În acest context este de menționat faptul că terenurile agricole pot fi situate și în intravilan și în extravilan, precum și că dacă anumite terenuri situate în intravilan au constituit obiect de reglementare a ambelor legi de reparație (Legea nr. 10/2001 și legile fondului funciar), terenurile situate în extravilan la data preluării sau la data notificării au constituit numai obiectul de reglementare a legilor fondului funciar.

În consecință, din moment ce terenul în litigiu a intrat sub incidența legilor fondului funciar, fiind extravilan la data preluării, cum de altfel și instanța supremă a stabilit, fiind exclus din domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, nu este permisă soluționarea litigiului în baza Legii nr. 10/2001 cu aplicarea dispozițiilor vizând obligarea pârâtei la emiterea unei decizii cu propunerea de acordare a măsurilor compensatorii prin puncte potrivit Legii nr. 165/2013.

Strict ipotetic, o interpretare contrară ar fi și de neacceptat în contextul în care o soluționare a cauzei în temeiul Legii nr. 10/2001 ar conduce automat la aplicarea art. 4 alin. (4) din lege, caz în care i s-ar putea recunoaște apelantei-reclamante dreptul de a beneficia de cotele autorilor intervenienților voluntari accesorii care nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, în condițiile în care aceștia au introdus cereri de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul legilor fondului funciar.

Din moment ce autorul apelantei-reclamante a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenului și în temeiul legilor fondului funciar, urmează ca aceasta să fie soluționată cu respectarea dispozițiilor lor.

Date fiind aceste considerente, instanța de apel a considerat că nu se mai impune și analiza motivului de apel referitor la întinderea suprafeței de teren, la mărimea cotei-părți din dreptul de proprietate asupra acestuia și la modalitatea de preluare a sa în proprietatea statului.

Pentru aceste argumente punctuale, Curtea a respins apelul ca nefondat.

Pe cale de consecință, Curtea a admis cererile de intervenție voluntară accesorie formulate în interesul intimatei-pârâte, ambele cereri cuprinzând argumentul situării terenului în extravilan la data preluării și, ca atare, al lipsei incidenței Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei ultime decizii, recurenta-reclamantă D. a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., apreciind că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea art. 311 și art. 315 C. proc. civ.

Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ. hotărârea instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii, iar după casare instanța de fond va judeca din nou, ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost anulată, care, potrivit art. 311 alin. (1) C. proc. civ. nu are nicio putere.

În speță, prin Decizia nr. 566 din 22 februarie 2018, pronunțată în recurs de ICCJ s-a casat în întregime Decizia civilă nr. 83A din 6 februarie 2019 a Curții de Apel București și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, deoarece instanța de apel nu s-a pronunțat pe cererea de aplicare a Leg