ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 922/2004

Asupra recursului în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 24 martie 2000, reclamanta T.C. a solicitat constatarea nulității contractului autentic de vânzare-cumpărare a garsonierei, situată în Râmnicu-Vâlcea str. Rapsodiei, încheiat la 29 februarie 2000 între pârâții N.I. (fostul soț al reclamantei, de care a divorțat la 6 iunie 1997) și N.G.D. (cea de-a doua soție a pârâtului) în calitate de vânzători și B.A.M., în calitate de cumpărători.

S-a solicitat repunerea părților în situația anterioară și evacuarea pârâtei B.A.M. din imobil.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că imobilul a fost dobândit în perioada căsătoriei sale cu pârâtul N.I., la partajarea bunurilor comune i-a fost atribuit reclamantei prin sentința civilă nr. 784 din 29 februarie 2000, soluție confirmată prin decizia civilă nr. 315 din 11 februarie 2000 și în acest interval pârâtul a vândut-o lui B.A.M., iar în instanța de recurs imobilul s-a atribuit pârâtului prin decizia civilă nr. 2459 din 14 septembrie 2000.

Acțiunea reclamantei T.C. a fost soluționată prin sentința civilă nr. 10.978 din 22 februarie 2000 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, în sensul respingerii acțiunii, reținându-se că vânzarea de către un coindivizar a întregului bun nu este lovită de nulitate, ea este doar inopozabilă celorlalți coindivizari până la stabilirea loturilor ca urmare a ieșirii din indiviziune.

Tribunalul Vâlcea, prin decizia civilă nr. 328 din 11 martie 2002 a admis apelul reclamantei și, pe fond, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare a garsonierei, a repus părțile în situația anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare și a dispus evacuarea pârâtei.

Soluția a fost menținută de Curtea de Apel Pitești prin decizia civilă nr. 1027 din 28 mai 2002.

Pentru a decide în acest sens, instanțele de apel și recurs au reținut că nulitatea absolută a contractului se justifică a fi constatată nu numai datorită existenței unei cauze ilicite în momentul încheierii convenției și a fraudării drepturilor reclamantei, dar și prin nerespectarea dispozițiilor art. 35 alin. (2) teza II-a C. fam., conform cărora pârâtul nu putea înstrăina imobilul decât cu consimțământul expres al reclamantei.

Împotriva deciziilor pronunțate în apel și recurs, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a introdus recurs în anulare, susținând că au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond. Au fost invocate prevederile art. 330 pct. 2 C. proc. civ.

În motivarea recursului în anulare se arată că potrivit prevederilor art. 786 C. civ., aplicabile și partajului bunurilor comune, împărțirea are caracter declarativ, efectele acesteia retroactivează până la data desfacerii căsătoriei, așadar pârâtul, căruia i s-a atribuit cu caracter irevocabil garsoniera, se consideră că a fost proprietarul exclusiv al imobilului începând cu data desfacerii căsătoriei, deci putea dispune de bun prin vânzare.

La data introducerii acțiunii în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, moment situat anterior partajului, reclamanta nu putea invoca un drept de proprietate exclusivă asupra garsonierei, ea fiind codevălmașe cu pârâtul N.I. Ea avea la îndemână doar acțiunea de partaj și nu acțiunea în revendicare, care este inadmisibilă.

Din examinarea criticilor formulate prin recursul în anulare în raport de actele și lucrările dosarelor se constată netemeinicia acestora.

Cu referire la caracterul declarativ al împărțelii bunurilor comune, prevăzute de art. 786 C. civ., în materia partajului succesoral, aplicabil și sistării comunității de bunuri reglementat de C. fam., el poate servi ca argument în favoarea reclamantei și nu în beneficiu pârâtului N.I., cum se susține în motivarea recursului în anulare.

Reclamanta T.C. a obținut prin sentința civilă nr. 784 din 3 februarie 1998 atribuirea garsonierei în acțiunea de împărțire a bunurilor comune, introdusă după divorțul pronunțat la 6 iunie 1997.

Soluția primei instanțe a fost menținută în apel, prin decizia civilă nr. 315 din 11 februarie 2000. Această decizie este definitivă și constituie titlu executoriu din coroborarea prevederilor art. 374 alin. (1) cu art. 376 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce conferă reclamantei calitatea de proprietară exclusivă a garsonierei de la data pronunțării deciziei, 11 februarie 2000 și în favoarea ei optează caracterul declarativ al partajului pentru că ea a devenit de la acea dată, singura proprietară.

După 18 zile de la pronunțarea acestei decizii, pârâtul a vândut garsoniera asupra căreia nu mai avea nici un drept, iar atribuirea în favoarea lui, obținută ulterior nu modifică constatarea deja enunțată.

Pe de altă parte, deși caracterul declarativ al partajului este recunoscut și împărțelii bunurilor comune, aceasta din urmă prezintă particularitatea existenței unei reglementări speciale care înscrie interdicția codevălmașului de a înstrăina un imobil dacă nu are consimțământul expres al celuilalt codevălmaș, prevăzută în art. 35 alin. (2) teza II C. fam., interdicție inexistentă de coproprietate.

Vânzarea încheiată de pârât la 29 februarie 2000, după atribuirea cu caracter definitiv a bunului în favoarea reclamantei, încalcă dispozițiile legale invocate, la care se adaugă mijloacele frauduloase folosite de pârât pentru a induce în eroare și a obține un extras de carte funciară, fără de care nu ar fi putut, împreună cu a doua soție, să înstrăineze garsoniera prin vânzare.

Reținând că recursul în anulare este nefondat, urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei civile nr. 1027 din 28 mai 2002 a Curții de Apel Pitești, secția civilă și a deciziei nr. 328 din 11 martie 2002 a Tribunalului Vâlcea, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 februarie 2004.