ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3550/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

că obiectul prezentei cauzei este „obligatia de a face” solicitându-se

instanței să oblige pârâta SC C.H.R.M. SRL să lase reclamantului

R.C. în deplină proprietate și posesie imobilul construcție

compus dintr-un spațiu comercial și dependințe, precum și terenul

aferent construcțiilor.

In motivarea actiunii s-a învederat

că imobilul a fost cumpărat la data de 11 octombrie 1948 de

tatăl acestuia, iar la data de 20 aprilie 1950, după apariția

Decretului 92/1950 imobilul a fost naționalizat, fiind preluat de Statul

Român fără titlu.

Prin sentința comercială nr.

2091 din 27 octombrie 2009 - Tribunalul Dolj, secția comercială,

anulează ca netimbrată cererea reclamantului R.C.

În considerente, instanta de fond a

reținut că acțiunea în revendicare promovată de reclamant

nu este evaluată și timbrată la valoare, iar scutirea de

plată a taxei de timbru se referă la imobile ce fac obiectul Legii

112/1998. În consecință, dat fiind faptul că reclamantul nu

și-a îndeplinit obligația menționată, în temeiul art. 20 alin.

(3) din Legea 146/1997, instanța de fond a anulat acțiunea ca

netimbrată.

Prin decizia nr. 51 din 18 martie 2010

- Curtea de Apel Craiova, secția comercială, admite apelul

reclamantului R.C., desființează sentința nr. 2091 din 27

octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția comercială,

și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În considerente, instanta de apel a

apreciat că acțiunea este scutită de plata taxei judiciare de

timbru potrivit dispozițiilor art. 15 lit. r) din Legea 146/1997 privind

taxele judiciare. Astfel, textul legal sus-menționat stipulează

faptul că sunt scutite de taxe judiciare de timbru acțiunile și

cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac referitoare la

cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea

imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, precum și cererile accesorii și incidente.

S-a apreciat ca din analiza textului

legal se constată că legiuitorul a prevăzut că scutirea de

la plata taxei de timbru se referă la orice litigii ce au ca obiect

acțiuni introduse de proprietari sau succesorii acestora pentru

restituirea imobilelor preluate de stat sau alte persoane juridice în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fără a face vreo distincție.

Ca atare, s-a constatat ca este nefondată apărarea intimatei-pârâte SC

C.H.R.M. SRL Craiova, potrivit căreia dispozițiile art. 15 lit. r)

din Legea 146/1997 s-ar aplica doar în situația cererilor introduse pe

procedura Legea nr. 10/2001, cum, de altfel, în mod nefondat și

instanța de fond a considerat că textul legal ce prevede scutirea de

plata taxei ar fi aplicabil doar în situația imobilelor ce fac obiectul

Legii 112/1998.

Cum dispozițiile art. 15 lit. r)

nu fac distincție în ce privește sfera de aplicabilitate, ci în mod

generic privesc cererile introduse pentru restituirea imobilelor preluate

anterior în perioada arătată, iar în speță se invocă

faptul că imobilul a fost preluat de stat tară titlu, după apariția

Decretului 92/1950, Curtea de Apel a apreciat că prezenta acțiune în

revendicare este scutită de plata taxei judiciare de timbru.

Curtea de Apel a apreciat că

este competentă a soluționa pricina în primă instanță

secția comercială a Tribunalului Dolj și nu secția

civilă, având în vedere destinația de cramă a imobilului

implicit, unde se desfășoară și activități de

ordin comercial și ținând cont de dispozițiile art. 7 C. com.

coroborate cu dispozițiile art. 9 (intimata pârâtă fiind societate

comercială).

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul R.C., intemeiat pe dispozitiile art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., prin care se solicita adminterea recursului, casarea deciziei recurate si

trimiterea cauzei spre solutionare instantei competente.

Recurentul arata ca în fața

instanței de fond a invocat excepția necompetenței

funcționale a secției comerciale a Tribunalului Dolj, arătând

că, în opinia sa, competența de soluționare a cererii

aparține secției civile a acestui tribunal, deoarece prezenta cerere

nu este una în materie comercială, neavând ca obiect acte sau fapte de

comerț.

Prin încheierea din data de 16 iunie

2009, instanța de fond a respins cererea privind scoaterea cauzei de pe

rolul secției comerciale, fără însă a motiva această

măsură, deși, potrivit art. 268 alin. (4) C. proc. civ., „orice

dispoziție luată de instanță prin încheiere va fi

motivată”.

Recurentul apreciaza ca fiind

nelegala solutia pronuntata întrucât criteriul in raport de care se determina

competenta materiala de solutionare a unei cauze – implicit si competenta functionala,

ca forma a competentei materiale – este natura raportului juridic dedus

judecatii. În speta, raportul juridic dedus judecății este unul

civil, iar nu comercial.

Criteriile avute în vedere de

instanța de apel pentru determinarea naturii juridice a raportului dedus

judecății sunt eminamente conjuncturale: destinația imobilului

revendicat și natura activităților care se

desfășoară în acest imobil. În opinia recurentului, aspectele

avute în vedere de instanța de apel sunt extrinseci raportului juridic

dedus judecății și nu determină natura juridică a

acestuia. Destinația imobilului și natura activităților

care se desfășoară în acesta nu reprezintă fapte sau acte

de comerț care să fie izvoare ale raportului juridic dedus

judecății în prezenta cauză.

Intimata a depus la dosar

întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, analizând decizia prin

prisma criticilor formulate, găsește că recursul este nefondat

pentru următoarele considerente:

Prin motivele de recurs,

recurentul-reclamant, încearcă să demonstreze că nu secția

comercială ar fi competentă cu soluționarea litigiului, ci

secția civilă, făcând trimitere la faptul că acțiunea

este una „în revendicare” și ca recurentul-reclamant nu face fapte de

comerț, deși, atât instanța de fond, cât și cea de apel, au

stabilit cu certitudine că acest litigiu este de competența

funcțională a secției comerciale.

Litigiul de față este de

competența secției comerciale, fiind aplicabile dispozițiile art.

7 și art. 9 C. com.

Potrivit primului articol, sunt

comercianți aceia care fac fapte de comerț, având comerțul ca o

profesiune obișnuită și societățile comerciale

(situația recurentei-pârâte), iar potrivit art. 9 C. com., orice

persoană care într-un chip accidental face o operațiune de

comerț, nu poate fi considerată comerciant, ea este supusă

legilor și jurisdicției comerciale pentru toate contestațiile ce

se pot ridica din această operațiune, regulile codului comercial se

aplică și atunci când numai o parte este comerciant.

Dincolo de aceste considerente,

tocmai bunul revendicat, care nu mai există fizic, se compunea din

două prăvălii, adică două spații în care se

desfășurau acte și fapte de comerț, așa cum

rezultă din actul de vânzare-cumpărare încheiat la 11 octombrie 1948

între E.J.-în calitate de proprietar și I.M.R. (tatăl recurentului -

reclamant), în calitate de comparator, care a fost folosit în continuare pentru

activități comerciale (dosarul Înaltei Curți).

Pentru că, prin

destinație, imobilul în litigiu era spațiu comercial, I.M.R., prin

contractul de închiriere din 20 martie 1949, l-a închiriat Magazinului de Stat

Craiova, pentru a derula activități de comerț în acesta (dosarul

Înaltei Curți).

Dispozițiile art. 56 C. com.

prevăd că dacă un act este comercial pentru una din

părți, toți ceilalți contractanți sunt supuși

legii comerciale, iar în speța dedusă judecății pârâta este

o societate comercială.

Pe de altă parte, bunul asupra

căruia poartă judecata este un element al fondului de comerț.

Obiectul dedus judecății privește, așadar, nu imobilul în

sine, ci imobilul ca element al fondului de comerț, aspect față

de care, în mod corect, instanțele au apreciat natura comercială a

litigiului.

În concluzie, considerând că

motivele de recurs sunt neîntemeiate, Înalta Curte urmează să

mențină ca legale hotărârile instanțelor de fond și,

respectiv, de apel, competența de soluționare a litigiului

aparținând secției comerciale și nu celei civile.

Pentru considerentele de mai sus,

Înalta Curte, conform dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul R.C. împotriva deciziei nr. 51 din

18 martie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția comercială.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul R.C. împotriva deciziei nr. 51 din 18 martie 2010

pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 27 octombrie 2010.