ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1874/2019

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 16.02.1998, sub nr. x/1998, reclamanta A. a formulat acțiune în revendicare a imobilului situat în București, str. x (fost 17 bis), trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, în mod abuziv și fără nicio despăgubire, solicitând, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București, ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtului să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul revendicat, compus din teren în suprafață de 195 mp și clădire, formată din parter cu 4 camere, dependințe și etaj.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 și urm. C. proc. civ.

La data de 28.09.1998, B. a depus la dosar cerere de intervenție în interes propriu, solicitând respingerea acțiunii în ceea ce privește revendicarea apartamentului nr. x, situat la adresa menționată, acesta nemaiputând forma obiectul revendicării, întrucât este proprietatea familiei intervenientei de peste 25 de ani, având la bază un just titlu.

Prin Sentința civilă nr. 2135/08.02.1999, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/1999.

Cererea de intervenție formulată de B. a fost admisă în principiu, prin încheierea de ședință din data de 14.04.1999, pronunțată de Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Reclamanta A. a formulat, la data de 19.05.1999, o cerere de completare a acțiunii principale, solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/28.12.1973, încheiat între fostul ICVL București și C., chiriaș al imobilului la acea dată, invocând frauda la lege, în sensul că actul a fost încheiat de altcineva decât proprietarul imobilului.

Prin Sentința civilă nr. 312/21.03.2001, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis în parte acțiunea principală, astfel cum a fost completată, introdusă de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul C.G.M.B. și cu intervenienta B.; a obligat pârâtul C.G.M.B. să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, B-dul x, cu excepția apartamentului nr. x din respectivul imobil; a respins ca nefondat capătul de cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1973, încheiat între I.C.V.L. București și C.; a admis cererea de intervenție în interes propriu; a constatat că intervenienta este proprietara apartamentului nr. x din imobilul menționat.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, așa cum rezultă din conținutul certificatelor de moștenitor nr. x/2000, emis de notar D. și nr. x/1983, emis de Notariat Sectorului 2 București, reclamanta este moștenitoarea defunctei E. (decedată la 31.12.1982), care a fost moștenitoarea defuncților F. (decedat la 20.02.1959) și G. (decedată la 14.01.1966).

Numitul H. a fost proprietarul imobilului situat în București, str. x, pe care l-a dobândit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/08.10.1919 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat. Acest imobil a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 92/1950, figurând în lista anexă la poziția nr. 7258.

Ulterior, bunul a fost transmis în administrarea I.C.V.L. București care, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1973, a înstrăinat în favoarea numitului C. apartamentul nr. x de la parterul imobilului.

După decesul sus-numitului și al soției sale (I.), intervenienta a devenit proprietarul apartamentului anterior indicat, în acest sens fiind mențiunile certificatului de moștenitor nr. x/1995, emis de Notariatul Sectorului 6 București și ale contractului de partaj voluntar, cuprins în respectivul certificat.

Fără îndoială că, în raport de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlul valabil, căci Decretul nr. 92/1950 contravenea prevederilor Constituției Române din 1948, care ocrotea proprietatea privată, precum și prevederilor art. 481 C. civ., care stabilea că nimeni nu putea fi expropriat fără o dreaptă și prealabilă despăgubire (inexistentă în speță) .

Pe de altă parte, însă, actul juridic a cărui desființare o solicită reclamanta (contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1973, încheiat între I.C.V.L. București și autorul intervenientei) este perfect valabil, dată fiind buna-credință a părților contractante. La data încheierii contractului respectiv, statul, prin reprezentanții săi, putea dispune de bun, iar cel ce l-a cumpărat îl putea prelua în proprietate. Contractul îndeplinește toate condițiile de validitate prevăzute de art. 948 C. civ. și art. 1294 și următoarele C. civ., fiind încheiat de părți cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la acea dată.

Mai precis, părțile aveau capacitatea de a contracta, au exprimat un consimțământ valabil, iar obiectul și cauza actului juridic erau întru totul conforme dispozițiilor legale pe atunci în vigoare.

În baza art. 111 C. proc. civ. și a art. 644 - 645 C. civ., tribunalul a admis cererea de intervenție formulată de B., constatând că aceasta este proprietara apartamentului nr. x din imobil. S-a statuat că această soluție se impune și pentru că reclamanta nu a înțeles să formuleze acțiune în revendicare și împotriva intervenientei, neputându-se proceda la compararea titlurilor de proprietate existente în prezent cu privire la apartamentul nr. x din imobil.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta A. și pârâtul Consiliul General al Municipiului București, cereri înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. x/2001, la data de 18.06.2001.

Prin încheierea de ședință din data de 27.09.2001, instanța de apel a dispus suspendarea judecării apelurilor, conform art. 47 din Legea nr. 10/2001, în raport de cererea formulată de apelata-reclamantă A..

La data de 10.05.2018, apelanta-reclamantă a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, având în vedere că nu mai subzistau motivele de suspendare, deoarece contestația formulată în baza Legii nr. 10/2001, în Dosarul nr. x/2016, fusese definitiv respinsă, prin Decizia civilă nr. 419/A/25.04.2018.

Prin Decizia nr. 98A din 29 ianuarie 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelanta-reclamanta A. și de apelantul-pârât Consiliul General al Municipiului București, împotriva Sentinței civile nr. 312/21.03.2001, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

Au fost obligați apelanții la plata sumei de 1000 de RON către intimata intervenientă, cu titlu de cheltuieli de judecată, cu aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a expus, în esență, următoarele considerente:

Examinând cererea de apel promovată de reclamantă, Curtea a constatat că reclamanta a formulat patru motive de apel, potrivit structurării realizate de parte, criticând sentința primei instanțe, prin primele două motive, sub aspectul neindividualizării detaliate a părții din imobil, în privința căruia s-a admis acțiunea în revendicare, precum și din punct de vedere al soluției de respingere a capătului de cerere, având ca obiect nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 4/1973.

În privința primelor două aspecte criticate, Curtea a reținut caracterul nefondat al acestora, în contextul în care reclamanta nu a propus și nici nu a administrat mijlocele de probă pertinente și concludente pentru clarificarea componenței imobilului în litigiu și a suprafeței fiecărui element constitutiv, deși, potrivit prevederilor art. 129 C. proc. civ., îi revenea obligația de a-și susține și dovedi concludent pretențiile și apărările formulate în proces. În egală măsură, Curtea a observat că aspectele a căror clarificare o solicită apelanta-reclamantă, prin calea de atac exercitată, nu vizează reformarea soluției pronunțate de prima instanță, ci mai mult clarificarea unor chestiuni ce țin de componența și suprafața imobilului revendicat, chestiuni susceptibile a fi remediate în condițiile stabilite de prevederile art. 281

1

C. proc. civ., ce reglementează instituția lămurii întinderii și a semnificației dispozitivului. Faptul că dispozițiile procedurale anterior menționate au fost introduse ulterior pronunțării sentinței apelate nu poate constitui un impediment pentru parte în a se folosi de acest instrument procesual, în condițiile în care sunt aplicabile dispozițiile vechiul C. proc. civ., guvernat de principiul aplicabilității imediate a legii noi.

Pe lângă aceste aspecte, de ordin procedural, Curtea, examinând fondul pretențiilor emise de reclamantă prin promovarea acțiunii în revendicare imobiliară, a observat că reclamanta a urmat procedura Legii nr. 10/2001, formulând notificare în temeiul acestui act normativ, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu. Prezentul dosar a fost suspendat în temeiul prevederilor art. 47 din Legea nr. 10/2001. Notificarea a fost soluționată prin intermediul a două dispoziții emise de Primarul General al Municipiului București: dispoziția nr. x/22.03.2016, prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu, format din teren în suprafață de 72,73 mp și construcție, alcătuită din subsol, parter și etaj, cu excepția apartamentului nr. x de la partea înstrăinat în temeiul Legii nr. 4/1973 și a apartamentului nr. x de la etajul 1, vândut în baza Legii nr. 112/1995, împreună cu terenul aferent acestora, în suprafață de 109,27 mp și dispoziția nr. x/22.03.2016, prin care s-a propus acordarea măsurilor compensatorii pentru cele două apartamente vândute și a terenului aferent acestora, astfel cum au fost menționate anterior, dispoziții ce nu au fost contestate.

Curtea a subliniat că, prin necontestarea celor două dispoziții și prin neinvocarea unei situații de fapt sau de drept diferite de către reclamantă, rezultă că aspectul înstrăinării apartamentului, în suprafață de 64,50 mp, situat la etajul imobilului, în temeiul Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1997, este recunoscut de către apelanta-reclamantă, care, de altfel, nu a invocat și nici nu a dovedit că ar fi solicitat sau ar fi obținut anularea actului de vânzare-cumpărare, perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Un argument juridic pentru fundamentarea convingerii instanței în privința caracterului nefondat al criticilor reclamantei rezidă în semnificația prevederilor art. 47 din Legea nr. 10/2001, de care apelanta a înțeles să se prevaleze pentru a urma calea legii speciale de reparație. Interpretând aceste text de lege, rezultă în mod indubitabil intenția legiuitorului de a conferi aplicabilitate directă și imediată dispozițiilor Legii nr. 10/2001 asupra acțiunilor în revendicare aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii speciale. Prin urmare, legiuitorul stabilește cu titlu de principiu faptul că prevederile legii de reparație sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, fără să dea posibilitatea unor derogări de la regula postulată, prin stipularea unor situații de excepție. Legiuitorul a conferit drept de opțiune persoanei îndreptățite exclusiv cu privire la modalitatea în care prevederile Legii nr. 10/2001 urmează a fi aplicate, în sensul că a permis reclamantului să opteze între procedura Legii nr. 10/2001, care urma să fie declanșată prin formularea notificării în condițiile legii speciale și cea judiciară, care fusese deja demarată prin introducerea acțiunii în revendicare. Curtea a apreciat că aceasta este semnificația dispozițiilor art. 47, alin. (1), teza a II-a din Legea nr. 10/2001, în sensul că reclamanta poate opta să urmeze procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001, caz în care poate să renunțe la judecata acțiunii în revendicare formulate sau poate recurge la suspendarea judecății acestei acțiunii, iar, în ipoteza în care se va ajunge la repunerea pe rol a acțiunii în revendicare, soluționarea acesteia se impune a se face cu luarea în considerare a dispozițiilor legii speciale și a consecințelor aplicării sale în procedura specifică acesteia.

Necesitatea și prioritatea aplicării Legii nr. 10/2001 a fost consacrată ulterior, expres, prin dispozițiile alin. (4) al aceluiași text de lege, care statuează că persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după intrarea acesteia în vigoare, prevederile legii speciale aplicându-se cu prioritate. Deși dispozițiile anterior enunțate se referă la situația juridică a unui fost proprietar deposedat abuziv ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Curtea a constatat că prevederile alin. (1) și (4) ale art. 46 (actualmente) din Legea nr. 10/2001 se înscriu în concepția unitară a legiuitorului de a recunoaște aplicabilitatea legii speciale de reparație atât demersurilor ulterioare, cât și celor anterioare întreprinse de foștii proprietari pentru recuperarea imobilelor etatizate în perioada regimului comunist.

În privința celui de-al treilea motiv de critică, Curtea a observat că, deși apelanta-reclamantă contestă buna-credință a autorului intervenientei, nu a adus probe apte să o răstoarne, din această perspectivă, Curtea reținând și incidența în speță a prevederilor art. 1899 alin. (2) C. civ., care instituie o prezumție relativă de existență a bunei-credințe, cu consecința că reaua credință se impune a fi dovedită.

Examinând raționamentul prezentat de reclamantă în cererea de apel, reiese că elementul bunei-credințe a dobânditorului cu titlu oneros și particular este așezată în contrapondere cu lipsa calității de proprietar al statului, care a înstrăinat, prin reprezentanții săi, apartamentul autorului intervenientei. Pentru evaluarea justă a acestei chestiuni, sub aspectul consecințelor juridice, Curtea a pornit, în analiza sa, de la faptul că buna-credință constituie un element de fapt, de natură psihologică, care reprezintă convingerea interioară a dobânditorului că a cumpărat imobilul de la adevăratul proprietar, astfel că se impune a fi examinată cu luarea în considerare și a împrejurărilor exterioare, economice, sociale și politice în care s-a realizat operațiunea juridică, a cărei nevalabilitate a se cere a fi constatată.

Curtea a reținut că, la momentul înstrăinării apartamentului nr. x, nu se putea pune problema valabilității titlului statului, fiind în plină perioadă comunistă, astfel că autorul intervenientei nu ar fi putut avea suspiciuni legate de calitatea statului de adevărat proprietar al imobilului, atât timp cât acesta fusese preluat prin naționalizare, în temeiul Decretului nr. 92/1950, deci cu 20 de ani anterior cumpărării.

Buna-credință se analizează la momentul perfectării vânzării-cumpărării, iar la acel moment, situația faptică și juridică a imobilului era determinată prin raportare la aspectul esențial că părțile se aflau sub imperiul regimului comunist și nu se punea problema caracterului valabil al preluării imobilului de către stat și, implicit, nici a veridicității calității sale de proprietar a imobilului preluat. Valorificând corespunzător faptul că buna credință se evaluează în contextul social, politic și juridic în care s-a realizat încheierea actului de înstrăinare a apartamentului, trebuie subliniat că problema caracterului nevalabil al preluării imobilului, cu toate consecințele sale, s-a pus numai după căderea regimului comunist, în contextul necesității remedierii nedreptăților comise, ceea ce a și determinat adoptarea unei ample legislații reparatorii.

Pe cale de consecință, în lumina soluției pronunțate prin cele două dispoziții emise de Primarul General al Municipiului București, care au la bază constatarea caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat, în condițiile prevederilor art. 2 din Legea nr. 10/2001, Curtea a evidențiat că buna-credință a autorului intervenientei, coroborată cu caracterul oneros și cu titlu particular al actului de vânzare-cumpărare, este de natură să salvgardeze contractul de la sancțiunea și efectele nulității, indiferent care ar fi cauza acesteia.

În ceea ce privește celelalte motive de nevalabilitate invocate de apelanta-reclamantă, constând în absența cauzei, caracterul ilicit al cauzei actului de înstrăinare a apartamentului nr. x parter, inclusiv instituția vânzării lucrului altuia, ca o consecință a faptului că statul nu era proprietarul apartamentului la momentul vânzării, Curtea, raportându-se la temeiul juridic al acestui capăt de cerere, astfel cum a fost formulat în fața primei instanțe (constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare datorat exclusiv lipsei calității de proprietar a vânzătorului, echivalând cu fraudă la lege), a considerat că acestea reprezintă motive de nulitate noi, invocate în faza procesuală a apelului, ceea ce intră sub interdicția instituită de prevederile art. 294 C. proc. civ., privind modificarea părților, a obiectului sau a cauzei juridice în apel.

În ceea ce privește apelul pârâtului, Curtea l-a apreciat ca nefondat, pentru următoarele considerente:

În referire la prima critică, deși apelantul face vorbire de lipsa calității sale procesuale pasive, în susținerea acestui motiv de apel, acesta aduce argumente ce converg către lipsa capacității procesuale de folosință, invocând, în esență, caracterul de organ deliberativ și fără personalitate juridică a Consiliului General al Municipiului București. Totodată, a susținut că legitimitatea procesuală ar aparține Municipiului București, reprezentat legal prin primarul general.

Răspunzând ambelor abordări procesuale ale apelantului, Curtea a subliniat, cu titlu preliminar, faptul că analiza normelor legale incidente și a situației faptice și juridice existente la momentul introducerii acțiunii nu trebuie realizată de o manieră formalistă, scopul reclamantului, facil de identificat, ca fiind acela de a se judeca cu unitatea administrativ-teritorială care deține imobilul. În acest context, faptul că unitatea administrativ-teritorială este reprezentată prin primarul general, și nu prin Consiliul General al Municipiului București, nu este de natură să conducă la o altă concluzie. Un alt argument de natură să susțină această interpretare, menită să valorizeze scopul urmărit de reclamant prin introducerea acțiunii, și nu să valorifice o interpretare strict formală a dispozițiilor legale, îl constituie practica judiciară cristalizată la momentul promovării acțiunii de față, care valida, din punct de vedere al capacității și legitimității procesuale, astfel de demersuri judiciare, în contradictoriu cu forul deliberativ al administrației publice locale. În al treilea rând, trebuie luată în considerare și orientarea neformalistă în interpretarea textelor legale atributive de legitimitate procesuală pasivă a instanței supreme, care a consacrat o astfel de soluție în câteva decizii de speță cu privire la interpretarea prevederilor art. 50 din Legea nr. 10/2001.

În privința celei de-a doua critici, relative la caracterul valabil al titlului statului, Curtea a constatat justețea argumentelor reținute de prima instanță, privind neconformitatea Decretului nr. 92/1950 cu normele constituționale, cât și cu prevederile C. civ., și că aspectul caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat a fost examinat și tranșat în cadrul soluționării notificării reclamantei în procedura Legii nr. 10/2001, această chestiune reprezentând o condiție prealabilă pentru ca reclamanta să devină beneficiara măsurilor reparatorii recunoscute de către unitatea deținătoare în temeiul legii speciale de reparație.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 din C. proc. civ. admiterea acțiunii în revendicare în totalitate, privind și apartamentul nr. x, situat în București, str. x, cu constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1973, încheiat de autorul intimatei-interveniente, cu nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare la momentul perfectării actului, în special lipsa aprobării Consiliului de Miniștri pentru vânzarea imobilelor care nu au fost construite de stat, condiție sine qua non pentru transferul dreptului de proprietate, conform art. 43 din Legea nr. 4/1973.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a arătat următoarele:

Contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate a solicitat-o a fost încheiat de autorul intervenientei în anul 1973, în baza Legii nr. 4/1973. În acest sens, instanța de apel a reținut prezumția bunei-credințe a autorului intervenientei, deși, din înscrisurile depuse la dosar, rezultă contrariul.

Cumpărătorul C., autorul intimatei-interveniente, nu a fost de bună-credință și nu a respectat legea în vigoare la momentul încheierii contractului, aspecte prezentate în detaliu instanței de apel, de natură să înlăture prezumția de bună-credință, cu atât mai mult cu cât este vorba de înscrisuri aflate la dosar și pe care intervenienta își întemeiază aparența de drept, respectiv:

- contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1973 are aspectul unei ciorne, din cuprinsul său lipsesc date importante (prima pagina: "ca urmare a aprobării cererii fn. din 1973" la final, lipsește data încheierii, număr exemplare; lipsesc viza și ștampila oficiului juridic; nu apare niciun nume la rubrica "viza oficiul juridic");

- la pct. 5 din contractul de vânzare-cumpărare se precizează că va fi pus în executare după încheierea contractului de împrumut. La dosar a fost depus un contract de împrumut nesemnat de directorul Filialei CEC, astfel încât acest act nu avea cum să producă efecte juridice și nu se mai poate vorbi de caracterul oneros al actului, respectiv de plata prețului;

- contractul de vânzare-cumpărare nu are nicio ștampilă, deși este de notorietate că, la data respectivă, nu se încheia niciun act fără ștampilă;

- contrar dispozițiilor art. 1294 din C. civ., precum și art. 49 din Legea nr. 4/1973, acest contract nu a fost înscris în registrul de transcripțiuni, fiind lipsit de ștampila de înscriere, lipsește aprobarea Consiliului de Miniștri pentru vânzarea acestui apartament, contrar dispozițiilor art. 43 din Legea nr. 4/1973.

- lipsa titlului de proprietate, care se eliberează cumpărătorului numai după îndeplinirea tuturor formalităților de vânzare și se transcrie în registrul de transcripțiuni și care are o formă determinată ad validitatem în anexa la lege, conform art. 48 din Legea nr. 4/1973.

Titlul de proprietate asupra locuinței proprietate personală construite sau cumpărate în condițiile prezentei legi se dobândește având la bază: autorizația de construcție, contractul pentru construire sau vânzare, contractul de împrumut și procesul-verbal de predare-preluare sau de dare în folosință.

Titlul de folosință pe durata existenței construcției asupra terenului atribuit se dobândește pe baza deciziei de atribuire emisă individual sau în comun de comitetele sau birourile executive ale consiliilor populare.

Administrațiile financiare sau unitățile lor subordonate, care au fost împuternicite în acest scop, vor înregistra dreptul de proprietate asupra locuinței și dreptul de folosință asupra terenului atribuit pe baza actelor prevăzute la alin. (1) și (2) și vor elibera titlul de proprietate sau de folosință.

În concluzie, actul care dovedește dreptul de proprietate este titlul de proprietate, care se elibera, în forma prevăzută în anexa la Legea nr. 4/1973, pe baza mai multor documente, între care și contractul de vânzare-cumpărare, act, de asemenea, încheiat cu formalitățile prevăzute de lege la data respectivă. Intervenienta nu a depus la dosar un astfel de titlu, de unde concluzia că nu există, procedura de transfer al dreptului de proprietate către autorul său nefiind finalizată în anul 1973 și următorii, cu atât mai mult cu cât aplicarea acestei legi a cunoscut și o perioadă de suspendare în aplicare, iar unele contracte de vânzare-cumpărare nu s-au mai finalizat, chiar dacă procedura a fost inițiată. Având în vedere numeroasele nereguli de fond și de formă pe care le prezintă contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1973, în contextul perioadei respective, era de neconceput ca acest act să producă vreun efect, în lipsa aprobării Consiliului de Miniștri.

Rezultă, astfel, că apartamentul nr. x nu a ieșit niciodată din patrimoniul recurentei, a fost preluat abuziv de statul român, nefiind vândut legal către reclamantă.

Reclamanta a solicitat instanței de apel să constate nerespectarea dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, constituind o fraudă la lege, ce urmează a fi analizate și prin prisma relei-credințe a cumpărătorului și în baza principiului de drept fraus omnia corrumpit.

Fiind un mijloc de argumentare/de apărare care nu schimbă obiectul direct al cererii și nici cauza generatoare a dreptului care rămân aceleași ca și la instanța de fond, apreciază că au fost respectate exigențele art. 294 C. proc. civ.. Cu toate acestea, fără nicio motivare, instanța de apel a exclus în întregime aceste apărări, de natura să înlăture prezumția de bună-credință a cumpărătorului și a omis să analizeze legalitatea contractului de vânzare-cumpărare, prin raportare la dispozițiile Legii nr. 4/1973 și, așa cum rezultă din cele menționate la pag. 10 din decizie, s-a raportat la dispozițiile Legii nr. 112/1995, care nu se aplică însă acestui contract de vânzare-cumpărare.

În concluzie, motivarea instanței de apel este și străină cauzei, prin referire la Legea nr. 112/1995, în loc de Legea nr. 4/1973, și lipsește cu desăvârșire prin raportare la exigențele Legii nr. 4/1973 și la condițiile în care se producea transferul dreptului de proprietate, cu respectarea principiului tempus regit actum.

Prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului relevantă, instanța de apel nu a răspuns tuturor criticilor invocate de apelanta-reclamantă, într-o manieră care să permită urmărirea raționamentului său juridic și, mai ales, să formeze justițiabilului convingerea că s-a răspuns tuturor apărărilor sale, esențiale pentru judecarea cauzei.

În argumentarea motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat următoarele:

Deși instanța de apel face un istoric al parcursului procesual al acestei acțiuni în revendicare, înregistrată pe rolul instanțelor de judecată în anul 1998, suspendată la data de 27.09.2001, în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001, totuși, interpretează greșit incidența normelor speciale, într-o acțiune în revendicare promovată anterior intrării în vigoare a legii speciale.

Astfel, instanța de apel a reținut la pag. 10 din decizie "necesitatea și prioritatea aplicării Legii nr. 10/2001 atât demersurilor ulterioare, cât și celor anterioare întreprinse de foștii proprietari pentru recuperarea imobilelor etatizate în perioada regimului comunist", ceea ce intră în contradicție cu dispozițiile Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, sub aspectul soluționării acțiunilor în revendicare, introduse pe rolul instanțelor, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Prin repunerea pe rol a cauzei, după soluționarea cererilor în procedura administrativă, reclamanta și-a exercitat dreptul la soluționarea unei acțiuni în revendicare introdusă cu 20 de ani înainte de momentul repunerii pe rol, nemulțumită fiind de măsurile compensatorii și înțelegând să facă apărările specifice într-o acțiune în revendicare.

În plus, prin emiterea dispoziției de compensare, în procedura administrativă, în baza Legii nr. 10/2001, s-a recunoscut, practic, de către stat preluarea abuzivă a imobilului prin încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei, situație în care sunt incidente dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008.

În aceste condiții, instanța de apel trebuia să soluționeze acțiunea în revendicare și cererea de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1973, luând în considerare toate aspectele relevante soluționării cauzei, inclusiv prin raportare la data introducerii acțiunii în revendicare, la succesiunea în timp a legilor reparatorii, la dispozițiile deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008. Lipsa titlului de proprietate al intervenientei, singurul care făcea dovada dreptului de proprietate, așadar, obligatoriu potrivit art. 48 din Legea nr. 4/1973, cu o formă prevăzută ad validitatem în anexă, face admisibilă acțiunea în revendicare, reclamanta fiind singura care are un titlu de proprietate asupra imobilului revendicat.

Necontestarea deciziei de acordare măsuri compensatorii, emise în procedura administrativă, reprezintă un drept de opțiune, în sensul reluării judecații acțiunii în revendicare, cu apărările specifice, nu o recunoaștere a vreunui act încheiat cu fraudă la lege și care prezintă viciile de formă menționate la pct. I și care, oricum, nu era apt, singur, să producă transferul dreptului de proprietate, așa cum, în mod greșit, a reținut instanța de apel.

În argumentarea motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta a susținut următoarele:

Contractul de vânzare-cumpărare reprezintă, potrivit dispozițiilor Legii nr. 4/1973, un act premergător emiterii titlului de proprietate, și nu un titlu de proprietate, astfel încât, respectând principiul de drept tempus regit actum, instanța de apel nu putea să îi acorde o altă valoare, raționamentul său fiind eronat și conducând la aplicarea greșită a dispozițiilor acestei legi, coroborate cu art. 480 din C. civ.

Instanța de apel nu a analizat mijloacele de apărare privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1973, prin prisma dispozițiilor Legii nr. 4/1973, ci prin raportare la dispozițiile Legii nr. 112/1995, inaplicabilă acestui contract de vânzare-cumpărare, ceea ce reprezintă, o lipsă de temei legal a raționamentului instanței de apel, dar și o aplicare greșită a legii, apelul fiind în cele din urmă lipsit de efectul său devolutiv.

B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, pentru următoarele motive:

În cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7, hotărârea cuprinde motivele pe care se sprijină, motivarea nu este străină cauzei.

Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1973, încheiat între ICVL și autorul său, C., a cărui desființare se solicită, este valabil, dată fiind buna-credință a părții contractante. La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, statul, prin reprezentanții săi, putea să dispună de bun, iar cel care l-a cumpărat îl putea prelua în proprietate.

Contractul atacat îndeplinește toate condițiile de validitate prevăzute de art. 948 C. civ. și art. 1294 și următoarele C. civ., fiind încheiat de părți cu bună-credință și respectarea dispozițiilor legale în vigoare la acea dată.

Contractul este înregistrat cu nr. x/7.01.1974, în registrul primăriei, are ștampilă și viza oficiului juridic, este transcris în registrul de transcripțiuni.

Părțile aveau capacitatea de a contracta, au exprimat un consimțământ valabil, iar obiectul și cauza actului juridic erau conforme dispozițiilor legale în vigoare la acel moment.

Pe bună dreptate, instanța de apel a observat faptul că reclamanta nu a adus probe apte să răstoarne buna-credință a autorului intervenientei, reținând incidența în speță a dispozițiilor art. 1899 alin. (2) C. civ., care instituie o prezumție relativă de existență a bunei-credințe, cu consecința că reaua-credință se impune a fi dovedită.

Intimata a arătat că instanța a interpretat corect actul dedus judecații, nu a schimbat natura ori înțelesul acestuia, nefiind incidente dispozițiile art. 304 alin. (8) C. proc. civ.

Hotărârea este temeinică și legală, fiind dată cu respectarea și aplicarea corectă a legii, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În etapa procesuală a recursului a fost depus în original contractul de vânzare-cumpărare ce face obiect al acțiunii în nulitate și a fost respinsă proba cu verificarea de scripte, prin încheierea din 19 iunie 2019.

Recursul nu este fondat, pentru considerentele ce vor succede:

Analizând motivul de recurs fondat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii - Înalta Curte constată că majoritatea covârșitoare a argumentelor care întemeiază acest motiv se raportează, în realitate, la conținutul formal al contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1973, solicitându-se instanței de recurs să constate că acesta are aspectul unei ciorne, că, din cuprinsul său, lipsesc date importante, respectiv data încheierii contractului, numărul de exemplare; viza și ștampila oficiului juridic; că nu apare niciun nume la rubrica "viza oficiul juridic".

În același sens, se invocă faptul că, la pct. 5 din contractul de vânzare-cumpărare, se precizează că va fi pus în executare după încheierea contractului de împrumut, iar, la dosar, a fost depus un contract de împrumut, nesemnat de directorul Filialei CEC, astfel încât acest act nu avea cum să producă efecte juridice și nu se mai poate vorbi de caracterul oneros al actului, respectiv de plata prețului.

Or, toate aceste aspecte care pun în discuție un mijloc de probă, respectiv modul în care instanța de apel a stabilit situația de fapt, ca urmare a interpretării pretins eronate a probatoriului administrat, nu mai pot fi valorificate în actuala structură a recursului, pct. 11 al art. 304, singurul care permitea cenzurarea în recurs a greșelilor grave de fapt, consecutive greșitei aprecieri a probelor, fiind abrogat prin Legea nr. 219/2005 de aprobare a O.U.G. nr. 138/2000.

Mai mult, se poate observa că toate aceste motive de pretinsă neconformitate cu legea a titlului exhibat de intimată, precum și cele privind inexistența transferului dreptului de proprietate nu au fost invocate prin cererea de chemare în judecată modificată, astfel încât acestea sunt invocate cu ignorarea caracterului subsecvent al căilor de atac și a limitelor obiective ale judecării cauzei, precum și a interdicției de a schimba cauza cererii de chemare în judecată în recurs, ce are natura juridică a unei căi extraordinare de atac ce supune analizei instanței de recurs exclusiv aspectele de legalitate și prin care fondul cauzei nu poate fi devoluat.

În acest sens, trebuie reamintit că, în considerarea art. 129 alin. (6) C. proc. civ., judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății, iar semnificația acestei sintagme este aceea că obiectul și limitele procesului, deci limitele învestirii instanței, sunt determinate prin cererea de chemare în judecată.

În consecință, în acest context procesual, instanța de recurs constată că nu poate fi primit, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nici argumentul recurentei, conform căruia instanța de apel ar fi nesocotit dispozițiile art. 294 C. proc. civ., atunci când a considerat că motivele de apel constând în absența cauzei, caracterul ilicit al cauzei actului de înstrăinare a apartamentului nr. x parter reprezintă motive de nulitate noi, invocate în faza procesuală a apelului, ceea ce intră sub interdicția instituită de prevederile art. 294 C. proc. civ., privind modificarea părților, a obiectului sau a cauzei juridice în apel, întrucât instanța de apel s-a raportat la temeiul juridic al acestui capăt de cerere, astfel cum a fost formulat în fața primei instanțe (constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare datorat exclusiv lipsei calității de proprietar a vânzătorului, echivalând cu fraudă la lege) și a apreciat corect că motivele de apel invocate, sub acest aspect, tind la schimbarea cauzei juridice a cererii de chemare în judecată.

În plus, trebuie subliniat că, în etapa procesuală a recursului, după respingerea probei verificării de scripte, incompatibilă cu structura recursului, ce permite doar administrarea de probe noi, în sensul art. 305 C. proc. civ., intimata B. a înfățișat instanței originalul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/28.12.1973, ce face obiectul acțiunii în nulitate, și care conține toate elementele de identificare și de valabilitate impuse de lege.

În acest punct, din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., rămâne de analizat exclusiv aspectul dacă instanța de apel a utilizat, în fundamentarea raționamentului judiciar, motive străine pricinii, în sensul că a examinat, astfel cum pretinde recurenta, valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1973 din perspectiva Legii nr. 112/1995, și nu a Legii nr. 4/1973, sub imperiul căreia fusese încheiat.

Or, cenzurând decizia recurată, se poate observa că instanța de apel a distins între cele două contracte de vânzare-cumpărare privind apartamentele nr. x și 2 ale imobilului în litigiu, primul încheiat în temeiul Legii nr. 4/1973, iar cel de-al doilea încheiat conform dispozițiilor Legii nr. 112/1995, și numai în acest context a făcut referire la dispozițiile Legii nr. 112/1995, astfel încât considerentele expuse nu sunt străine de natura cauzei, astfel cum pretinde recurenta, ci adecvate circumstanțelor acesteia.

Analizând motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva criticii subsumate acestui motiv, astfel cum a fost invocată de recurentă, respectiv interpretarea greșită a incidenței normelor speciale într-o acțiune în revendicare promovată anterior intrării în vigoare a legii speciale, Înalta Curte apreciază că interpretarea unor dispoziții legale nu poate avea semnificația unei interpretări greșite a unui act juridic, în sensul de negotium iuris, pentru a putea fi încadrată în pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. și analizată din această perspectivă, ci are a fi analizată din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu observarea limitelor obiective ale judecării cauzei, astfel cum au fost fixate prin efectul cererii de chemare în judecată.

În consecință, având în vedere că recurenta reclamanta nu a introdus o cerere de chemare în judecată având ca obiect revendicarea prin compararea titlurilor, în contradictoriu cu intervenienta B., ci exclusiv o cerere de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/28.12.1973, restituirea imobilului urmând a se face doar ca efect al constatării nulității absolute a acestui act, nu are relevanță asupra soluționării acțiunii în nulitate faptul că acțiune în revendicare, în contradictoriu cu statul, a fost introdusă anterior Legii nr. 10/2001.

Acest fapt a primit relevanță juridică exclusiv în cadrul soluționării acțiunii în revendicare introdusă împotriva statului, instanța de apel reținând, cu deplin temei, incidența principiului electa una via non datur recursum ad alterum, în sensul că, în raport cu principiul disponibilității care guvernează procesul civil, prezenta acțiune în revendicare a fost suspendată, în temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001, până la epuizarea procedurii administrative declanșate în temeiul acestei legi speciale, procedura în care au fost pronunțate două dispoziții emise de Primarul General al Municipiului București: dispoziția nr. x/22.03.2016, prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu, format din teren în suprafață de 72,73 mp și construcție, alcătuită din subsol, parter și etaj, cu excepția apartamentului nr. x de la parter, înstrăinat în temeiul Legii nr. 4/1973 și a apartamentului nr. x de la etajul 1, vândut în baza Legii nr. 112/1995, împreună cu terenul aferent acestora, în suprafață de 109,27 mp și dispoziția nr. x/22.03.2016, prin care s-a propus acordarea măsurilor compensatorii pentru cele două apartamente vândute și a terenului aferent acestora, astfel cum au fost menționate anterior, dispoziții ce nu au fost contestate de către recurentă.

În acest context, se poate concluziona că pretențiile privind dreptul de proprietate al reclamantei au fost realizate în procedura legii speciale de reparație, în a cărei sferă de aplicabilitate intra și imobilul în litigiu, în modalitatea restituirii în natură a părților libere și prin echivalent, cu privire la apartamentele înstrăinate, deci cu luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale situației juridice a imobilului ce face obiectul prezentului litigiu.

În ceea ce privește incidența motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii -, din perspectiva soluționării acțiunii în nulitate, recurenta a susținut următoarele: contractul de vânzare-cumpărare reprezintă, potrivit dispozițiilor Legii nr. 4/1973, un act premergător emiterii titlului de proprietate, și nu un titlu de proprietate, astfel încât, respectând principiul de drept tempus regit actum, instanța de apel nu putea să îi acorde o altă valoare, raționamentul său fiind eronat și conducând la aplicarea greșită a dispozițiilor acestei legi, coroborate cu art. 480 din C. civ.

Instanța de recurs reține că, prin cererea modificatoare, reclamanta a solicitat să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1973, invocând nelegalitatea contractului pentru vânzarea unui imobil fără ca vânzătorul să dețină un titlu asupra bunului, ceea ce ar echivala cu incidența principiului fraus omnia corrumpit.

În speță, preluarea imobilului situat în București, str. x (fost 17 bis), în integralitatea lui, a fost făcută în baza Decretului nr. 92/1950, deci cu titlu nevalabil, ceea ce a determinat apartenența imobilului la domeniul de aplicare a legii speciale - Legea nr. 10/2001 și soluționarea notificărilor formulate de reclamantă în temeiul acestei legi.

În ceea ce privește temeiul juridic al nulității contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul intimatei B., chiar dacă reclamanta nu a determinat temeiul juridic al constatării nulității, dedus fie din dispozițiile art. 966 C. civ. (prezența cauzei ilicite), fie din fraus omnia corrumpit (fraudarea dreptului reclamantului, cu complicitatea și, în orice caz, pe riscul subdobânditorului), analiza celor două temeiuri prilejuiește aceeași concluzie.

Astfel, un act de înstrăinare încheiat în condițiile în care ambele părți au fost de rea credință era considerat nul absolut, chiar anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în aplicarea principiului fraus omnia corrumpit.

Cauza, fiind una dintre condițiile generale de validitate ale actului juridic, reprezintă expresia poziției subiective a părților față de actul juridic încheiat. Ignorarea sau, dimpotrivă, cunoașterea de către cumpărător a faptului că bunul înstrăinat nu aparține vânzătorului, poziție subiectivă în funcție de care cumpărătorul urmează a fi calificat ca fiind de bună sau de rea credință, își are un incontestabil reflex la nivelul cauzei.

Per a contrario, în măsura în care ambele părți sau, cel puțin, cumpărătorul, au fost de bună-credință, intenția de fraudare a legii nu există și, drept urmare, nici cauza ilicită. Așadar, sub acest aspect, actul ar putea fi deplin valid.

Referitor la buna-credință se constată că art. 1898 alin. (1) C. civ. prevede că buna-credință este credința posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea. Buna-credință se prezumă, conform principiului bona fides presumitur, iar cel care invocă reaua - credință trebuie să o dovedească.

Recurenta nu a reușit să răstoarne, prin probe, prezumția de bună-credință cu care a acționat autorul intimatei când a cumpărat locuința pe care acesta o ocupa în calitate de chiriaș, deoarece numai existența dovedită a relei credințe poate conduce la modificarea teoriei fondate pe error communis facit ius, cu consecința desființării contractului.

Astfel, în mod corect, a reținut instanța de apel că autorul intimatei, la momentul încheierii contractului - 1973 - a avut reprezentarea că tranzacționează cu statul, ca adevărat proprietar al bunului, întrucât, în raport de contextual socio-politic de la acea dată, cumpărătorul nu ar fi putut efectua diligențe suplimentare pentru a verifica titlul statului, cu privire la imobilul litigios.

Statutul de verus dominus al statului vânzător rezultă din împrejurarea că titlul exhibat de el își avea consacrarea într-un text de lege din perioada 6.03.1945 - 22.12.1989, respectiv în dispozițiile Decretului nr. 92/1950, iar autorul intimatei nu avea nici o calitate în baza căreia să analizeze validitatea titlului statului, ci pur și simplu obligația sa era de a depune minime diligențe pentru a cunoaște dacă statul are un titlu pentru imobilul pe care îl deținea în calitate de chiriaș.

Constatarea validității titlului statului este atributul exclusiv al instanțelor judecătorești - conform art. 6 din Legea nr. 213/1997, iar procedurile judiciare inițiate de recurentă pentru redobândirea bunului au fost ulterioare perfectării actului de vânzare-cumpărare, în baza Legii nr. 4/1973.

În acest context, instanța de recurs apreciază, în acord cu instanța de apel, că intimata pârâtă a opus recurentei reclamante dreptul de proprietate pe care autorul său, C., l-a dobândit, cu titlu oneros, prin contractul de vânzare-cumpărare a apartamentului în litigiu, act juridic încheiat în baza Legii nr. 4/1973, cu privire la care reclamanta a invocat nulitatea absolută, dedusă din absența titlului statului.

Întrucât, în speță, nu s-a probat existența cauzei ilicite ori a fraudei la lege, iar actul juridic invocat în apărare s-a considerat perfect valabil, acesta consolidează transferul dreptului de proprietate în favoarea intimatei și elimină, pentru considerente de protecție și securitate juridică, în interesul ordinii publice, acțiunea principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis.

În acest sens, este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care, în cauza Brumărescu contra României (nr. 2, art. 41), hotărârea din 23 ianuarie 2001, a constatat că statul trebuie să restabilească dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului pretins, restituire confirmată prin hotărârea definitivă a instanțelor interne, dar și că această hotărâre nu poate aduce niciun prejudiciu dreptului de proprietate al domnului J., cu privire la proprietatea asupra apartamentului de la parter. (Sub aspectul circumstanțelor speței, trebuie subliniat că, în acea cauză, la fel ca și în cea dedusă prezentei judecăți, domnul J. era proprietarul apartamentului de la parterul casei pe care statul l-a vândut rudelor sale, în anul 1973, și pe care acesta îl moștenise.)

Pentru considerentele expuse, constatând că motivele de recurs sunt nefondate sau inadmisibile din considerente procedurale, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 98A din data de 29 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 98A din data de 29 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 octombrie 2019.

GGC - GV