ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3243/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea formulată și precizată ulterior, reclamantul S.M.C., a

chemat în judecată pe pârâții D.S., Municipiul București prin Primar General și

SC H.N. SA, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate

nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr. 2063/30113 din 10

decembrie 1996, prin care autoarea pârâtei, L.M., a cumpărat o parte din

apartamentul et. 1 al imobilului situat în București.

În cauză, a formulat cerere de

intervenție în interes propriu, P.E.T., prin care a solicitat, în principal,

admiterea acțiunii privind constatarea nulității contractului de vânzare

cumpărare încheiat la 10 decembrie 1996, rezoluțiunea parțială a convenției

încheiate cu defuncta L.M., pentru cumpărarea aceleiași locuințe de către intervenient,

la data de 13 martie 1993 și obligarea pârâtei D.S. la restituirea sumei de

100.000.000 lei reprezentând prețul de 10.000.000 lei, în cuantum actualizat,

iar, în subsidiar, în cazul respingerii acțiunii principale, constatarea

dreptului său de proprietate asupra imobilului în litigiu, la data decesului

titularei L.M., în temeiul convenției din 1993, anularea parțială a

certificatului de moștenitor de pe urma defunctei în ceea ce privește imobilul,

obligarea pârâtei la plata către reclamant a diferenței dintre suma de

10.000.000 lei, remisă de intervenient defunctei, cu destinația specială de a

cumpăra locuința de la stat și prețul efectiv achitat la momentul cumpărării,

reprezentând, în cuantum actualizat, 16.000.000 lei, într-o estimare provizorie.

Prin sentința civilă nr. 325 din 8

martie 2002, Tribunalul București, a admis cererea principală formulată de

reclamantul S.M.C. împotriva pârâților D.S., Municipiul București prin Primarul

General și SC H.N. SA București, în contradictoriu și cu intervenientul P.E.T.,

a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.

2063/30113 din 10 decembrie 1996 încheiat între Primăria Municipiului București

prin SC H.N. SA și numita L.M., autoarea pârâtei D.S., pentru imobilul situat

în București, a respins ca prescrisă cererea de intervenție în interes propriu

formulată de intervenientul P.E.T. în contradictoriu cu reclamantul S.M.C. și

pârâții D.S., Municipiul București și SC H.N. SA.

S-a reținut că:

În ceea ce privește cererea

principală;

- între reclamant și autoarea

pârâtei D.S., numita L.M., a intervenit contractul de schimb din 25 ianuarie

1995, pentru imobilele deținute în calitate de chiriași, prin clauzele acestui

act juridic părțile asumându-și obligația efectuării formalităților administrative

în caz contrar, putând să se adreseze justiției în vederea încheierii noului

contract de închiriere.

În baza acestei clauze, prin

sentința civilă nr. 1917 din 7 martie 1995 s-a admis cererea reclamantului

S.M.C. privind obligarea SC H.N. SA la încheierea contractului de închiriere

pentru locuința din str. L.C. situație în care, la momentul încheierii

contractului de vânzare-cumpărare pentru locuința din str. L.C. de către

defuncta L.M., 10 decembrie 1996, aceasta nu mai avea calitatea de chiriaș.

În privința cererii de intervenție,

s-a reținut că:

- la 13 martie 1993, intervenientul

și numita L.M. au încheiat o convenție prin care intervenientul se obliga să

remită defunctei o sumă de bani pentru cumpărarea locuinței ocupate în calitate

de chiriași, urmând ca ulterior cumpărării, dreptul de proprietate să se

transmită acestuia.

Prin sentința civilă nr. 2522 din 27

februarie 1997, s-a constatat că, la data de 10 februarie 1996, intervenientul

a remis defunctei și surorii acesteia, suma de 20.000.000 lei, în executarea

convenției, prin aceeași hotărâre respingându-se ca inadmisibilă cererea în

constatarea modificării convenției inițiale intervenită la 10 decembrie 1996

odată cu plata sumei de 20.000.000 lei.

Curtea de Apel București, prin

decizia civilă nr. 481 din 2 decembrie 2002;

- a respins ca nefondat apelul

declarat de pârâta D.S. împotriva sentinței civile nr. 325 din 8 martie 2002

pronunțată de Tribunalul București;

- a admis apelul declarat de

intervenientul P.E.T.;

- a anulat sentința, în partea

privitoare la respingerea, ca prescrisă, a cererii de intervenție, și,

rejudecând:

- a schimbat în parte sentința în

sensul că a admis cererea de intervenție în interes propriu;

- a dispus rezoluția convenției din

13 martie 1993 în partea privind pe defuncta L.M.;

- a obligat pe intimata D.S. la

plata către intervenientul P.E.T. a sumei de 260.473.035 lei;

- a obligat pe D.S. la 22.600.000

lei cheltuieli de judecată către P.E.T., în fond și apel.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut esențial, ca și prima instanță, referitor la apelul declarat de

pârâtă, că, prin contractul de schimb de locuință, încheiat între reclamant și

L.M., aceasta din urmă a cedat în favoarea reclamantului folosința unei părți

din apartamentul deținut în str. L.C., operațiune opozabilă și pârâtei,

moștenitoarea defunctei L.M., iar, în momentul încheierii contractului de

vânzare cumpărare, 10 decembrie 1996, aceasta nu mai avea calitatea de chiriaș

în spațiul înstrăinat.

În ce privește apelul declarat de

intervenient, acesta s-a apreciat ca fiind fondat, întrucât, la 13 martie 1993

între intervenient și L.M. s-a încheiat o convenție prin care primul se obliga

să dea acesteia suma de bani necesară pentru cumpărarea apartamentului, pentru

ca, după cumpărare, să i se transmită dreptul de proprietate, iar, ulterior,

prin hotărâre judecătorească, s-a constatat că s-a achitat suma de 20.000.000

lei, în executarea convenției.

Prin aceeași hotărâre, sentința

civilă nr. 2522 din 27 februarie 1997, s-a respins capătul doi al acțiunii, ca

inadmisibil, în raport de dispozițiile art. 111 C. proc. civ., prin care se

solicitase să se constate că, odată cu plata sumei de 20.000.000 lei, părțile

au modificat convenția din 1993, adaptând-o la prevederile Legii nr. 112/1995,

în sensul că după cumpărarea locuinței, pârâtele îi vor transfera

intervenientului dreptul de proprietate fie după trecerea termenului de 10 ani,

fie la data decesului vreuneia dintre pârâte.

În considerentele sentinței, s-a

reținut însă, că părțile au convenit asupra schimbării înțelegerii, după

apariția Legii nr. 112/1995, în sensul că transferul dreptului de proprietate

să aibă loc fie la expirarea termenului de 10 ani, fie la data decesului.

Mai mult decât atât, în mod greșit

tribunalul a reținut că, cererea de intervenție fiind formulată la 8 mai 2000,

este prescris dreptul de a cere restituirea sumei, atâta timp cât în cauză nu

este vorba de un simplu drept de creanță ci de o vânzare-cumpărare, cu plata

anticipată a prețului de către P.E.T..

În aceste condiții, rezultă că

intervenientul avea dreptul de a solicita restituirea sumei de 10.000.000 lei

actualizată.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâta D.S., susținând că a fost dată cu încălcarea esențială a legii

întrucât:

- greșit s-a considerat că la 10

decembrie 1996 (data vânzării cumpărării), L.M. nu mai avea calitatea de

chiriaș, întrucât sentința civilă nr. 1917/1995 ca și sentința nr. 8717/1997 nu

puteau constitui titluri legale de locațiune;

- instanța de apel nu a analizat

distinct fiecare motiv de apel, mulțumindu-se cu o apreciere globală.

Referitor la apelul interventului:

- greșit s-a apreciat că din

considerentele sentinței civile nr. 2522/1997 ar rezulta schimbarea convenției

inițiale din 13 martie 1993, în sensul că între părți ar fi intervenit o

vânzare-cumpărare cu plată anticipată a prețului și nu existența unui drept de

creanță al intervenientului;

- decizia este nelegală și ca urmare

a faptului statuării posibilității de transfer a dreptului de proprietate de la

L.M., dobândit în baza Legii nr. 112/1995, către un terț și ca urmare a

înlăturării prevederilor Decretului nr. 167/1958 cu privire la prescrierea

dreptului la acțiune, dreptul de creanță al intervenientului fiind născut la 27

februarie 1997;

- greșit s-a caracterizat cererea de

intervenție ca fiind în interes propriu;

- hotărârea atacată este nelegală și

ca urmare a acordării cheltuielilor de judecată intervenientului în sumă de

22.600.000 lei.

Recursul nu este întemeiat.

De necontestat între reclamant și

defuncta L.M., a intervenit un schimb voluntar de locuință, convenție încheiată

prin act autentic la data de 25 ianuarie 1995, prin care a fost cedată

folosința locuinței în litigiu, în favoarea reclamantului.

O asemenea împrejurare a și fost de

altfel consfințită prin hotărâre judecătorească, conform sentinței civile nr.

1917 din 7 martie 1995 de obligare la încheierea contractului de închiriere

respectiv.

Așa fiind, corect s-a apreciat prin

hotărârea atacată asupra nevalabilității contractului de vânzare-cumpărare încheiat

de L.M., la data de 10 decembrie 1996 pentru apartamentul asupra căruia nu mai

avea astfel, calitatea de chiriaș.

Cât privește modul de cercetare a

motivelor de apel, instanța s-a pronunțat în mod evident asupra acestora prin

însăși chestiunile abordate ținând de fondul litigiului, nefiind necesară

analiza distinctă a fiecărui motiv în parte.

Referitor la motivele de recurs

privind apelul intervenientului.

Esențial, raportat la soluția dată,

sub acest aspect, instanța a avut în principal în vedere, nu împrejurarea că

acea convenție din 13 martie 1993 a fost ulterior schimbată în

vânzare-cumpărare cu plata anticipată a prețului ci, însăși convenția inițială,

potrivit căreia intervenientul se obliga să dea suma de bani necesară pentru

cumpărarea apartamentului, pentru ca, după cumpărare, să i se transmită dreptul

de proprietate.

În această privință, instanța nu

putea aprecia altfel, câtă vreme, între aceleași părți s-a pronunțat, sentința

civilă nr. 2522 din 27 februarie 1997 prin care s-a constatat că reclamantul a

achitat suma la data de 10 februarie 1996, în executarea convenției din 13

martie 1993.

Ca atare, desființând convenția,

instanța în mod legal a dispus restituirea către intervenient a sumei achitate

astfel.

Raportat la motivul de recurs invocat

sub acest aspect, corectă este și aprecierea instanței de apel în legătură cu

cele stabilite prin sentința civilă nr. 2522/1997 din ale cărui considerente,

rezultă neechivoc stabilirea faptului că într-adevăr părțile au convenit asupra

schimbării înțelegerii din 13 martie 1993 după apariția Legii nr. 112/1995 în

sensul că transferul dreptului de proprietate să aibă loc ulterior.

Tocmai de aceea, sau și pentru acest

fapt, în adevăr, dreptul procesual la acțiune nu se putea considera ca fiind

prescris, nefiind vorba de un simplu drept de creanță ci, de repunerea părții

în situația anterioară, în urma desființării unei convenții aflate în curs de

executare în ce privește transferul dreptului de proprietate asupra unui

imobil.

În ce privește celelalte aspecte

invocate în recurs, nefondate sunt și susținerile privind caracterul cererii de

intervenție - care, în raport de obiectul ei nu poate fi caracterizată decât ca

o cerere în interes propriu, și privind cheltuielile de judecată acordate -

instanța făcând o corectă aplicare a prevederilor art. 274 C. proc. civ.

Față de cele arătate, în temeiul

art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat, recursul

declarat de pârâta D.S. împotriva deciziei nr. 481 din 2 decembrie 2002 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 aprilie

2005.