ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 12.06.2003

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3018/2003

HOTĂRÂRE
12.06.2003
CAMERĂ
civil_2
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3018/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 5326 din 22

septembrie 2000, Tribunalul București, secția comercială, a fost admisă

excepția prescripției parțiale a cererii de chemare în judecată, invocată de

pârâta SC L.I.E. SRL București, în contradictoriu cu reclamanta, Primăria municipiului

București, cu privire la cota de aport calculată de reclamantă până la 12

aprilie 1997 și, ca urmare, a fost respinsă, ca prescrisă, cererea pentru

aceste pretenții.

Prin aceeași sentință a fost

respinsă cererea, privind pretențiile calculate cu același titlu de reclamantă,

începând cu data de 12 aprilie 1997, până la 29 februarie 2000, ca

neîntemeiată.

Apelul formulat împotriva sus menționatei

sentințe de către reclamanta, Primăria municipiului București, a fost respins,

ca tardiv declarat, prin decizia civilă nr. 435 din 15 martie 2001, pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a V a comercială.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut că, potrivit art. 284 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost

modificat prin O.G. nr. 13/1998, termenul de apel este de 15 zile de la data

comunicării sentinței (dispozitivului) și că, în speță, hotărârea atacată cu

apel a fost comunicată reclamantei la data de 11 octombrie 2000, astfel că

introducerea cererii abia la 2 noiembrie 2000, s-a făcut cu depășirea termenului

legal menționat, care a expirat la 30 octombrie 2000.

Împotriva acestei ultime hotărâri a

declarat recurs, reclamanta, Primăria municipiului București, prin Primarul

General, susținând, în esență, că soluția de respingere a apelului său, ca

tardiv declarat, este greșită, întrucât, în speță, pe dovada de comunicare a

actului s-a aplicat numai ștampila poștei și, ca atare, nu poate fi luată ca

dată de plecare la socotirea termenului, data de 11 octombrie 2000, menționată

în procesul-verbal încheiat de agentul procedural, ci data de 18 octombrie

2000, care a fost confirmată ca dată a primirii sentinței civile nr. 5326 din

22 septembrie 2000, prin aplicarea propriei sale ștampile, în raport cu care

declarația de apel, introdusă la 2 noiembrie 2000, s-a făcut cu respectarea

termenului legal menționat.

În dezvoltarea criticilor,

reclamanta arată că modalitatea în care a fost comunicată sentința nr. 5326/2000

(dispozitivul) prin afișare și nu prin predarea directă către funcționarul

însărcinat cu primirea corespondenței, care să confirme, prin semnătură și

aplicarea ștampilei, înmânarea actului, au fost încălcate dispozițiile art. 105

alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora actele întocmite cu neobservarea

formelor legale se vor declara nule, ca și prevederile art. 306 alin. (2) din

același cod, care statuează că motivele de ordine publică pot fi invocate și

din oficiu de instanța de recurs, iar faptul că procedura de comunicare a

actului nu a fost legal îndeplinită, constituie un motiv de ordine publică.

Că procedura de comunicare nu a fost

legal îndeplinită o demonstrează și faptul că aceasta a fost efectuată cu

nerespectarea art. 87 pct. 1 C. proc. civ., care stabilesc modalitatea în care

se citează și se comunică actele de procedură persoanelor prevăzute de acest

text legal, ca și a celor ale art. 91 din același cod, care stipulează că

înmânarea citațiilor și a tuturor actelor de procedură, prevăzute la art. 87 pct.

1, 2, 3, 5 și 7 din codul menționat, se poate face funcționarului sau persoanei

însărcinate cu primirea corespondenței, care va semna dovada, coroborat cu

prevederile art. 92 C. proc. civ., care statuează condițiile în care procedura

de comunicare a actelor de procedură este legală.

Or, în condițiile în care recurenta

are organizat un serviciu permanent și specializat pentru primirea

corespondenței, era necesar, chiar dacă dispozițiile art. 91 și 100 C. proc.

civ. nu prevăd expres acest lucru, confirmarea primirii actului prin semnătură

și aplicarea ștampilei de către funcționarul însărcinat cu primirea

corespondenței pentru înlăturarea oricărei suspiciuni, asupra datei primirii

actului.

Cum sancțiunea nulității comunicării

actului de procedură, arată recurenta în continuare, precede sancțiunea

decăderii din termenul de exercitare a căii de atac, și cum art. 105 alin. (2)

de un funcționar necompetent, se vor declara nule, dacă prin aceasta s-a cauzat

părții o vătămare, care nu poate fi înlăturată decât prin anularea lor, astfel

că recurenta solicită a se constata nulitatea comunicării dispozitivului

sentinței la data de 11 octombrie 2000, întrucât primirea actului nu a fost

confirmată prin semnătură și aplicarea ștampilei de către funcționarul

însărcinat cu primirea corespondenței, fiind, în aceste condiții, nulă, și

luarea în considerare, ca dată a comunicării, data de 18 octombrie 2000, când a

confirmat, prin aplicarea propriei ștampile, primirea sentinței civile nr. 5326/2000,

pe care recurenta a precizat că o va depune ca dovadă în sensul celor susținute

în recurs, adică că acest act i-a fost comunicat numai la data de 18 octombrie

2000.

În consecință, reclamanta solicită

admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre

rejudecare, la aceeași instanță de apel.

Recursul reclamantei nu este fondat.

Din examinarea actelor de la dosar, rezultă

că dispozitivul sentinței civile nr. 5326, din data de 22 septembrie 2000, i-a

fost comunicat recurentei prin afișare, conform procesului-verbal încheiat de

agentul procedural la data de 11 octombrie 2000, și că recurenta, în calitate

de apelantă, a declarat apel împotriva acestei sentințe la data de 2 noiembrie

2000, adică cu depășirea termenului de 15 zile prevăzut de art. 288

1

partea finală C. proc. civ., astfel cum a fost introdus prin O.G. nr. 13/1998.

Ca atare, bine instanța de apel a

respins, ca tardiv formulat, apelul declarat de reclamantă.

Faptul că procedura de comunicare a

sentinței (dispozitivului) s-a făcut prin afișare și nu direct, prin predarea

acesteia funcționarului însărcinat cu primirea corespondenței, care să confirme

prin semnătură și aplicarea ștampilei primirea actului, nu poate constitui un

motiv de nulitate a comunicării și, implicit, a hotărârii atacate, atâta timp

cât, nici o dispoziție legală expresă, nu prevede o astfel de sancțiune, pentru

cazul în care procedura de comunicare a fost îndeplinită prin afișare și nu

prin confirmarea primirii actului prin semnătură și aplicarea ștampilei.

Ca atare, fără nici un temei,

recurenta a formulat, în recurs, critici împotriva deciziei instanței de apel,

din moment ce, din procesul-verbal din 11 octombrie 2000, împotriva căruia nu

s-a înscris în fals, rezultă, fără nici un dubiu, că dispozitivul sentinței i-a

fost comunicat reclamantei la data menționată anterior, astfel că, introducerea

declarației de apel abia la data de 2 noiembrie 2000, a avut loc cu depășirea

termenului legal de 15 zile și, pe cale de consecință, în mod corect a respins

apelul acesteia ca tardiv declarat.

De altfel, reclamanta nu a depus la

dosar nici sentința nr. 5326 din 29 septembrie 2000, pe care pretinde că a

aplicat propria sa ștampilă, la data de 18 octombrie, cu ajutorul căreia să

dovedească, așa cum susține, că, în realitate, comunicarea hotărârii a avut loc,

potrivit opiniei sale, la această dată, în raport cu care declarația de apel ar

fi fost introdusă în termenul legal.

În subsidiar, se reține că, în

condițiile speței, reclamanta era datoare ca, în prealabil soluționării

apelului pe fond, să ceară repunerea în termenul de apel, invocând, eventual,

motivele din prezenta cerere de recurs și numai în cazul în care o astfel de

cerere ar fi fost respinsă, putea ataca cu recurs decizia instanței de apel.

Cu această suplinire de motivare, se

constată că decizia instanței de apel este temeinică și legală și, ca atare,

urmează a fi menținută, prin respingerea recursului declarat împotriva acesteia

de reclamantă.

Respinge

recursul declarat de reclamanta, Primăria municipiului București, prin Primar

General, împotriva deciziei nr. 435 din 15 martie 2001 a Curții de Apel

București, secția a V a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 12 iunie 2003.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2003-10-14
0,95
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3906/2003
Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul Consiliul general al Municipiului București, a chemat în judecată pe pârâta S.C. S.I. SRL, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 1.6
ÎCCJ 2004-01-14
0,95
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 63/2004
râri reclamantul, Municipiul București, prin Primarul General, a declarat recurs, invocând motivul de netemeinicie și nelegalitate a deciziei atacate. Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, prin decizia nr. 5229 din 20 septembrie 20
ÎCCJ 2003-10-14
0,95
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3905/2003
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 10 august 2000, reclamanta Primăria Municipiului București a chemat în judecată pe pârâta S.C. A.C. S.A. București, pentru a fi obligată la pla
ÎCCJ 2003-06-12
0,95
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3024/2003
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 9 iunie 2000, reclamantul, municipiul București, prin Primarul General, a chemat în judecată SC A.S. SRL București, pentru ca, prin hotărârea c
ÎCCJ 2003-05-13
0,95
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2543/2003
Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta SC A.I. SRL București a chemat-o în judecată pe pârâta, Primăria municipiului București, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fi
Sursă