ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 963/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 651 din 16 iulie

2002, Tribunalul București, secția I penală, în baza art. 20, raportat la art.

174 și art. 175 lit. i) C. pen., a condamnat pe inculpatul T.B. la 8 ani

închisoare, cu aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen.

În baza art. 69 din Legea nr. 56/1992

a condamnat pe același inculpat la 2 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 și

art. 64 C. pen.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit.

b) C. pen., a contopit pedepsele urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea

mai grea de 8 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen.

A menținut starea de arest a

inculpatului și a dedus prevenția de la 3 octombrie 2001, la zi.

A constatat că partea vătămată K.M. nu

s-a constituit parte civilă.

A obligat pe inculpat la plata sumei

de 33.344.398 lei plus dobânda legală către Spitalul Universitar de Urgență și

la 2.000.000 lei cheltuieli judiciare statului.

În baza art. 117 C. pen., a dispus

expulzarea inculpatului după executarea integrală a pedepsei.

Pentru a pronunța astfel, instanța

de fond a reținut că, partea vătămată M.K. lucra ca paznic la S.C. B.I. S.R.L.

în complexul Apusului și că în noaptea de 3 iulie 1999, împreună cu partea

vătămată se afla și prietena acestuia martora G.D., atunci când a venit

inculpatul T.B.

Partea vătămată a ieșit să discute

cu inculpatul în afara magazinului și s-a reîntors, fiind plin de sânge de la

înjunghierea în partea stângă a abdomenului.

Martora îl cunoștea pe inculpat,

deoarece prin intermediul lui cunoscuse victima și în plus locuiseră o perioadă

de timp împreună și cu concubina inculpatului V.M. Tot martora a declarat că

partea vătămată M.K. avea să-i dea inculpatului o datorie și îl amenința de

mult timp că îl va omorî.

Deși martora nu a văzut cum s-a

produs agresiunea, i-a auzit pe cei doi certându-se, iar victima i-a spus

acesteia că l-a înjunghiat T.B., după care a plecat cu o mașină.

Și alți martori au declarat că cei

doi se cunoșteau și că M.K. avea să-i dea bani inculpatului, motiv pentru care

îl căuta pe acesta.

Împotriva sentinței penale a

declarat recurs inculpatul T.B. care a susținut că vinovăția sa nu a fost

dovedită, nu există plângerea părții vătămate, iar la data când se pretinde că

a săvârșit fapta nu se afla în țară, astfel încât, nu poate fi condamnat în

baza unei singure declarații date de concubina părții vătămate.

Curtea de Apel București, prin

decizia nr. 635 din 15 octombrie 2002, a respins ca nefondat apelul

inculpatului constatând, că instanța de fond a reținut corect situația de fapt

și vinovăția inculpatului în săvârșirea tentativei la infracțiunea de omor calificat.

Declarațiile martorilor audiați în

cauză se coroborează cu declarația părții vătămate, fiind susținute și de

procesul-verbal de constatare al poliției, actele medicale depuse la dosar și

în parte de declarația inculpatului dată în faza de urmărire penală, în prezența

interpretului de limbă turcă și a apărătorului.

Împotriva deciziei instanței de apel

a declarat recurs inculpatul reiterând, în esență, criticile invocate și în

apel și a solicitat în principal achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), combinat

cu art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., anularea măsurii expulzării, iar în

subsidiar trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță pentru

completarea probatoriului.

Recursul nu este întemeiat.

Verificând hotărârile atacate în

raport de criticile invocate, cât și din oficiu în limitele prevăzute de art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., Curtea constată, că instanțele au pronunțat hotărâri

legale și temeinice, stabilind corect situația de fapt și vinovăția

inculpatului, pe baza probelor administrate și minuțios analizate.

Din coroborarea declarațiilor de

martori, cu cele ale părții vătămate, în parte cu ale inculpatului și cu actele

depuse la dosar, rezultă fără dubiu că inculpatul se face vinovat de comiterea

tentativei la infracțiunea de omor calificat împotriva părții vătămate

M.K.

Apărarea recurentului în sensul că

la data comiterii presupusei fapte nu se afla în țară, având interdicție de a

se afla în România în perioada 4 septembrie 1998 – 3 septembrie 1999 (așa cum

rezultă din ștampila aplicată pe pașaport), este infirmată de declarațiile

martorului C.A.M. care a relatat că de la începutul anului 1999, inculpatul a

început să întrețină relații intime cu mama sa și în acest context s-a aflat în

preajma acestuia, astfel încât, la începutul lunii iulie 1999, inculpatul le-a

spus martorului și mamei acestuia că s-a întâlnit cu partea vătămată cu care

s-a certat pe motiv că nu i-a returnat o sumă de bani și pe care l-a lovit cu

cuțitul în abdomen, după care a plecat cu autoturismul aparținând mamei

martorului, pe care inculpatul îl folosea în acea perioadă.

Rezultă așadar că, inculpatul la începutul

lunii iulie 1999, când s-a consumat infracțiunea, se afla în România, unde se

întorsese înainte de expirarea perioadei de interdicție așa cum de altfel a

declarat chiar recurentul în faza de urmărire penală și cum rezultă și din

sentința penală nr. 248 din 4 mai 2000 a Tribunalului Iași prin care inculpatul

a fost condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni de înșelăciune și

falsificare de monede sau alte valori, fapte comise la începutul lunii august

și septembrie 1999 când de altfel a fost și arestat.

Așa fiind, în mod corect instanțele

au înlăturat apărarea inculpatului, reținând pe baza probelor administrate

vinovăția acestuia în săvârșirea faptelor a căror încadrare juridică a fost

just stabilită și pentru care s-au aplicat pedepse individualizate în raport de

criteriile prevăzute de art. 72 C. pen.

Ca urmare cererea de achitare

formulată de recurent nu poate fi primită, nevinovăția susținută de acesta

nefiind confirmată de probele din dosar.

Nici cererea de trimitere a cauzei

spre rejudecare la prima instanță nu poate fi admisă, în cauză administrându-se

suficiente probe pertinente și utile, inclusiv cele propuse de inculpat, a

cărui audiere a fost făcută în prezența interpretului de limbă turcă și a

apărătorului.

De altfel, inculpatul așa cum a și

declarat în fața instanțelor, cunoaște foarte bine și limba română, astfel că

nu poate fi vorba de o stare de eroare în care s-ar fi aflat în timpul

audierilor din faza urmăririi penale, unde așa cum s-a arătat a fost și asistat

de translator.

Cât privește pedepsele aplicate,

Curtea constată, că instanțele au individualizat just sancțiunile aplicate,

ținând seama de toate criteriile impuse de dispozițiile art. 72 C. pen., așa

încât o redozare nu se justifică.

Pentru toate aceste considerente

recursul declarat de inculpat apare ca nefondat, astfel încât, va fi respins în

temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Se va deduce conform art. 88 C. pen.,

din pedeapsa aplicată timpul arestării preventive la zi.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin.

(2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul B.T. împotriva deciziei nr. 635 din 15 octombrie 2002 a

Curții de Apel București, secția I penală.

Compută din pedeapsa aplicată

inculpatului, durata arestării preventive de la 30 octombrie 2001, la zi.

Obligă pe recurent să plătească

statului 1.100.000 lei cheltuieli judiciare în care se include și onorariul

apărătorului din oficiu, în sumă de 300.000 lei, ce va fi avansat din fondul

Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi

26 februarie 2003.