ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3550/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată că obiectul prezentei cauzei este „obligatia de a face” solicitându-se instanței să oblige pârâta SC C.H.R.M. SRL să lase reclamantului R.C. în deplină proprietate și posesie imobilul construcție compus dintr-un spațiu comercial și dependințe, precum și terenul aferent construcțiilor. In motivarea actiunii s-a învederat că imobilul a fost cumpărat la data de 11 octombrie 1948 de tatăl acestuia, iar la data de 20 aprilie 1950, după apariția Decretului 92/1950 imobilul a fost naționalizat, fiind preluat de Statul Român fără titlu. Prin sentința comercială nr. 2091 din 27 octombrie 2009 - Tribunalul Dolj, secția comercială, anulează ca netimbrată cererea reclamantului R.C.

În considerente, instanta de fond a reținut că acțiunea în revendicare promovată de reclamant nu este evaluată și timbrată la valoare, iar scutirea de plată a taxei de timbru se referă la imobile ce fac obiectul Legii 112/1998. În consecință, dat fiind faptul că reclamantul nu și-a îndeplinit obligația menționată, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea 146/1997, instanța de fond a anulat acțiunea ca netimbrată. Prin decizia nr. 51 din 18 martie 2010 - Curtea de Apel Craiova, secția comercială, admite apelul reclamantului R.C., desființează sentința nr. 2091 din 27 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția comercială, și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În considerente, instanta de apel a apreciat că acțiunea este scutită de plata taxei judiciare de timbru potrivit dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea 146/1997 privind taxele judiciare.

Astfel, textul legal sus-menționat stipulează faptul că sunt scutite de taxe judiciare de timbru acțiunile și cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac referitoare la cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cererile accesorii și incidente. S-a apreciat ca din analiza textului legal se constată că legiuitorul a prevăzut că scutirea de la plata taxei de timbru se referă la orice litigii ce au ca obiect acțiuni introduse de proprietari sau succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fără a face vreo distincție.

Ca atare, s-a constatat ca este nefondată apărarea intimatei-pârâte SC C.H.R.M. SRL Craiova, potrivit căreia dispozițiile art. 15 lit. r) din Legea 146/1997 s-ar aplica doar în situația cererilor introduse pe procedura Legea nr. 10/2001, cum, de altfel, în mod nefondat și instanța de fond a considerat că textul legal ce prevede scutirea de plata taxei ar fi aplicabil doar în situația imobilelor ce fac obiectul Legii 112/1998. Cum dispozițiile art. 15 lit. r) nu fac distincție în ce privește sfera de aplicabilitate, ci în mod generic privesc cererile introduse pentru restituirea imobilelor preluate anterior în perioada arătată, iar în speță se invocă faptul că imobilul a fost preluat de stat tară titlu, după apariția Decretului 92/1950, Curtea de Apel a apreciat că prezenta acțiune în revendicare este scutită de plata taxei judiciare de timbru.

Curtea de Apel a apreciat că este competentă a soluționa pricina în primă instanță secția comercială a Tribunalului Dolj și nu secția civilă, având în vedere destinația de cramă a imobilului implicit, unde se desfășoară și activități de ordin comercial și ținând cont de dispozițiile art. 7 C. com. coroborate cu dispozițiile art. 9 (intimata pârâtă fiind societate comercială). Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul R.C., intemeiat pe dispozitiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., prin care se solicita adminterea recursului, casarea deciziei recurate si trimiterea cauzei spre solutionare instantei competente. Recurentul arata ca în fața instanței de fond a invocat excepția necompetenței funcționale a secției comerciale a Tribunalului Dolj, arătând că, în opinia sa, competența de soluționare a cererii aparține secției civile a acestui tribunal, deoarece prezenta cerere nu este una în materie comercială, neavând ca obiect acte sau fapte de comerț.

Prin încheierea din data de 16 iunie 2009, instanța de fond a respins cererea privind scoaterea cauzei de pe rolul secției comerciale, fără însă a motiva această măsură, deși, potrivit art. 268 alin. (4) C. proc. civ., „orice dispoziție luată de instanță prin încheiere va fi motivată”. Recurentul apreciaza ca fiind nelegala solutia pronuntata întrucât criteriul in raport de care se determina competenta materiala de solutionare a unei cauze – implicit si competenta functionala, ca forma a competentei materiale – este natura raportului juridic dedus judecatii. În speta, raportul juridic dedus judecății este unul civil, iar nu comercial. Criteriile avute în vedere de instanța de apel pentru determinarea naturii juridice a raportului dedus judecății sunt eminamente conjuncturale: destinația imobilului revendicat și natura activităților care se desfășoară în acest imobil.

În opinia recurentului, aspectele avute în vedere de instanța de apel sunt extrinseci raportului juridic dedus judecății și nu determină natura juridică a acestuia. Destinația imobilului și natura activităților care se desfășoară în acesta nu reprezintă fapte sau acte de comerț care să fie izvoare ale raportului juridic dedus judecății în prezenta cauză. Intimata a depus la dosar întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate, găsește că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Prin motivele de recurs, recurentul-reclamant, încearcă să demonstreze că nu secția comercială ar fi competentă cu soluționarea litigiului, ci secția civilă, făcând trimitere la faptul că acțiunea este una „în revendicare” și ca recurentul-reclamant nu face fapte de comerț, deși, atât instanța de fond, cât și cea de apel, au stabilit cu certitudine că acest litigiu este de competența funcțională a secției comerciale. Litigiul de față este de competența secției comerciale, fiind aplicabile dispozițiile art. 7 și art. 9 C. com.

Potrivit primului articol, sunt comercianți aceia care fac fapte de comerț, având comerțul ca o profesiune obișnuită și societățile comerciale (situația recurentei-pârâte), iar potrivit art. 9 C. com., orice persoană care într-un chip accidental face o operațiune de comerț, nu poate fi considerată comerciant, ea este supusă legilor și jurisdicției comerciale pentru toate contestațiile ce se pot ridica din această operațiune, regulile codului comercial se aplică și atunci când numai o parte este comerciant. Dincolo de aceste considerente, tocmai bunul revendicat, care nu mai există fizic, se compunea din două prăvălii, adică două spații în care se desfășurau acte și fapte de comerț, așa cum rezultă din actul de vânzare-cumpărare încheiat la 11 octombrie 1948 între E.J.-în calitate de proprietar și I.M.R.

(tatăl recurentului - reclamant), în calitate de comparator, care a fost folosit în continuare pentru activități comerciale (dosarul Înaltei Curți). Pentru că, prin destinație, imobilul în litigiu era spațiu comercial, I.M.R., prin contractul de închiriere din 20 martie 1949, l-a închiriat Magazinului de Stat Craiova, pentru a derula activități de comerț în acesta (dosarul Înaltei Curți). Dispozițiile art. 56 C. com. prevăd că dacă un act este comercial pentru una din părți, toți ceilalți contractanți sunt supuși legii comerciale, iar în speța dedusă judecății pârâta este o societate comercială. Pe de altă parte, bunul asupra căruia poartă judecata este un element al fondului de comerț. Obiectul dedus judecății privește, așadar, nu imobilul în sine, ci imobilul ca element al fondului de comerț, aspect față de care, în mod corect, instanțele au apreciat natura comercială a litigiului.

În concluzie, considerând că motivele de recurs sunt neîntemeiate, Înalta Curte urmează să mențină ca legale hotărârile instanțelor de fond și, respectiv, de apel, competența de soluționare a litigiului aparținând secției comerciale și nu celei civile. Pentru considerentele de mai sus, Înalta Curte, conform dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul R.C. împotriva deciziei nr. 51 din 18 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția comercială.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul R.C. împotriva deciziei nr. 51 din 18 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 octombrie 2010.